Argument
Se vor întreba, poate, unii ce se poate valoriza astăzi dintr-un orizont „paseist“ şi „autohtonist“, evident „conservator“, care privea trecutul ca pe o icoană şi care idealiza o lume numită astăzi, în mod curent, „barbarie medievală“. Iar pe deasupra, această viziune mai aparţine şi lui Eminescu, creatorul de care, tot după unii, ne-am fi cramponat iremediabil, fără să vedem progresul, noutatea şi necesitatea ieşirii rapide din „patriotismul desuet“ şi din „naţionalismul periculos“. În locul acestor etichete facile este bine să se recurgă însă la analize, iar în locul clişeelor, ivite din amatorism şi teribilism, se cade să se apeleze la cercetarea de specialitate.
Universul poetic eminescian cuprinde o lume infinită, recreată din temelii, situată dincolo de spaţii şi de timpuri, iar istoria omenirii apare în acest univers ca o amplă derulare, de pe când „fiinţă nu era, nici nefiinţă“ sau de pe când erau „prăpastie“, „genune“ ori „noian întins de apă“, metamorfozate apoi într-un „punct de mişcare“, generator de ordine ivită din „chaos“ (Scrisoarea I). Sub aspect spaţial, această desfăşurare eminesciană porneşte de la Carpaţi şi de la Dunăre, pentru a poposi pe Rin, la Paris, în lumea scandinavă ori în cea anglo-saxonă a Mariei Tudor şi a lui Shakespeare, în mitologia veche germană, printre slavi, la Constantinopol, în Orientul islamic, arab sau persan, pe Indus şi pe Gange etc. Dată fiind această nesfârşită cuprindere unitară, este aproape o utopie încercarea de segmentare, de analiză parţială, de desprindere tematică. Şi totuşi o facem, conştienţi de riscuri. Şi nu o facem ca literaţi – fiindcă nu suntem şi fiindcă, din perspectivă literară, s-a mai făcut şi s-a făcut bine (vezi Mihai Cimpoi) –, ci în calitate de istorici, preocupaţi de statutul trecutului medieval în universul creaţiei poetice eminesciene (1).
Nostalgia anilor de demult: Antichitatea şi Evul Mediu
Poezia eminesciană cuprinde, în manieră aparent aleatorie, geneza, creşterea şi afirmarea întregului univers, cu toate articulaţiile sale spaţiale şi temporale. Fireşte, în această creaţie predomină de departe cadrul general european, de la Atlantic la Marea Neagră şi din ceţurile reci ale Britanniei până în insulele fierbinţi ale Greciei şi în cizma italică. Ca segment temporal şi de civilizaţie, pare să fie preferată Antichitatea (lumea clasică mai ales), prin desele referiri la Eros, care „saltă nebuneşte“ (Misterele nopţii), la „altarul Vestei“ şi la „Marte-n glorii“ (Ce-ţi doresc eu ţie…), la Apolon şi Erato (La Heliade), la Cezar, Traian, Roma veche (Junii corupţi) sau, pur şi simplu, prin titluri precum Eghipetul, Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic), Diana, Ector şi Andromache (de Schiller), Calul troian, Către Mercur, Către Bullatius, Sarmis etc. Astfel, apelurile la lumea veche, la mitologie, la cultura elină şi romană sunt o constantă, ceea ce este firesc în cazul unui creator de anvergura lui Eminescu, pentru care fundamentele Europei sunt formate indubitabil, în mare măsură, din clasicismul greco-latin.
Treptat însă, mai ales după atingerea maturităţii creatoare, lucrurile se schimbă, iar dimensiunea „vârstei de aur“ devine mult mai complicată. Astfel, în Epigonii sunt exaltaţi Eliade, Bolliac, Vasile Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Andrei Mureşianu şi Costache Negruzzi, adică aceia care au ilustrat romantismul, mulţi dintre ei prin evocarea şi invocarea Evului Mediu, cu boieri şi ţărani supuşi, cu domni autoritari şi puternici, cu ruine şi castele, cu eroi războinici, dăruiţi moşiei etc. Până şi pe „veselul Alecsandri“ îl preţuieşte pentru că „din frunze îţi doineşte“, „cu fluierul îţi zice“ şi „cu basmul povesteşte“, dar mai ales fiindcă „El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,/ El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,/ Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal“. Vremea grea şi rea a epigonilor (adică perioada contemporană) este pusă de poet în antiteză cu icoana istoriei, cu „vârsta de aur“, care este fără îndoială epoca ştefaniană.
Evul Mediu universal
Dimensiunea temporală a Evului Mediu este, în înţeles eminescian, de inspiraţie occidentală şi are drept limită inferioară căderea Romei sub barbari, iar drept limită superioară secolul al XVI-lea, cu afirmarea deplină a Renaşterii, a Reformei, a Lumii Noi, care sunt tot atâtea punţi certe spre Modernitate. Lumea românească medievală este, conform viziunii poetului, aproape perfect sincronizată cu cea europeană, ale cărei valori le împărtăşeşte pe deplin şi le mai prelungeşte o vreme. Evul Mediu nu este la Eminescu o perioadă de trecere, ca la primii moderni, bună de pus între paranteze, ci o vârstă deplină şi matură a echilibrului, caracterizată prin cumpănă şi raţiune, privite ca „dreaptă măsură“ (în sensul etimologic al latinescului ratio). O dovadă în acest sens este şi numele aparent metaforic de „Evul miez“, care ne conduce spre esenţe, spre esenţa lumii, nu spre aparenţă, spre conţinut, şi nu spre formă. Astfel, pentru poet, domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), de exemplu, este numai bună de translatare – eventual prin metempsihoză – cum face eroul nuvelei Sărmanul Dionis. În istoria umanităţii, pe care o vede plină de naşteri, înfloriri şi decăderi (în sens ciclic, precum avea s-o figureze marele istoric Arnold J. Toynbee, în secolul al XX-lea), Evul Mediu este un model ontologic, timpul ideal al fanteziei („Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,/ Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!/ Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?/ Când se petrecură-aceste? La o mie patru sute?“, versuri din Scrisoarea a IV-a), iar fantezia înseamnă creaţie. Prin urmare, Evul Mediu devine la Eminescu timpul ideal (inclusiv timpul ideal al creaţiei), măsura absolută a tuturor timpurilor, deşi poetul ştie că timpul e o convenţie şi că trecutul nu există decât în mintea noastră. Altminteri, timpul, ca-n Memento mori (Panorama deşertăciunilor), este eternitate: „Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie“. Tot în sens ontologic, Evul Mediu este apreciat fiindcă a găzduit „infinitele certuri“ („cearta universaliilor“) despre forma de existenţă a noţiunilor, pentru că a aliat poezia cu istoria, pentru că a generat Renaşterea, pentru că a dat strălucire puterii, a văzut lumea drept teatru, drept carte (vezi Ernst Robert Curtius), drept cântec, iar pe Dumnezeu ca pe Marele Demiurg (vezi Mihai Cimpoi). Prin urmare, s-a spus pe bună dreptate că medievalismul se întâlneşte organic cu eminescianismul. Aceasta nu înseamnă că formele nu sunt respectate. Decorul celor mai multe poezii – dincolo de mesajul lor diferit – aminteşte de ambientul medieval, cu atmosfera sa tainică. Nopţi argintate de lună, castele boltite (şi cu gratii ruginite), aproape în ruină, ferestre cu arcade, mese împărăteşti, împodobite cu bucate alese şi înconjurate de paji, feţi-frumoşi şi crai cu bărbi albe, domni cu mitre şi boieri sfătoşi, curţi regeşti, împărăteşti ori domneşti, cavaleri cu platoşe şi zale, domniţe cu veşminte somptuoase se perindă dinaintea noastră majestuos, în Călin (file de poveste), Luceafărul, Mănuşa (după Fr. Schiller) sau Scrisoarea a IV-a. Castelul medieval devine un laitmotiv prezent şi în scrieri fără legătură cu „Evul miez“. Astfel, chiar şi în unele poeme dacice, Eminescu face un transfer de medievalitate, de atmosferă medievală, mitică, precum în Melancolie, în Memento mori sau în Gemenii. Palatul dacic e mai mult gotic, regele are în
preajmă „voievozi de ţări şi de olaturi“, nuntaşii sunt voievozi şi boieri, iar Sarmizegetusa este de fapt Suceava (George Gană). Dacia e Moldova medievală, cu voievozi sau cu regi shakespearieni, iar combinaţia aceasta insolită nu distonează deloc. Alteori, întâmplările se petrec sub bolţi de biserici, între făclii de ceară şi pe lângă solemne şi înnegrite de fum catapetesme, cu dangăt de clopote şi preoţi solemni apuseni (ca în Strigoii ori Veneţia) sau în peşteri de sihaştri („zăhastri“), cu iz bizantino-oriental (ca în Povestea magului călător în stele). Apare iubirea galantă a Evului Mediu occidental (l’amour courtois), garnisită cu menestreli şi trubaduri, înzestraţi cu ghitare şi voci, însoţită de doamne şi domniţe, plasate în balcoanele castelelor negre ori la „ferestrele arcate“, oglindite-n lacuri, în aşteptarea îndrăgostiţilor (cavaleri în zale ori zburători), aşa cum se întâmplă în Luceafărul, în Călin (file de poveste), în Călin Nebunul, în Scrisoarea a IV-a, în Mănuşa (după Fr. Schiller) sau Diamantul nordului (Capriccio). Numai că, spre deosebire de Evul Mediu real, din societatea cavalerească occidentală, dragostea la Eminescu nu este un joc curtenesc facil (cum face Cătălin ca s-o atragă pe Cătălina), ci este „farmec sfânt“ (Mihai Cimpoi), este esenţă şi eternitate (aşa cum o vede Luceafărul). Sunt ilustrate, de asemenea, trecătoare episoade tipice (ca alchimistul, căutător al aurului sau filosoful, chinuit de taina universului), chipuri şi portrete de artişti (Rafael, Michelangelo sau Corregio), apar nume concrete de personaje legendare sau reale (Arald, regele avar, regele Nord, Cunigunda, cavalerul Delorges, regele Francisc), imagini citadine fugare (Veneţia). Acest univers fictiv se prelungeşte până în Orientul mijlociu medieval, plin de plăceri gustative şi carnale, ornat cu mirifici codri, cetăţi bogate, „muri albi de marmură“, „stâlpi de aur blond“, „oglinzi de purpură“, baldachine de „catifea roşă“, vegheate toate de înţeleptul calif Harun-al-Raşid din Bagdad (vezi poeziile În căutarea Şeherezadei, Din Halima, Povestea magului călător în stele). Uneori, elementele de decor medieval creează cadre idilice (cultivate din dorinţa poetului de a părăsi realul sau tangibilul şi de a accede la timpul de aur), care – contrar disocierii dintre idilic şi ideal făcute de Hegel – tind la Eminescu spre zona idealului, deoarece conduc la plenitudinea trăirii. Cu alte cuvinte, idilicul cu decor medieval se transformă la Mihai Eminescu în formă cu fond, în mod de a percepe şi reordona lumea.
Evul Mediu românesc –
chipuri şi icoane princiare
Predomină, de departe, în creaţia lui Eminescu, Evul Mediu românesc, idealizat adesea şi reconstituit în cheie romantică. Cea mai amplă şi mai cunoscută frescă medievală românească este cuprinsă – cum se ştie – în Scrisoarea a III-a, în care memoria colectivă încetează să mai fie un simplu pretext ori cadru. Aici se reconstituie, prin imagini artistice, o epocă de glorie medievală, un domn simplu „după vorbă, după port“, dar gigantic prin fapte, o ţară, Ţara Românească şi o lume eroică şi creştină de la finele secolului al XIV-lea. Domnul şi oastea formează un corp militar şi religios care apără credinţa şi „moşia“, adică Ţara, fără ezitări şi sincope. Oastea, alcătuită din boieri şi ţărani, cuprinde, de fapt, proprietari de moşii (mari şi mici) individuale care, însumate, dau moşia cea mare, Ţara. Apărarea moşiei fiecăruia echivala cu protejarea marii moşii (Ţara), primejduite de Semilună. Eminescu ilustrează aici un atentat extern (extraeuropean) îndreptat împotriva valorilor europene, deopotrivă orientale şi occidentale sau bizantine (2) şi latine („Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…“), oprit de „ciotul“ Mircea şi de ai săi. Mircea apare aici în dublă ipostază, de creştin şi de patriot sau, în simbioza celor două, de „poartă a Creştinătăţii“, sentiment pe care nu l-a inventat Eminescu şi pe care domnul cu ai săi l-au trăit efectiv, aşa cum aveau să-l trăiască şi Ştefan cel Mare şi alţi mulţi contemporani români şi străini.
În afară de Mircea cel Bătrân (1386-1418), mai apar şi alţi domni, unii episodic şi pretextual, alţii de sine stătător, prin adevărate portrete. În această galerie se înscriu „Dragoş vodă cel bătrân“, Vlad Drăgulea, poreclit Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476), invocat, tot în Scrisoarea a III-a, ca simbol absolut al dreptăţii, adevărat justiţiar, menit să pună ordine în societatea românească de oricând, dar mai ales din epoca poetului („Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei…“), un alt Vlad (complet imaginat), cu o curte la Bârlad, Eustratie Dabija (1661-1665) şi, dominându-i pe toţi, Ştefan cel Mare (1457-1504).
Cel mai pitoresc dintre domni, Dabija Vodă, excentric cumva faţă de lumea medievală (secolul al XVII-lea se află, sub aspect cronologic, în epoca modernă timpurie), dar descins din ea prin moravuri şi idealuri, beneficiază de un portret aproape pantagruelic, centrat în jurul meselor bogate, udate din plin cu vin („Umbra lui Istrate Dabija-Voievod“). Dabija Vodă nu are, chiar şi pentru mulţi specialişti, altă rezonanţă în istorie decât întâmplarea prin care Miron Costin şi-a sfârşit odată cu domnia acestuia faimosul Letopiseţ (adică la 1661), început acolo unde îl lăsase vornicul Grigore Ureche, adică la Aron Vodă (1595). Altminteri, nu a rămas pomenit prin vreo faptă semnificativă. Eminescu însă îl arată „sus, în cetate la Suceava“, printre „ziduri negre“ şi „icoane numai pete“ sau hălăduind pe la Cotnari, Soroca, Vrancea şi Tigheci, luptând în oastea Moldovei acolo unde a fost nevoie (la Beci – Viena, cu „hantatarii“, mai puţin cu leşii şi ungurii, lăsaţi, pe bună dreptate, să se lupte între ei!), dar strigând mereu că îi era sete. Vodă, mutat acum în rai, îşi retrăieşte viaţa sa pământească, clătinându-şi capul plin cu licoare şi are mereu nostalgia vinului Moldovei, de care era lipsit acum de Sf. Petru, păstrător strict al canonului. Amintirile însă sunt teribile şi cuprind două planuri, unul individual, al domnului iubitor de vin, şi celălalt al oştenilor şi prietenilor, iubitori şi ei tot de vin: „Când de mănuşa lungii săbii/ Mă rezimam să nu mă clatin,/ Cântau cu toţi pe Basarabii,/ Pe domnii neamului Muşatin,/ Pân’ ce-ncheiau în gura mare/ Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt,/ Ce nici în ceruri samăn n-are,/ Cum n-are samăn pe pământ!“. Moldova şi Ţara Românească se unesc cumva ante litteram, prin pasiunea tuturor pentru vin, în sens uman şi liturgic deopotrivă. La un moment dat, planurile interferă, încât toţi bărbaţii ţării petrec în frunte cu vodă, secondaţi de toţi domnii trecuţi, din ambele dinastii ale Basarabilor şi Muşatinilor, cu binecuvântarea acestora: „Moldova cu stejari şi cetini/ Ascunde inimi mari de domn,/ Să bem cu toţi, să bem, prietini,/ Să le vărsăm şi lor în somn./ Pân’ la al zilei blând luceafăr/ Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;/ Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,/ Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.“ Tot secretul existenţei glorioase a ţării se bazează pe vin: „Căci are-n sân Moldova noastră/ Viteze inimi de creştin;/ Tineri, în veselia voastră,/ Stropiţi-le duios cu vin!“. „Stropirea cu vin“, dar nu una smucită, ci una „duioasă“, pare a fi cheia victoriilor obţinute deopotrivă în numele ţării şi al credinţei. Este un elogiu înverşunat adus vinului şi băutorilor de vin, în stilul reuşit cândva, încă în Evul Mediu, de François Villon. În ciuda tonului ironic, când vine vorba despre Ştefan cel Mare, chiar şi „clătinatul“ vodă Dabija ajunge serios (sobru), fiind vorba nu despre oricine, ci despre „domnul sfânt“.
În vreme ce în proză principele preferat este Alexandru cel Bun (scriitorul afirmă că îşi poate dovedi până la acest domn ascendenţa!), în lirica eminesciană, deopotrivă în cea de sorginte populară şi în cea de factură cultă, Ştefan cel Mare este de departe monarhul dominant. De la vagi rememorări sau pomeniri doar de nume până la adevărate portrete, voievodul tutelar se bucură de o atenţie constantă. „Când Ştefan se suie călare pe cal/ Răspunde Suceava din urmă…“ (Ştefan cel Mare. Schiţe de imn), încât marele luptător în numele Ţării şi al Crucii se confundă cu naţiunea sa şi cu lumea dreptăţii, pentru care s-a căznit atât de mult în viaţa pământească. Altminteri, domnul apare veghind din ceruri la soarta Moldovei şi a României întregi. În faţa nimicniciei vremurilor de ocupaţie a provinciilor istorice, de către austrieci, de către unguri şi de către ruşi, adică de către „străinii“ cei răi, mântuirea (în poezia Doina) nu poate veni decât de la Ştefan cel Mare: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor…“. Voievodul, dotat cu atributul divin al învierii, aidoma Mântuitorului lumii, este singurul capabil să salveze Ţara. Fie şi numai la sunetul cornului voievodal, „Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară“. După patru secole de la fondarea Putnei, „fiii României“ se roagă înaintea Domnului lor, ca înaintea Domnului din ceruri: „Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină/ Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării,/ Şi între ele-i Putna, în care-adânc se-nchină/ Lui Ştefan-vodă astăzi ai României fii“. Şi în alte poezii de sorginte populară, tot Ştefan cel Mare domină scena, aşa cum se întâmplă în Muşatin şi codrul: „Ştefan-vodă, tinerel,/ Trece puntea singurel,/ Cu pieptarul de oţel,/ Cu cuşma neagră de miel, /Drag i-e codrului de el“ (Închinare lui Ştefan Vodă).
Domnii români ai lui Eminescu stăpânesc, organizează şi oblăduiesc ţara în mod natural, ocrotind naţiunea. S-a spus, pe bună dreptate, că Evul Mediu este văzut de poet ca o primăvară etnică, ca o vreme de formare a naţionalităţilor şi chiar de înflorire a lor, sub semnul „tinereţii etnologice“, cum însuşi protagonistul nostru scrie. „Vârsta de aur“ a „vârstei de aur“ medievale româneşti – derulate pe circa un mileniu, cum s-a văzut – este, conform lui Eminescu, secolul al XV-lea. „Suta a cincisprezecea“ este „avanscena teatrului Universului ocupată de români“, cu personalităţi precum Ioan (Iancu de Hunedoara) şi Matei (Matia) Corvin în Transilvania, Banat şi Ungaria, precum Mircea cel Bătrân şi Vlad Dracul (Drăgulea) în Ţara Românească, precum Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova; cu astfel de conducători vrednici, românii au ajuns – spune iarăşi scriitorul – nu numai unul dintre cele dintâi popoare militare şi războinice ale Europei, apărătoare ale Creştinătăţii, dar şi unul dintre cele mai culte ale acelui ev de mijloc.
(1) Relativ recent, în primăvara şi vara anului 2014, la librăria timişoreană „Esotera“ au avut loc patru serate din seria Eminescu şi Evul Mediu italian, sub semnul valorificării viziunii poetului asupra lumii medievale.
(2) În publicistică, poetul condamnă bizantinismul ca fiind „mizerie morală şi intelectuală încuibată timp de o mie de ani“, „corupţie seculară“, „pungăşie şi spionaj secular“ care i-a contagiat şi pe turci „cu toată zestrea lor umană de probitate şi vitejie“; o face, probabil, şi sub impresia mai recentă a apăsării fanarioţilor, descinşi din vechiul Bizanţ şi consideraţi o „cocoaşă morală“ pentru naţiunea română (M. Cimpoi).