Cercul „strâmt“ Si sfera hyperionicA
MOTO: „Ca un luceafar am trecut prin lume“
Cine va cerceta diagrama receptiei unui poem-sinteza precum „Luceafarul“ va descoperi, fara efort, o cvasiunanimitate a parerilor critice, decretându-l poem canonic, „cel mai de seama poem eminescian“ (cf. George Munteanu), „maxima opera eminesciana“ (cf. Marin Mincu), „ultimul mare acord liric“ (cf. Eugen Simion). Tudor Vianu era convins ca, „în noianul vremurilor viitoare“, daca „Luceafarul“ ar fi singura marturie a scrisului eminescian, din acest poem am putea trage „imaginea esentiala a poetului“. Eminescu însusi a prescris ruta exegetica, indicând, într-o pagina de manuscris (versiunea B), sensul alegoric al poemului, ruta urmata de multi fara crâcnire. Însemnarea, desi nu avea o destinatie publica, a influentat decisiv receptia, abia mai târziu insinuându-se o alta pista, frecventând scenariul oniric (visul Catalinei). De fapt, ele coexista în numele radicalismului romantic, inevitabil maniheic. Ceea ce achizitiile critice ulterioare au probat elocvent.
Intervenind socant-corectiv, G. Calinescu, cel care impusese „o noua fata“ a eminescologiei, cum recunostea Pompiliu Constantinescu, va respinge acest exclusivism, „analisele“ sale cercetând „peisajul întreg“, reteaua legaturilor vasculare etc. Adica, un Eminescu vazut ca structura spirituala, opera sa orchestrând „o drama simfonica, cu întrebari si raspunsuri“; si controlând, desigur, educatia noastra poetica. Încât, avatarii eminescieni, foind în text, ne vor surprinde mereu, constata N. Manolescu, „Luceafarul“ bucurându-se, însa, de „mai mult importanta decât merita“ (1, 382). Singulara, opinia manolesciana, strecurata în „Istoria critica“, concura, si ea, probabil, la a considera capitolul despre Eminescu drept un „examen ratat“, cum se pronuntase raspicat Daniel Cristea-Enache.
Ca feerie lirica, având un substrat basmic, „Luceafarul“ îsi are „izvorul“ într-o carte a misteriosului K. (Berlin, 1861), identificat de doctorul Moses Gaster, chiar dupa spusele lui Eminescu, ca fiind Richard Kunish. Prelucrat/ versificat prin 1873-1874 si, fatalmente, eminescianizat, constata G. Gana, basmul „Das Mädchen im goldenen Garten“ („Fata-n gradina de aur“) se vadeste o creatiune originala, minus fabulatia (cf. Perpessicius). Ca si „Die Jungfrau ohne Körper“ („Miron si frumoasa fara corp“), alt basm-izvor, ambele fiind traduse de D. Caracostea, în 1926, dupa ce, cu un an înainte, într-o comunicare la Academie, N. Iorga, dezvaluise filiatia. Daca schema anecdotica pare repetitiva, Zmeul cerându-i lui Adonai (Eternul, Bunul) sa „sfarme-n aschii vecinia“ (cersind o soarta muritoare), „Fata-n gradina de aur“ i se pare lui Calinescu „o apa iezita“, cu o versificatie grabita; dar anuntând idei latente. Care vor prinde contur prin retusari si eliminari succesive, pâna la textul consimtit de poet, citit în sedinta „Junimii“ (la 28 octombrie 1882) si apoi, înca „slefuit“, trimis la „România Juna“ la 4/ 16 noiembrie, având 98 strofe. „Luceafarul“ va aparea, în aprilie 1883, în Almanahul vienez, dupa ce beneficiase si de o traducere „concentrata“ a Mitei Kremnitz, poemul fiind redus la 93 de strofe (12/ 24 ianuarie 1883). Mai suportând, se stie, înca o amputare (4 strofe), prin interventia lui Titu Maiorescu, îngrijind editia princeps.
Analizând procesul de generare/ „vârstele“ poemului, Gh. Doca propunea recent o modelare în cheie fractalica, acceptând drept generator tocmai întelesul alegoric propus/ impus de poet (2). Altfel spus, urmarind acel „sâmbur“ (un nucleu de virtualitati) care tinde spre cristalizare, prin „vointa de absolut poetic“, dupa spusa calinesciana. Încât, cei doi „porumbi împerecheati“ (într-o varianta initiala) se vor bucura de pavaza norocului în lumea fenomenala, în timp ce „soarta geniului pe pamânt“ e pecetluita: „nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit“.
O bibliografie abundenta, alimentata de lecturi paralele, livrând si comentarii extravagante pe suportul mitului luciferian (cf. P. Constantinescu) sau chiar scenarii aberante, de un fantezism ridicol, refuzând orgolios alte contributii, a însotit, în timp, receptia. Unii au vazut în „Luceafarul“ un poem de circumstanta, transfigurând un episod biografic; o alegorie matrimoniala, o satira misogina si o „idila demonstrativa“, caricata. Chiar daca pare „legat de un eveniment de viata“, avertiza Perpessicius, poemul sublimeaza contingentele. Încât „tulburatoarea problema a Luceafarului“, rationa criticul, trebuie analizata „peste si dincolo de datele ei prime“. „Scenariul“ lui Bratescu-Voinesti, indicând în Titu Maiorescu însusi Demiurgul, aducând în scena pe Veronica si Caragiale, ne invita la o lectura în cheie joasa, exploatând anecdotica. Or, între prima ciorna si textul publicat au trecut noua ani, ceea ce infirma supozitia. În plus, „Luceafarul“ transmite un motiv „risipit“ în opera eminesciana, devoalând, dincolo de paleta comentariilor (divergente), o atitudine definitorie, amprentativa. O fi avut Maiorescu un rol paternal (evident), greu de suportat de catre poet, o fi eliminat, fara învoire, „strofele de ispitire“ (cf. Vl. Streinu), dar a citi reductionist opera prin biografie, narav deplâns de T. Vianu, de pilda, ori, mai rau, a-l decreta pe liderul „Junimii“ „calaul lui Eminescu“ sunt afirmatii iresponsabile, circulând cu voiosie.
E drept, Toroutiu însusi, doritor a îndeparta „urmele interventionistilor“ (3, 235), recunostea ca, dupa „lovitura de trasnet“ din vara anului 1883, Eminescu a ramas „fara stapân“. Urmeaza, asadar, sa ne adresam manuscriptelor, scotocind arhivele, cercetând staruitor „fluxul si refluxul variantelor“, cum recomanda Perpessicius. Cu viza maioresciana, activând „instinctul logic“, „Luceafarul“ conserva o imagine prestabilita; poetul ar fi asa cum l-a definit tipologic mentorul junimist, el însusi un critic de verdicte generale: impersonal, un geniu transcendent, de neatins, neînteles, sortit nefericirii. Încaputa pe „mâinile ferme“ ale lui Titu Maiorescu (4, 150), imaginea a fost greu de clintit. Chiar daca, în epoca, Gherea, pe temeiul criticii „stiintifice“, a vorbit despre o personalitate conflictuala, în dezacord cu lumea si cu sine, un idealist si o victima, suportând sirul unor dezamagiri, fara a agonisi ceva. Cum Maiorescu avea mistica definitivului, a operei rotunde si prejudecata cristalizarii, dezinteresul pentru manuscrisele eminesciene pare explicabil; nicidecum scuzabil. Dealtminteri, si Ibraileanu, reamintim, dezavua, taxând ca împietate, dezvaluirile „materialului de atelier“.
Sunt, se stie, multe texte afine care survoleaza tema, prefigurând-o. „Se stinse un luceafar“, va clama junele Eminovici, la moartea lui Aron Pumnul. Orgoliosul Ieronim, în mândria si raceala lui, e un „luceafar“ latent, revoltat, constata Pompiliu Constanstinescu (4, 124), semnalând si ecourile din „Pe lânga plopii fara sot“. Obsesia fericirii, ca tema absorbanta, seninatatea distanta, orgoliul contemplativ se regasesc în „Geniu pustiu“, întelegând viata drept un „lung prilej pentru durere“. Daca citim „Luceafarul“ ca „poem al luminii“, asa cum propune George Popa (5, 22), vom afla, în regim oniric, si întrupari în lumea omenescului, vizând Femeia: „tu numai esti în visu-mi luceafarul pe mari“ (v. „Apari sa dai lumina“). Fireste, Luceafarul (adica „cel ce poarta lumina“) marcheaza suisul catre absolut, despartind lumile (ca doua nivele ontice), absolutul si contingentul necomunicând.
Oricum, poemul este si expresia unor experiente dezamagitoare în plan sentimental, purtând un accent misogin. Dar nu reductionismul biografic, inevitabil speculativ, cautând „urme“, intereseaza. Când, în aprilie 1882, definitiva „Luceafarul“, Eminescu îi marturisea Veronicai (într-o scrisoare, din 10 aprilie) ca testeaza „un gen nou“, ca îl încearca „frigurile versului“ si, bucurându-se de un „amor împacat“, înoata „în stele“, nadajduind la o liniste perfecta. Ca mire himeric, dezlegându-se de „greul negrei vecinicii“, cerând „o oara de iubire“, protagonistul stie ca iubirea este o întâlnire, iesind din sine, din micul eu („cercul strâmt“), transgresând limitele. Or, incompatibilitatea celor doua sfere existentiale, geniul apartinând altui regn ontic, împiedica împlinirea erotica, nuntirea. Fie ca e implorativ („o, marmura, aibi mila…“), fie ca acuza neînduplecarea, amintind de „raza ochilor reci“, ca în ultima „Scrisoare“ (V), poetul invoca o vedenie statuara, incapabila de a-si simti chemarea: „În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins“. Daca, desigur, ea ar sti „ca poate sa-ti dea o lume-ntreaga“. Proiectata sub specie artis, cum anunta Vladimir Streinu, femeia provoaca si întretine misticismul erotic, fara a întelege gestul sacrificial, Hyperion cerând Parintelui ceresc vremelnicia pentru iubirea unei pamântence.
Trecut prin „rânduri de vieti“, poetul însusi are constiinta predestinarii, a propriei genialitati suferitoare. Chiar în faza sa „azimutala“ (C.D. Zeletin), el se declara strivit, „secat moraliceste“, anuntând caderea: „nu ma mai regasesc, nu ma mai recunosc“. E ispitit de demonismul geniului si e mânat de un acut simt al datoriei, locuit, însa, de nefericire. Sa amintim ca învatatul Mozes Gaster, exilat în 1885, îl cunoscuse pe Eminescu „la una din seratele de la Titu Maiorescu“ si ni-l descrie ca pe un visator, vorbind alene, urmând „cu ochii gânduri îndepartate“. Iar eroii sai, în ochii unui psihiatru, sunt „stravezii“, proiectii ale propriului suflet, dadea asigurari doctorul C. Vlad, vazând în marele poet un pacient schizofrenic, bântuit de complexe infantile si un demon masochist. În opusul sau psihanalitic (1932), C. Vlad vorbea de eul scindat (eroul si dublul sau), de motivul oglinzii, constatând ca Eminescu n-a iubit „în afara“. Sunt observatii valabile, sa recunoastem, au facut cariera, în conflict cu altele, îndatorate unor constrângatoare conjuncturi politice. De pilda, I. Vitner, eminescolog peste noapte, lauda „suflul fierbinte al urii de clasa“, evidentiabil la un Eminescu „recuperat“ prin „Împarat si proletar“, totusi înca derutat ideologic, sub influenta nefasta a cercului junimist. Si Matei Calinescu, în 1964, respingea „etica pasivitatii“, dar titanismul poetului nu se lega sever de revolta proletariana, ci viza realismul critic. În fine, tot atunci, Eugen Simion, deslusind filiatiile romantice, era îndreptatit sa constate (v. „Proza lui Eminescu“, EPL, 1964) ca avem de-a face cu „un mare poet al oniricului“. Iata rama în care putem înscrie, prioritar, exegeza „Luceafarului“, asa cum încercase Marin Mincu, deslusind dilema eminesciana si „cvadruplarea subiectului romantic“ (6). Curios e ca N. Manolescu laudase acea ipoteza originala (în „Contemporanul“, nr. 26/ 29 iunie 1979), pentru ca mai târziu sa ignore contributiile celui care considera „Luceafarul“ un „poem al visului romantic“.
Certaret, orgolios, revendicând prioritati (dovedite), Marin Mincu, denunta si împrumutul fraudulos, constatat la Petre Mihai Gorcea („Steaua din oglinda visului“, 1983), acesta reformulând ceea ce Mincu anuntase deja. Regimul oniric al poemului, acceptat, fructificând sugestii din G. Bachelard si A. Béguin, îngaduie a vedea în Hyperion o proiectie din oglinda, o figura a inconstientului Catalinei, cazuta într-un somn hipnotic. Parantetic, sa mentionam ca N. Crainic, încercând o talmacire mistica, vedea în „Luceafarul“ un grandios poem crestin, ca „ultim popas în viata zbuciumata a poetului“ (7, 49). Ca indiscutabil mit cosmogonic, „Luceafarul“ are un suflu religios (7, 41), în pofida „urmelor“ lui Schopenhauer, un demonic apostol al pesimismului, cu influenta „devastatoare“. Alte observatii ale lui N. Crainic se cuvin, neaparat, recapitulate, exegetul notând ca „luceafarul“, îndragostit, întelege gresit invocarea fetei, tentativele sale (simulacrul îngeresc si cel demonic) esuând, data fiind androginia lui Hyperion. Obsesia dedublarii urmareste, îndreptatit, întreaga flora exegetica, pentru Mircea Cartarescu cele doua aparitii (angelica/ demonica) fiind echivalente la nivel arhetipal. De fapt, sustine Cartarescu, în creatia eminesciana, rezonanta a eului scindat, nu exista decât doua personaje, eroul si dublul sau, contrapunând partea pieritoare si cea eterna. Sub o dubla întrupare (înger – demon), Luceafarul-Hyperion (oscilant, revoltat, resemnat) are el însusi o existenta oximoronica (cf. Dan Manuca) si exprima drama solitudinii în cheie filosofica. Cum cele doua planuri (pamântesc/ ceresc) nu pot comunica, George Munteanu tragea concluzia (în „România literara“, nr. 24/1984) ca „Luceafarul“ ar fi un „abscons mit al cunoasterii“. Zborul Luceafarului, scaldat într-un ocean de lumina, înfruntarea (criptica) între Demiurgos si Hyperion, cerând „o alta soarte“, tabloul grandios, sub imperiul eternitatii, dezvoltat în poem, în fine, iubirea de Luceafar (ca aspiratie) si dragostea pamânteana a lui Catalin (ca „masurariu“), plus ocrotirea astrului, veghind „prea frumoasei fete“ viata si norocul, ofera argumente solide în acest sens. În decor romantic, desfasurând poetica romantica a visului, reveria Catalinei înseamna, demonstra riguros M. Mincu, o „cvadruplare“ a fiintei, Luceafarul însusi fiind o proiectie arhetipala a fetei (cf. E. Papu). Dupa cum, în acest joc al ipostazierilor/ deghizarilor, Catalin ar fi, în viziunea lui Petru Mihai Gorcea, întruchiparea terestra a Luceafarului, cunoscând un proces de „hyperionizare“ (cf. Dan C. Mihailescu).
Serban Cioculescu vedea chiar în îndraznetul paj, „si guraliv si de nimic“, un mare nedreptatit. Reabilitarea cioculesciana se sprijina pe „profesoratul“ lui Catalin („sa te învat / Din bob în bob amorul“), asigurând initierea erotica a Catalinei si, îndeosebi, pe declaratiile sale, invocând o dragoste mistuitoare („noaptea mea de patemi“), ridicându-se, astfel, opineaza criticul, la nivelul astral al Luceafarului. Alte voci, Laurentiu Ulici, în primul rând, îl considera, însa, doar un Mitica, asigurând, alaturi de Hyperion, „aliajul“ paradigmei oximoronice (genetica, istorica).
Sa observam ca nazuinta Catalinei este ascensionala, raspunzând aspiratiei omului spre dezmarginire, în timp ce Luceafarul-Hyperion, cu „identitati textuale diferite“ (cf. Rodica Marian), atras de iubirea unei pamântence, va coborî în doua rânduri (sens descendent) acceptând a fi dezlegat de nemurire. E vorba de o menire cosmica, deoarece poetul ne avertizase ca „fiintele se-mbina“ sub conditia finitudinii. Geniul, în schimb, sustras vremuirii, e sortit nenorocului, condamnat la solitudine. Dorul fetei cere sacrificii singuraticului astru („excitat“) iar incantatiile ei conduc la succesivele întrupari (doua ipostaze terestre), urmând-o „adânc în vis“. El, Luceafarul, „pe deasupra mergatorul“ (gr.), „aluneca-n odaie“ (în „camara“ Catalinei), „i-atinge mâinile“, anulând parelnic distantele; ivit din adâncul nemarginitelor ape (în ipostaza angelica) si apoi din înaltimile cerului (Soare/ noapte) în chip demonic, Luceafarul este „o conjugare de contraste“, nota Edgar Papu. Dar dialogul se petrece în somn, somnia favorizând comunicarea esoterica; visul semnifica „o adâncire spirituala a lumii“ iar oglinda, ca „unealta magica“, ne invita, perfid, în irealitate: „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglinda…“ Visul erotic al fetei descrie fabulos calatoriile Luceafarului spre Demiurgul-Parinte, o crestere ilimitata în durate incomensurabile, decis sa-l înduplece pe Parintele Lumii de a prinde fiinta, cum zicea C. Noica. „Vrea existenta“, asadar, dispus sa renunte la nimbul nemuririi; vrea „o alta soarte“, hotarât sa-si „înjoseasca natura“ (cf. Vl. Streinu), încercat de „o sete care-l soarbe“ într-un spatiu convulsionat, unde „izvorau lumine“.
La îndemnul lui Demiurgos, priveste lumea de jos; si constata ca usuraticul Catalin, „copil viclean“, într-o scena încântatoare (dupa C. Noica), ofera o lectie practica de amor. Un „sarut didactic“ (5, 29) al celui „îndraznet cu ochii“, pânditor etc., la care Catalina, „îmbatata de amor“, raspunde, alegând „sluga“, cum notase caustic Calinescu. Un cuplu terestru asigurând, însa, „viata spetei“ (cf. Svetlana Paleologu-Matta) si bogatia fiintarii. S-a observat, fata nu este nefericita; o idila „vindecatoare“ se încheaga sau, poate, o potriveala, temperând „visul de luceferi“ al fetei, dupa ce îsi încredintase astrului dorintele (iluminare), sperând în puterea-i ocrotitoare. Triumfa, deci, adevarul vietii, chiar daca, nepricepându-l, senina, în ceata visului, complice la îndraznelile pajului, frivola Catalina (cum zic unii) se marturiseste: „în veci îl voi iubi“, cerând luceafarului sa-i lumineze norocul. Adica, având acces la fericire în „cercul strâmt“, sub veghea astrului „trist si gânditor“, dupa ce, initial, cea care se tragea „din rude mari împaratesti“, depasindu-si conditia, aspirase spre ideal. Dezamagit, revelându-se siesi ca esenta platonica, Luceafarul pare împacat, anuntând glacial retragerea: „Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece“. Gestul final adânceste falia dintre cele doua lumi (teluric/ celest), doua orizonturi existentiale care nu pot comunica. Aparent sovaielnica, inundata de nostalgie, Catalina este ferma: „Dara pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodata“. Daca întelesul alegoric al poemului este propunerea eminesciana, din perspectiva fractalitatii, afirma Gh. Doca, incompatibilitatea se dizolva: „în ontic lumile coexista“ (2, III, 19). Totusi, Hyperion aduce lamuriri, acceptând un destin suferitor. Caderea sa este o de-cadere, abdicând de la conditia eterna („din sfera mea“) pentru a îmbratisa efemerul, „cercul strâmt“ al omenescului. Reîntoarcerea în „eterna pace“, ratând umanizarea prin eros, înseamna, de fapt, o alta suferinta: tristetea cosmica, însotind drama solitudinii. Nuntirea cu Eternitatea înseamna si „desprinderea“ de senzualitate. Daca la prima chemare a Catalinei „se aprindea mai tare“, capabil de reactii umane, jertfelnice, la a doua venire „se stinse cu durere“. Trecut deja printr-o experienta a esecului, îsi va accepta, resemnat, vointa cosmica, fixat spatiului hyperionic, ilimitat, veghind – cu o maretie linistita – peste lumi rotitoare. Refuzându-i-se „oara de iubire“, el se retrage în empireul ceresc, „nemuritor si rece“. Se elibereaza de pulsiuni, se reîntoarce în anterioritatea pur spirituala. Dar împacarea cu sine e tragica; „suflul rece al tragicului“ (Svetlana Paleologu-Matta), mascat de o afisata, improbabila indiferenta, evidentiaza tocmai o absenta: iubirea. Privilegiu al omului ca zeu muritor, sub pavaza norocului, retrasa geniului, strain în aceasta lume, suferind de singuratate. Desi în „Sarmanul Dionis“ citim: „sarutarea ei îl umplu de geniu si de o noua putere“. Ceea ce pune în lumina forta erosului, rasfrânta din lumea contingentei, fara putinta comuniunii, însa.
„Sorbit din popor“ de catre Dumnezeul geniului, Eminescu avea, negresit, de timpuriu, constiinta propriei genialitati. Iar dimensiunea alegorica a poemului este reala. Chiar daca însusi poetul preciza, într-un studiu de tinerete, ca poezia trebuie „sa încifreze o idee poetica în simbolurile si hieroglifele imaginilor sensibile“. Cu o misie încredintata („Tu crezi ca eu degeaba m-am scoborât din stele?“, purtând „raza natiunii“), ispitit de „nemargini de gândire“, lovindu-se de „marea de amar“ (v. „Odin si poetul“), el nu-si gaseste loc în viata comuna; „caci lumea este piatra“ (v. „Întunericul si poetul“). Neinteresat de cariera, lucra pentru desavârsirea propriei fiinte, întelegând ca destinul creatorului „închide“ o constiinta tragica. „Fara de moarte si fara de noroc“, geniul scapa de“noaptea uitarii“, suportând mizeriile lumescului. Preluata docil, însemnarea eminesciana, pe o fila din versiunea a doua (mss. 2275 B, f. 56), privind „întelesul alegoric“, nu poate reduce semnificatia poemului doar la o antiteza morala.
Poem-sinteza, prefigurat în numeroase texte afine, orbitând în jurul unui nucleu obsesiv, „Luceafarul“, scria Alain Guillermou (1963), are si o valoare testamentara, idee reluata de Gisèle Vanhese. Ca poveste poetizata, „Legenda Luceafarului“ (titlu propus în versiunea C, aprilie 1882) exprima, dincolo de cheia alegorica, o experienta si propune o atitudine pe care, filosofic, C. Noica o traducea prin „nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinta aievea“. Daca poezia iubirii e poezia „gândirii la moarte“ (8, 153), Hyperion, observam, nu are parte de iubirea întregitoare, chiar daca, paradoxal, o râvneste. Dispus a-si sacrifica datul ontic, parasind „falnicele bolti“ în favoarea planului terestru, „avizat“ acum, suporta – si el –, asemenea lui Catalin (transfigurat), un „contact transformator“ (2, II, 21), odorul-mireasa devenind „chip de lut“, acceptând substitutia („dac-oi fi eu sau altul“). Nu e vorba atât de conditia inferioara a fetei, devenita Catalina (cum ades s-a accentuat), cât de o „dualitate afina“, cum sesiseaza Gh. Doca (2, II, 21); în bratele lui Catalin, ea e atrasa înca de Luceafar, încredintându-i dorintele.
Îndreptatit, Pompiliu Constantinescu vedea în „Luceafarul“ o sinteza a erotismului eminescian, parcurgând toate treptele Erosului, de la teluric, de „frenezie venerica“ (dupa G. Calinescu), la cosmicizare, prin spiritualizare. Rezumativ, asadar, poemul ofera sansa reconstiturii personalitatii eminesciene, impunând – prin suprapunere – mitul Poetului romantic (genial, nefericit, lovit de soarta etc.). N. Manolescu recunoaste ca atitudinea poetului e aceea a lui Hyperion, din final, socotind norocul o valoare negativa (1, 387). Hyperionismul devine o stare de spirit, preferând solitudinea astrala temporalitatii de tip omenesc (5, 74), desi semioza operei tradeaza „intensitatea agonala a fiintei“ (1, 354). Fara „curagiu în viata“, ticait, deznadajduit, omul Eminescu, pendulând între suferinta si eliberare, lasa poetului putinta de a atinge o nepasare trista, râvnita în „Oda“, redându-se siesi. Asta e si concluzia „Luceafarului“, chiar daca putem împartasi ideea lui George Popa, dupa care poemul e neterminat. Pornind, desigur, de la intentiile marturisite de poet, într-o adnotare enigmatica, care planuia „a înalta cu mult sfârsitul“ (à la Giordano Bruno). Astfel de presupuneri, cercetând „fluxul si refluxul variantelor“, cum îndemna Perpessicius, nu ne duc prea departe, doar insinuând, tot dupa spusele poetului, ca geniul ar fi „o greseala în planul eternitatii“.
Mit „amestecat“, impur, mixând idei filosofice cu versuri intens popularizate prin circuitul scolar, suportând socul mutatiilor de gust, „Luceafarul“ ramâne si un pariu axiologic. Livius Ciocârlie crede ca ar fi „o cauza pierduta“ în planul universalizarii literaturii noastre (complexata, se stie); în contextul „aneantizarii globalizante“ (6, 351), a dezamorsarii miturilor, a imperativului „slabirii“ postmoderniste, Marin Mincu cere, dimpotriva, sa aparam nationalismul cultural, având în Eminescu o figura emblematica, exemplara. „Luceafarul“, ca sinteza a vocilor lirice eminesciene (1, 390), laudata excesiv (dupa N. Manolescu), propune o înlantuire de dihotomii: efemer/ etern, realitate/ irealitate, contingent/ absolut, fenomenal/ numenal, statuând esecul transmutarii ontice, a imposibilitatii concilierii. Energia cosmica lucreaza întru „refacerea Unului“, dar cele doua lumi (absolutul eternitatii si perisabilitatea umanului) nu conclucreaza. E o „cenzura ontologica“ aici, observa Rodica Marian („«Lumile» Luceafarului“ Editura Remus, 1999). Cultul iubitei (fara corporalitate), exaltarea amorului în sine se înscriu trendului purificarii, „înghetului“; desi, dincolo de „etica egocentrica“ a „Glossei“ (7, 56), reabilitarea omenescului pare, aparent, a câstiga.
Preluând intuitia calinesciana („descoperind“ nucleul erotic al liricii eminesciene), Pompiliu Constantinescu observa, în „Eros si daimonion“ (RFR, nr. 7/1939), eseu din care spera sa traga „o carticica“, proiect abandonat, din pacate, ca, prin titanism si demonism, poetul experimenteaza absolutul, cunoasterea metafizica fiind „un act de posesiune cosmica“ (4, 116). Însasi „desmarginirea“ eului, iesirea din limite, categoria „departelui“ (E. Papu), forta interogativa chestionând simultaneismul spatio-temporal, transposibilul (în termenii lui George Popa) deschid semnificatii metafizice, culminând cu eliberarea de finitudine, marcând libertatea metafizica suprema. Fulguratiile si bruioanele eminesciene, vizionarismul poetului, forta sa imagistica, de sens ontogenetic, au trezit perplexitate; în pofida conditiei de „diletant în ale stiintelor“ (G. Calinescu), tot marele critic recunostea ca în câmpul economiei politice, de pilda, poetul „se misca în voie“, familiarizat cu acest „soi de idei“. Alti exegeti au remarcat, printre numeroasele intuitii si anticipari, de proiectie cosmicizanta, „lectia de relativitate“ (Theodor Codreanu), transcosmologia (Pompiliu Craciunescu), teoria ecuatiunii universale, curba în infinit a Universului etc., poetul încercând, spunea Slavici în „Amintiri“, a se dumiri, a patrunde „adevarata fire a lucrurilor“. Stiind ca, potential, stapâneste „coardele omenirei întregi“, ca în cei mari „fiecare regaseste sâmburele individualitatii“, banuind apoi ca sirul de „glosatori“, aplecându-se asupra operei sale, vor osteni „întru sursierism“, cum sarcastic se pronuntase G. Munteanu. Ca poet antropogonic (8, 15), Eminescu vrea sa prinda sensul totalitatii, stiind ca „în fiecare om Universul s-opinteste“.
Apropierea de poezia lui, asa cum au verificat, în timp, cohorte de exegeti, ramâne dificila. Melodicitatea, densitatea, vraja, „te fura de la sens“, constata Petru Cretia. Putem invoca maioresciana teza a seninatatii abstracte, tendinta catre nemarginit a lui D. Caracostea, melancolia ca sursa a lirismului (la G. Gana) ori experienta scindarii personalitatii (ca „centru generator“, la Mircea Cartarescu), fara a epuiza, bineînteles, eminescianismul. Si „Luceafarul“ poarta tensional aceasta „drama a antinomiilor“, fara a ramâne doar un vis erotic, esuând în terestritate. Adevarat, experienta iubirii da sensul vietii, dar în viziunea de data recenta a Gisèlei Vanhese („Portret d’un dieu obscur“, Dijon, 2011), întelegând „Luceafarul“, într-o „lectura nocturna“, ca summa a creatiei eminesciene, Catalina rezista ispitirii demonice. Mai mult, „Luceafarul“ este, în tectonica imaginarului, suprema cristalizare a efortului eminescian, îndatorat, de regula, „mitosului“, transportând viziuni pure, genuine. Atras, dimpotriva, de poetica latenta, doritor a prinde „sunetul originar“, Ion Negoitescu propunea „sondagii verticale“, deplângând „neptunicul“ rational. Critica genetica cere o perceptie sinestezica, observa, cu temei, Alex Goldis (9, 249), impunând un Eminescu conflictual, cazut – sub influenta corupatoare a lui Maiorescu, constata Negoitescu – din „plutonicul vizionar“ (9, 246).
Dar contradictia lui Eminescu, trecut prin „vamile cunoasterii“, este imanenta structural. Falsa indiferenta la care aspira, cu accente ignifice în exceptionala „Oda“ („ma topesc în flacari“), înseamna, de fapt, o despatimire; dezbinata fiinta, polarizata, râvneste starea repaosului, alinând (definitiv) suferinta, cândva „dureros de dulce“. În fond, tensiunea postromantica dintre ideal si realitate sigileaza si contrastul celor doua lumi din „Epigonii“: antemergatorii, cu naivitatea lor sincera, patrunsi de „suflarea secolului“ si „lumea de noroi“ a contemporaneitatii. Chestiunea, expusa în termenii violentei antiteze, „umflata“ demonstrativ, nu se reduce la problema generatiilor, cum credea G. Calinescu. Ea poate fi extinsa la ciclurile mari ale miscarii spiritului, de încarcatura universala, definind o tipologie estetica (cf. Leonida Maniu).
Pâna la urma, problema „Luceafarului“, asa cum ar fi dorit sa o dezvolte însusi poetul, poate fi transata, banuim, în relatia inevitabil conflictuala Geniu/ Lume; cu adaugirea ca Geniul nu mai este o entitate astrala, ci reprezinta „o lume în lume“, cu un cifru necunoscut, de care „se împiedica“ însusi Creatorul. Eliberat din „corpul cel urât“, el este gândire pura, instituita ca realitate paralela. Eminescu ar fi rezolvat, astfel, paradoxul în care, de bunavoie, se instalase. Fiindca, regândind miraculosul poem „în temeiurile sale“, Petru Cretia denunta incompatibilitatea „patimasului astru“ cu esenta sa (10, 268). Presupus impasibil (în conformitate cu datul ontic), el, ciudat, este cuprins de patima, ademenit, pentru ca, finalmente, sa se reîntoarca în nefiinta, ilimitat, ratacind în necuprinsul stapânit de o tristete cosmica. Abia asimilarea Ideii cu Geniul (acesta tinând, fireste, de lumea devenirii) clarifica ecuatia.
Constelatia Luceafarului probeaza, sublinia tot Petru Cretia, „cea mai intensa ardere a poeziei românesti“ (10, 270). Ceea ce nu l-a împiedicat pe renumitul eminescolog sa-i divulge incongruentele. Semnalam, pe urmele sale, câteva: versurile de final, apartinând – distinct – poetului „înduiosat“, vorbele de ocara aruncate Catalinei (inacceptabile, câta vreme sunt rostite de un Hyperion, acuzând substitutia, detasat, însa), în fine, discursul lui Catalin, prins în hârjoana amoroasa, brusc metamorfozat prin „luceferire“ (cf. Rodica Marian), „neverosimil de strain firii sale“ (10, 269), un calc, de fapt, al limbajului hyperionic. Si, negresit, referinta „obscura“ la Giordano Bruno, subiect care l-a ispitit cândva pe G. Bogdan-Duica (1925), abordat luxuriant si de George Popa, convins ca ar fi fost vorba de o constiinta pura, dincolo de cele patru ipostaze ontice (11, 24), o ne-lume (întrevazuta de Eminescu), în acord cu ultimele descoperiri ale stiintei, tinând de suprarealitate.
Preluând ipoteza, chiar ramas indefinit, iscând întrebari (fara raspuns, negresit), poemul „Luceafarul“ face dovada chinurilor scrisului, a combustiei supreme, de-ar fi sa pomenim doar cele zece versiuni (!) din vorbirea Demiurgului. Si a nemultumirilor care-l încercau pe poet, perfectionist, incapabil de a se fixa. Pe schema anecdotica a basmului, el a grefat, spunea Vladimir Streinu, „aventura eternului în efemer“ (10, 191); adica, iesirea din „cercul strâmt“ pentru a accede în sfera hyperionica. Sa amintim, drept încheiere, primele versuri ale „Odei (în metru antic)“. Statuar, „pururi tanâr“, poetul exprima o nazuinta: „Ochii mei’naltam visatori la steaua/ Singuratatii“. Adica, înspre Luceafar… Ca si Catalina, (iata, „reabilitata“), marturisind, în starea de trezie (dialogul cu Catalin), acel „dor de moarte“ dupa Luceafarul din cer. Fie si suspectata de „putinatate de simtire“, ea, cea „fara seaman“, încercata – pe tarâmul reveriei – de fiorii transcendentei, îsi declara dorul purtat distantului Luceafar, împacat, prin siguranta superioritatii, cu „durerea unei vieti eterne“. Adica, descoperim aici, „nesatiul dragostei si resentimentele ei“, cum sesizase Tudor Vianu, ca teme permanente ale eroticii eminesciene.
Cum am putea citi, în diagrama poeziei eminesciene (taxata, prin unele voci, ca involutiva), „Luceafarul“? O alegorie supralicitata, de o impresionanta cariera orala, un testament si o „capodopera rezumativa“, o opera canonica de prim rang, transportând în viitorime „imaginea esentiala a poetului“? Chiar mitul lui Eminescu, poate (cf. Rosa del Conte), autorul, presimtindu-si dezastrul apropiat, adunându-si energiile într-o eruptie cu substrat autobiografic, scria T. Vianu, „întrecându-se pe sine“ (v. „Poezia lui Eminescu“, 1930)? Sau sa se fi bucurat acest raspuns ultim, definitiv, îmbibat de clisee romantice, acreditându-i conditia hyperionica („Ca un luceafar am trecut prin lume“) de o mai mare importanta decât ar fi meritat, cum crede N. Manolescu, suparat de cadenta „prea brusca“ a poemului? Cum am putea citi superba „Oda (în metru antic)“ decât ca o paradigmatica aventura existentiala, proiectata în absolut, în care, încercat de cauze lumesti, chinuit, poetul spera sa afle, într-un limbaj rece, despatimit, unitatea pierduta, redemptiunea, acea „nepasare trista“, însingurarea cosmica, predând lectia efemeritatii, deja „învatata“: „Pe mine mie reda-ma!“ Atingând – aspirational – repaosul care împaca fiinta.
NOTE:
1. Nicolae Manolescu, „Istoria critica a literaturii române“, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008.
Gheorghe Doca, „Un model matematic pentru Eminescu“ (I-III), în „Cultura“, nr. 20, 21, 22 din 13, 20, 27 iunie 2013.
2. I.E. Toroutiu, „Luceafarul“, în „Exegeza eminesciana. Poeziile antume din punct de vedere filologic“, antologie, nota editoriala si bibliografie de Doina Rizea; prefata de Nicolae Georgescu, Editura Floare albastra, Bucuresti, 2002.
3. Pompiliu Constantinescu, „Eros si Daimonion“, în „O catedra Eminescu“, antologie, nota editoriala si indice de nume de Lenunta Dragan; prefata de Mihai Dragan. Editura Junimea, Iasi, 1987.
4. George Popa, „Luceafarul: treptele spir