Spiridon Vangheli, „Baietelul din Coliba Albastra“, sChisinaut, Editura pentru copii „Guguta“, 2011, 95 p.
Cu putin timp în urma, 22 octombrie 2013, la Chisinau a avut loc Simpozionul „Spiridon Vangheli, scriitor al copilului universal“, organizat de Institutul de Filologie al Academiei de Stiinte a Republicii Moldova. Pentru unii a fost si un prilej de a face cunostinta cu opera scriitorului basarabean, creatorul unor personaje deja celebre nu numai în plan local, ci si în multe alte tari, unde acestea au ajuns prin intermediul traducerilor. Unul dintre ele este „Baietelul din Coliba Albastra“, din volumul intitulat astfel si reeditat în 2011.
Ciclul de texte este organizat în jurul unui singur personaj. Minima autoprezentare de început ne face sa întelegem intentia micului erou de a împartasi experienta sa de viata, „cu totul si cu totul incipienta“. Din capul locului, el îsi separa activitatile „fundamentale“, dupa locuri si timp: diurn, nocturn: „Ma cheama Radu. Am trei ani. Noaptea dorm în casa, iar ziua traiesc în Coliba Albastra“. Probabil, este prima lui „autobiografie“ sau o varianta candida de „Formular“ (v. versiunea poetica a lui Grigore Vieru). Metafora Colibei Albastre corespunde „Universului“ pe care personajul îl poate cuprinde cu ochii, cu mintea, cu pasii, pe parcursul unei zile. Prin raportare la casa, spatiul din afara acesteia seamana cu o coliba, dar personalizata, ca forma: conic-rotunjita, culoare si dimensiuni. Prin raportare la Radu, acelasi spatiu este „Planeta“ lui, deoarece, chiar de la început, el apare ca o varianta basarabeana a Micului Print. Cu cât avansam în lectura, îl percepem tot mai mult ca o replica locala a eroului lui Antoine de Saint-Exupéry. Ca si acela, desi la alta vârsta, el pleaca sistematic în cercetarea propriei „Planete“, prilej cu care face noi si noi cunostinte. În Coliba Albastra, nu locuieste singur, ci cu „tovarasii“ sai: „si Casa, si Pomii, si Vântul, si Iazul, si Soarele“. Dar adevaratul sau tovaras, itinerant, va fi Rodica, adusa acasa pe baza unui troc: „Am dat pe dânsa flori: eu un brat si tata un brat“. Prea mica deocamdata, dar curând în stare sa mearga! Împreuna vor pleca afara din casa, pentru ca înauntru „nu e cer albastru, nu au unde zbura fluturii!“ Vor porni amândoi „hai-hui“ prin Coliba Albastra într-o drumetie, în care noul „Mic Print“ îsi initiaza surioara, concomitent cu propria sa informare. Ca procedeu, expunerea alterneaza cu interogatia, majoritar, retorica, într-un monolog sustinut, de micul erou. Asa, de pilda, la intrarea în „proprietatea“ sa, Radu, începe prezentarile: „Acesta e Drumul!“ Suplimentar, ne comunica si parerea lui, urmata de explicatia aferenta în problema: „Bun e Drumul!: Îi lasa pe toti sa mearga“ (Ar fi putut institui un filtru?). Despre Spiridon Vangheli s-a spus ca, atunci când scrie, se preface în copil. Asadar, observatiile sale sunt ale unui copil, dublat de scriitor. Exprimabilul si inexprimabilul vin de la acesta din urma. El da ponderea necesara candorii, stabileste topica, accentueaza mesajul. Îl ghicim din când în când. În informatia infantila, „Drumul traieste culcat“, pozitia sesizata de copil se modifica uneori, dar motivat: „pe deal se scoala în picioare si se uita în cer daca nu vine Ploaia“, care nu întârzie. Impactul cu o realitate atât de speciala este prefatat de un… sondaj: „Stii de ce ploua?“ „Autoraspunsul“ vine prompt. „Printul“ din Coliba Albastra a gasit explicatia: „Pamântul e negru sadica, murdart. El o roaga pe Ploaie sa-l spele.“ Se întelege ca nu este refuzat, de vreme ce „Ploaia coboara din cer si îl spala si Pamântul se face verde.“ Actiunile se înscriu într-o anumita cauzalitate, ca niste fenomene ale naturii ce sunt. De aceea, dupa ploaie apare Soarele, vazut într-o varianta personala: razele sale luminoase, ca „nuieluse de lumina, mâna bobocii la gârla“. Cei doi „turisti“ trec pe lânga copaci, a caror cromatica se explica: „Verdele se urca în copaci din iarba.“ Si asa, uitându-se în dreapta, uitându-se în stânga, micii „exploratori“ ajung în livada. Aici, fetitei i se fagaduieste ca, daca va fi cuminte (printre rânduri se insinueaza comandamentul firesc al copilariei!), îi vor cânta pomii, cu pasarile, instrumentele lor sui-generis. Dupa momentul muzical, iarasi la drum! În fata lor: „Dealul! S-a urcat sus-sus si a scos flori sa le miroasa Soarele.“ Turul de orizont a durat o zi, pentru ca Noaptea a umplut Coliba Albastra cu întuneric, iar câinii o latra. Asa ca „fuge din sat dimineata, dar nu singura: ia si luna cu dânsa“.
O noua zi, un nou itinerar, o noua cunostinta, dar nu prea sociabila: „Râule, da’ unde fugi?“ Fireste ca acesta îsi vede de drum, desi dovezile de prietenie „curg“: „Stai, mai râule, am venit la tine sa ne scaldam!“ Lipsa de întelegere a apei, care îsi continua mersul (etimologic „cursul“), este compensata de întâlnirea cu Soarele. Solutia „astronomica“ la care va recurge noul „Mic Print“, pentru a asigura omniprezenta acestuia, este salvatoare: „O sa prind deseara de pe deal stele si o sa le pun în pamânt sa creasca multi sori. Când se va duce la culcare unul, o sa ramâna pe cer altul.“ Drept urmare, nu va mai fi noapte, iar Coliba Albastra îsi va pastra culoarea. Un nou obiectiv: „Padurea!“ În loc de prezentare, o întrebare introductiva: „Stii din ce este facuta padurea? Din copaci si vara!“, la rândul ei, „facuta din iarba, capsune, flori, buruieni si… copaci cu frunze“. La atât se limiteaza cunostintele baietelului! Dar, dincolo de padure, se afla Grâul, în viziunea lui, batrân si cu mustati lungi. În schimb, „îi place sa se dea în leagan“, si întelegem de ce. La mijloc e vântul si intentia lui de a se juca – copilareste. „A vrut sa se ascunda în Grâu ca sa nu mai fie vazut…“ Si nu departe se vede Codrul, nimic altceva decât o „reuniune de copaci“. „S-au strâns în Codru, ca lor li-e urât câte unul…“ Si iarasi se sfârseste ziua si apar Stelele, cu origine clarificata: „Le fac norii. Când îl manânca pe Soare. Norii fac farâmituri sacolo sust si ele se împrastie pe cer.“ O alta zi, un alt drum! Creatorul lui? Nimeni altcineva decât bunicul. Persista însa, agasanta, întrebarea „«De ce a facut oare bunicul drum pâna la dânsul?» Mai bine îsi punea ograda lui lânga casa noastra.“ Fara raspuns, cei doi ajung în „lumea“ bunicului. Mai întâi, Iazul! Cum îl vad, îl si invidiaza: „sta toata ziua în apa si se scalda“. Un scurt popas, pe iarba, unul lânga celalalt, prilej de reflectie pentru „Micul Print“: „Când eu sunt lânga tine, atunci si tu esti lânga mine!“ Dar ziua se sfârseste si vine întunericul. Baietelul domina situatia: „Nu te teme! Acusi se aprind stâlpii si au sa faca gauri în noapte!“ Înca o zi, înca o descoperire: „Strugurii. Când îi rup eu, sunt acri, când îi rupe mama sunt dulci. Strugurii se fac dulci în mâinile mamei.“ Miracolul a fost dezlegat prin identificarea „agentului“, care, nu o data, si-a aratat forta: mâinile mamei. Apoi, copiii reîntâlnesc un vechi tovaras: Vântul. Este foarte activ si „se rafuieste“ cu pomii. De aceea a sosit momentul unui avertisment, pe care baietelul i-l transmite prompt: „Vântule, sa nu dai jos pomii, ca ei au pasarele. Daca nu ne asculti, închidem portita si n-o sa ai pe unde intra în ograda. O sa ramâi în drum sa te calce masina cu rotile…“ Evident, fata de tovarasii asimilati la conditia lui, se simte obligat sa reproduca ceea ce i s-a spus de atâtea ori… Noi întâlniri: Harbujii, „pepenii verzi“, astfel denumiti în partea locului. „Când îs mici se joaca în tarâna“, aidoma copiilor, fiind, la rândul lor, „copii“ de…, „apoi se ascund sub frunze cu codita cu tot“. Dar el a descoperit de ce procedeaza astfel: „Stii ce fac ei acolo? Beau apa cu codita si cresc mari…“ Pentru ca stau neclintiti sub frunze si sunt ascultatori, se dezvolta cum trebuie, si atunci „ploaia în harbuz se face omat rosu, dulce-dulce“. Deci miracolul omatului se explica prin cumintenia lor. La bunicul întâlnesc si alte „cazuri“, cum ar fi copacelul ranit, de fapt, un copil, ca si ei, doar ca este „copil de copac“, dar tot copil se cheama, care le smulge compasiunea: „– Sarmanule, cine ti-a rupt piciorusul?“ Desigur, numai un „localnic“, de pilda, un iepure. Baietelul – „Print“ îi sare în ajutor: „Lasa ca te ung eu cu doctorie verde si o sa-ti treaca!“ Între timp, face morala tovarasilor acestuia, într-un fel, responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat, ca în orice grup de copii. „Dar voi, copacilor, de ce nu ati luat seama?“ Cu acestea, „sejurul“ la bunicul s-a încheiat, cu înca o descoperire: „Aici e ograda Trenului“, altfel spus, gara. „Face fum si ne asteapta pe noi“, motiv pentru care „se uita cu ferestrele. Când ne vede, chiuie.“ Cu siguranta, explicatia nu poate fi alta.
„Baietelul din Coliba Albastra“ este o carte a inocentei, a puritatii, evidente în cea dintâi încercare de cunoastere a unui (micro)univers. Pentru prezentarea acestuia, scriitorul foloseste un „instrument“ special: ochii de copil, dornic sa afle totul despre mediul înconjurator. De aici si specificitatea acestui mediu, pe care „Micul Print“, în varianta sa basarabeana, îl percepe conform vârstei sale. Spatiul descris apare simplificat, dar dominat, în elementele sale, de particularitati definitorii: cromatice (Coliba e albastra, Pamântul e negru, Noaptea e neagra, „Verdele este culoarea care urca în copaci“); de actiune (Tractorul face tarâna; Trenul face fum); de pozitie („Drumul îsi duce viata culcat“).
În perceperea coltului respectiv de univers si evaluarea unora dintre tovarasii sai, „Micul Print“ uzeaza de cunostintele dobândite în Casa si îi asimileaza comportamentului uman: Râul fuge si nu se opreste nici macar la rugamintea „Micului Print“, Copacii se reunesc în codru ca forma de protest în fata singuratatii, iar Iazul este de-a dreptul de invidiat, toata ziua se scalda.
Lumea descrisa este „o curte a miracolelor“, în care magicienii sunt adultii: mâinile mamei „dau dulceata“ strugurilor, bunicul croieste drumuri, pâna si „Micul Print“ îsi propune întreprinderi similare: sa înmulteasca Sorii, astfel încât sa nu mai fie niciodata Noapte.
Noul „Mic Print“ descopera o lume de prieteni cu care coabiteaza într-un spatiu delimitat: Coliba Albastra. Toate cunostintele sale întretin relatii de prietenie: „Pomii cânta cu pasarelele“ pentru cei care pastreaza linistea (N.B.!), „Pamântul negru“ este ajutat de Ploaie sa-si schimbe culoarea, devenind verde, Dealul ofera flori mirositoare Soarelui etc. Dar toti acestia devin si prietenii „Micului Print“ (pe principiul „Les amis de mes amis sont mes amis!“): Pomii cânta si pentru copii, daca respecta linistea, Vântul se joaca de-a v-ati ascunselea cu ei… Pare o armonie de început de creatie, în care perturbanta ramâne Noaptea. Neagra fiind, si rea, aceasta alunga lumina si îi ia locul.
„Descoperirile“ micului personaj îmbraca aspectul unor scurte relatari, reduse, uneori, la dimensiunea unor propozitii. Esentializate, acestea au limpezimea apei de munte, comunicând propriul sau adevar, dupa propria sa întelegere. Ca si eroul lui Antoine de Saint-Exupéry, preocupat de eradicarea baobabului, simbol al raului, în stare sa-i pericliteze Planeta, noul „Mic Print“ basarabean a identificat si el inamicul Colibei Albastre: Noaptea. La fel de invadatoare ca si baobabul, aceasta, periodic, cotropeste spatiul mirific din stapânirea copilului, transformându-l în întuneric. Dar el nu se lasa victimizat: viseaza la o metoda de înmultire a Soarelui prin… butasi, pentru a alunga Noaptea. Ca aviator, Antoine de Saint-Exupéry a strabatut continentele, în spatiul lor aerian, câmpul lui de observatie extinzându-se la scara acestora. Scriitorul basarabean circumscrie cartea sa, cu modestie, unei colibe albastre. Daca exotismul, pentru autorul francez, constituie normalitatea, la Spiridon Vangheli, aceeasi stare este indisolubil legata de pamântul pe care locuieste cotidian. „Micul Print“ iese din Casa si revine, împingând explorarile sale pâna la bunicul. Se va îndrepta într-acolo, fiindca tocmai în sat este „kilometrul zero“. Astfel delimitata si corelata, Coliba Albastra reflecta lumea basarabeana, care traieste si vorbeste ca la ea acasa. Autorul si „Printul“ sau nu se îndeparteaza de… vatra. Lingvistic, o recunoastem prin lexic care da culoare locala „jurnalului“, mai degraba oral, al personajului. Caci însiruirea evenimentelor, la scara „mini“, urmeaza, de fapt, tehnica de jurnal, un jurnal vorbit, notat în umbra „exploratorilor“. A fost notat tocmai pentru a nu se pierde experienta primelor cunostinte, la vârsta copilariei (mici), când puiul de om, candid, nu afecteaza armonia universala. El încearca sa se integreze în lumea exterioara într-o pilduitoare lectie de comportament om-natura, de înalta tinuta, virtual, mereu repetabila.
Dupa lectura, staruie, totusi, întrebarea: Întunericul, adversarul identificat al „Micului Print“, care îi afecteaza ciclic „Coliba Albastra“, instalându-se atotstapânitor, nu cumva este si al Oamenilor Mari? Pentru ca volumul „Baietelul din Coliba Albastra“ are o indiscutabila valoare alegorica.