Antonio Patras, E. Lovinescu si modelele romanesti si europene ale criticii literare interbelice, Editura Muzeului National al Literaturii Române, colectia „Aula Magna”, 2013
Antonio Patras, unul dintre cei mai importanti critici din noile generatii, este un constructor si realizator de mari proiecte critice. Unul dintre ele este în curs de finalizare – acela care îsi propune sã studieze starea criticii românesti printr-un esantion de trei mari personalitãti reprezentative: Ibrãileanu (într-un volum publicat cu câtiva ani în urmã), Lovinescu (volum publicat acum) si Cãlinescu (urmeazã). Ce e semnificativ e faptul cã, în fiecare caz, analiza se axeazã pe geneza personalitãtii creatoare a criticilor, relevând convergentele dintre biografie si operã, interferentele dintre teorie si interpretare, dintre criticã si creatia de fictiune, dintre individualitate, context si traditie. Sã remarcãm faptul cã toti cei trei critici sunt si scriitori de fictiune, situatia personalitãtii lor complicându-se interesant si solicitând o abordare capabilã sã tinã seama de aceastã complicatie profundã în constiinta criticului creator. Dacã Antonio Patras a putut rezolva cazul lui G. Ibrãileanu într-un singur volum, pentru E. Lovinescu a rezervat douã episoade, cuprinse în douã pãrti: un volum pentru critic si partea a doua, în alte douã volume, pentru prozator. De fapt, miza cercetãrii nu este critica româneascã, în varianta ei nationalã si, eventual, prin raportãrile ei la contextul european, ci personalitatea genericã a criticului, modul în care ideile, judecãtile si fictiunile se nasc din aceeasi constiintã creatoare. Rezultatul ar fi „o teorie a personalitãtii”, cum se subintituleazã cartea despre Ibrãileanu.
Un clasicist printre moderni
E. Lovinescu e si el, ca si ceilalti, în mod firesc si previzibil, un caz unic, iar unicitatea cazului sãu în literatura românã va fi doveditã, dupã cum mãrturiseste exegetul, prin confruntarea „biografiei cu opera si cu contextul ideologic, în speranta redescoperirii unui Lovinescu apropiat cât mai mult de modelul originar, un Lovinescu autentic, verosimil, cu destinul rotunjit în monadã” (p. 8). Numeroasele texte confesive ale criticului de la „Sburãtorul” faciliteazã o asemenea cercetare, putând pune în impas gãsirea unei solutii între „predispozitiile înnãscute, naturale si proiectiile bovarice ale eului”. Cu alte cuvinte: este Lovinescu un critic (în)nãscut sau fãcut? Este sau devine? Rãmâne personalitatea sa în datele ei originare, nemodificate ca vointã si temperament, sau personalitatea sa este rezultatul unei deliberãri si al unor optiuni rationale ale celui care se construieste pe sine într-un mod lucid si cu o strategie îndelung elaboratã? Dar cum putem sti care este personalitatea lovinescianã în datele ei originare? Ce a fost si cum a actionat „omul deliberativ” Lovinescu stim, cu foarte multe detalii, din memorii si din alte texte în care criticul îsi explicã evolutia. S-a definit ca un bovaric, un moldovean doritor sã-si depãseascã datele temperamentului pasiv, oriental, si, prin urmare, dupã cum stim, „îsi impune un program drastic de lucru si inventeazã – bovaric, bineînteles! – o ideologie de naturã total opusã, liberalã, sustinând valorile modernitãtii, credinta în progres, datoria implicãrii în viata publicã” (p. 14). Rãspunsul stã, desigur, în întreaga carte a lui Antonio Patras despre criticul Lovinescu. O primã aproximare de rãspuns e un portret psihologic clasic, fãrã a introduce deocamdatã conceptele definitorii: „Stãpân pe sine, sobru, trecând peste lucrurile neplãcute cu discretie si elegantã seniorialã, amabil dar fãrã efuziuni, rece în aparentã, echilibrat, afisa la tot pasul toleranta, atitudinea de bun simt a omului încrezãtor în puterile ratiunii, cinstit si cuminte, totusi capabil de ironie, ba chiar cu asupra de mãsurã în polemicã, unde se manifestã plenar calitãtile spiritului sãu analitic iubitor de turniruri sofistice – un spirit asadar lucid si exact, de esentã galicã, auster, impecabil în argumentare desi fãrã cine stie ce îndrãzneli în vorbã sau gând” (p. 9). Asa stim cã a fost Lovinescu, pentru cã asa s-a strãduit el însusi sã ne transmitã imaginea lui despre sine, asa a vrut el sã fie vãzut. Aceasta e masca, imaginea conventionalã – dupã cum ne va dezvãlui Antonio Patras pe parcursul primului capitol al cãrtii sale, cliseul cãruia îi va dezvãlui fisurile si vulnerabilitãtile. Individualitatea din adâncime si masca, adicã persoana si persona nu coincid. Lovinescu este în profunzime cum n-ar fi vrut sã arate cã este. Omul deliberativ acoperã înselãtor omul natural, printr-o întreagã avalansã de texte memorialistice si printr-o frumoasã teorie a personalitãtii construite. Jung prin Wörringer arãta foarte bine cã „impulsul cãtre înstrãinarea de sine” stã nu numai la originea unor forme fundamentale de trãire esteticã, dar si la originea unei personalitãti creatoare, dupã cum putem deduce (p. 15). Dedublarea tine de fictionalizarea eului biografic, credibilizat prin confesiuni si teorii psihologice. Exegeza de pânã acum l-a crezut pe E. Lovinescu, cel din „Memorii”, si l-a povestit ca atare, dupã cum s-a povestit el însusi într-o proiectie autobiograficã idealistã si idealizatoare. Eu însumi i-am acordat aceastã încredere si mi-am propus într-un text sã-l cunosc pe critic în mãsura în are se cunoaste el însusi pe sine si sã-l însotesc în acest proces de autocunoastere. Antonio Patras, prozaic si realist, seamãnã îndoieli si merge, prudent si respectuos, în sensul unei demistificãri.
O demitizare delicatã
Eram obisnuiti cu un Lovinescu explicându-si în memorii devenirea interioarã si transformarea continuã a personalitãtii printr-un efort de automodelare si luptã permanentã cu sine. „Insistenta autolegitimãrii devine suspectã” (p. 21) – consemneazã exegetul. Sau, altã contradictie: „Cu toate cã acorda un rol însemnat inconstientului si intuitiei în cunoastere, Lovinescu nutrea iluzia rationalitãtii vietii interioare, gânditã ca un mecanism numai bun de prins în concept” (tot p. 21). Dezvãluirile si deconspirãrile merg in crescendo, în paradox dupã paradox: „Confesiunile criticului reflectã un dezinteres total fatã de propria viatã interioarã” (p. 22). Masca apolonianã si olimpianismul nu sunt doar „poze”, ci chiar „imposturi chinuitoare” (p. 23), „constructii artificiale” (p. 35). Moldovenismul reprimat devine productiv în sens artistic, ca valorizare a esecului (p. 26). Lovinescu face si el o serie de compromisuri cu conjuncturile, în ciuda moralitãtii sale inflexibile (aici ar fi fost necesarã mai multã insistentã demonstrativã, inconsecvente si argumente existã destule). Renuntãrile sale, frecvent dramatizate, ca dovezi ale sacrificiului de sine, nu au fost, de fapt, renuntãri la nimic serios (p. 33). Criticul asa nãscut: auster, abstras din lume si devotat literaturii: „Descoperitã devreme (din adolescentã), vocatia se împlineste ulterior fãrã convulsii majore, pe o traiectorie rectilinie de invidiat” (p. 34). Sub pana expertã a lui Antonio Patras, citim o poveste biograficã lovinescianã cu totul diferitã decât aceea pe care s-a strãduit sã o consacre autorul însusi. O evolutie fãrã mutatii, o devenire fãrã… devenire, pentru cã Lovinescu era el însusi din adolescentã, acelasi din tinerete si pânã la bãtrânete (pânã la „vârsta patriarhilor”, îi scapã lui Antonio Patras o exagerare la p. 34, când stim cã Lovinescu a murit la 62 de ani si nu… la mai mult!). „Autoproiectia bovaricã se aratã a fi o simplã amãgire ce nu mai scindeazã personalitatea: oglinda sinelui rãmâne intactã, pentru cã „înstrãinarea” nu s-a dovedit a fi decât o eroare de moment, si aceea provocatã deliberat” (p. 35). Cu alte cuvinte, Lovinescu a rãmas cum a fost, un moldovean placid, un clasicist rãtãcit printre moderni: pe simbolisti îi aprecia ca decadenti, surprinzãtor pentru un critic cu program modernist. Corolarul demonstratiei lui Antonio Patras distruge întreaga constructie psihologicã a evolutiei personalitãtii lovinesciene în etape si rupturi de nivel: „Eleatismul propriei personalitãti exclude ideea modelãrii de sine în linia procesului „revolutionar”, axat pe imitatia integralã, prin care criticul explicase formarea civilizatiei române moderne” (p. 36). Iatã-ne ajunsi la antipodul heracliticului Lovinescu, acela care ne-a explicat propria devenire psihologicã pe calapodul subînteles al transformãrilor în spiritul lui „totul curge”, înlocuit cu o imuabilitate surprinzãtoare. E o pãrere: miza pe reversul medaliei. Cu aceste premise, demontarea resorturilor psihologice din doctrina lovinescianã si transformarea lor în vulnerabilitãti se vor dovedi întreprinderi mai usoare pentru un exeget experimentat ca Antonio Patras.
Discutabilã este afirmatia cã „Lovinescu nu a avut modele” (p. 40-41). Nu-l putem ignora pe Faguet, despre care criticul afirmã cã e „singurul om de la care am învãtat ceva” (citat ca atare de Antonio Patras). E adevãrat cã Maiorescu si Iorga actioneazã asupra conceptiei si opiniilor lui Lovinescu mai degrabã ca niste repere decât ca niste modele. Dar impresionismul, care defineste o destul de lungã perioadã din activitatea criticã a lui Lovinescu, e rodul unei imitatii, rodul adoptãrii unui model, cel putin al lui Faguet, dacã nu si al lui Lemaître si Anatole France. Lovinescu scrie despre impresionism si despre Faguet de foarte multe ori – dovezi foarte clare ale modelului adoptat. Când afirmã foarte rãspicat cã „personalitatea lovinescianã nu se construieste prin imitatie, ex nihilo” (p. 40), Antonio Patras se lasã indus în eroare de Lovinescu însusi (care afirma, în postura de Anonymus Notarius, cã „individualitatea se formeazã singurã, prin lecturã si meditatie, si nu la scoalã”), ale cãrui mãrturisiri nu le crede de atâtea ori, alte dãti, în contrazicerile anterioare. De ce de astã datã nu i s-a pãrut suspectã lui Antonio Patras mândria camuflatã a lui Lovinescu cã el s-a format singur, fãrã contributia nimãnui? De ce toate celelalte confesiuni sunt suspecte si numai aceasta e credibilã? Existã cel putin aceastã inconsecventã în suspiciunile lui Antonio Patras fatã de confesiunile lui Lovinescu. Exercitiul de a-l contrazice sistematic pe autorul analizat poate deveni productiv, pânã la un punct, pânã când realitatea însãsi, adevãrul operei îl contrazic pe exeget.
Când vine la rând analiza conceptelor lovinesciene, discutia ar fi mult mai lungã. Antonio Patras le consacrã douã treimi din carte. Exegetul remarcã de fiecare datã viciul psihologist. Impresionismul, revizuirile, mutatia valorilor estetice mizeazã pe suveranitatea eului cugetãtor si evaluator. Gustul personal, variabilitãtile individuale, sensibilitatea, însumate într-o constiintã esteticã definitorie pentru personalitatea implicatã, decid receptarea si promovarea valorilor sau interpretarea si actualizarea sensurilor. Ponderea psihologiei în cristalizarea si articularea teoriilor lovinesciene, a ideilor specifice si a sistemului critic e decisivã: „Toate problemele teoretice – noteazã Antonio Patras – pe care si le-a pus Lovinescu îsi gãsesc într-un fel sau altul rezolvarea în psihologie” (p. 157). Fie cã e vorba de psihologia individualã, fie cã e vorba de etnopsihologie, criteriile estetice obiective se flexibilizeazã si se denatureazã în acest proces inevitabil al subiectivãrilor.
Toate aceste filtre psihologice puse de Lovinescu ideilor sale critice le-as aduna într-o conceptie unitarã, pe care as numi-o personalism estetic. Are dreptate exegetul iesean sã sublinieze concluzia cã „dogmatismul de la care ajunge sã se revendice atitudinea criticului nu e unul estetic, ci psihologic, si ilustreazã nevoia de autoritate moralã, singura garantie de adevãr, în fond”
(p. 107-108). Antonio Patras realizeazã o examinare criticã severã a sistemului lovinescian, confruntat cu marile repere europene, de la cele pe care criticul le-a cunoscut (cum ar fi maestrii impresionismului sau Bergson, Croce etc.) pânã la cele ulterioare (Luigi Pareyson, Harold Bloom, Antoine Compagnon, Virgil Nemoianu si multi altii).
E. Lovinescu iese diminuat din aceste confruntãri, relativizat, cum e si firesc sã se întâmple cu orice sistem critic dupã mai bine de o jumãtate de secol de la încheierea misiunii sustinãtorului sãu. Dar dialogul european îi relevã demnitatea limitelor si nu-i afecteazã statura moralã.
În fond, orice examinare criticã, realistã fiind, în functie de exigentele actualitãtii, nu poate ajunge decât la consecinte relativiste. Antonio Patras îsi îndeplineste misiunea cu onestitate, iar critica lui
E. Lovinescu iese, în mod paradoxal, desi diminuatã, totusi câstigatã din aceastã operatiune inteligentã de recontextualizare a ideilor si a principiilor sale. Pare sã nu polemizeze cu cineva în mod direct si explicit, desi polemizeazã cu toatã lumea, cu toti cei care au scris pânã acum despre
E. Lovinescu. Exeget elegant, cu tinutã academicã, nu clatinã pãtimas statuia, nici nu scuturã demonstrativ bibliografia. Nimeni nu l-a citit în ultimii cincizeci de ani pe criticul E. Lovinescu atât de exigent, atât de onest, atât de fãrã prejudecãti si, totusi, atât de respectuos ca Antonio Patras.