Fanii horror-ului nu ar trebui sa aiba asteptari prea mari de la ultimul film al lui Chan-wook Park. În ciuda subiectului ofertant, avem parte doar de câteva secvente, si acelea lesinate, de gore. Nici nu e de mirare, pentru ca filmul nu e horror deloc. De ce s-a ales sa fie vândut astfel e un mister total, daca judecam strict prin prisma a ceea ce filmul are de oferit. Explicatia cea mai la îndemâna e altundeva: daca stropii de sânge sunt pretutindeni în lume o marca a horror-ului, umorul se construieste într-un fel la Hollywood si altcumva în Hong Kong sau Seul. Altfel spus, era posibil ca umorul asiatic sa treaca drept umor doar în Asia.
O neplacere
Personaj principal e un preot catolic sud-coreean, combinatie contradictorie sau în orice caz insolita doar în aparenta (mai bine de jumatate din cetatenii care îsi revendica un crez sunt de confesiune catolica în Coreea de Sud). Vindecat miraculos, trece el însusi drept tamaduitor, cam ca Brian în filmul Monty Python din 1979, pentru ca apoi sa descopere cu groaza ca s-a vindecat de o boala pentru a se molipsi de alta. A doua boala e vampirismul, însa „Bakjwi“ („Sete“) de Chan-wook Park nu aduce nimic nou filonului inaugurat de „Nosferatu“ (1992) dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu face parte din acest gen decât cu numele, la fel ca „The Hunger“ din 1983, al carui titlu îl parafrazeaza.
Ceea ce îl deosebeste pe „Sete“ de oricare dintre filmele cu Dracula sau de recenta serie „Twilight“ e ca, în cazul de fata, vampirismul nu e nici pleasca, nici blestem, ci pur si simplu o neplacere ca oricare alta ce se abate asupra personajului principal. Acesta e un ins oarecare aflat fara voia lui într-o situatie cu care trebuie cumva sa se acomodeze – între vampirism si o indispozitie care te împiedica sa îti vezi de ale tale nu pare sa fie mare diferenta. De aceea sunt prima si cea de-a doua parte a filmului inegale. În prima parte, Sang-hyeon (Kang-ho Song) încearca sa pastreze situatia sub control, sa-si tina ascunse calitatile absolut singulare (pe care le oricum le descopera încetul cu încetul, dar de care nu face parada). Acestei prime neplaceri (faptul de a fi vampir) i se adauga o a doua: tot fara sa o vrea si tot încetul cu încetul se îndragosteste. Ambele (dragostea de sânge si dragostea pentru o femeie) sunt pentru el tabuuri absolute, aici e forta lui „Bajkwi“, în lupta pe care Sang o duce cu sine, în ezitarile lui, în sentimentul de vina cu care treptat se obisnuieste, în paradoxalul sau aer hamletian.
Acasa / în deplasare
Inevitabila încalcare a primului tabu atrage dupa sine încalcarea celui de-al doilea, iar aceasta a doua abatere de la codurile morale ce-l calauzesc pe erou îl conduce catre cea de-a treia, care e crima. Toate aceste transgresiuni sunt de doua ori blamabile, deoarece nesocotesc atât codul moral social, cât si pe cel religios, însa o data cu aceasta a treia si ultima ratacire, filmul descreste, iar umorul, pâna atunci construit din taceri si gesturi care ar fi putut trece neobservate, dispare.
Constrângerile dispar si ele, omul obisnuit devine supererou, zboara de acolo-colo dupa cum are chef. Partenerul si villain-ul cu care e nevoit sa convietuiasca si sa se lupte sunt una si aceeasi persoana, de aici provine noul conflict al lui „Bakjwi“, unul fatalmente inferior: în prima parte, din perspectiva etica, protagonistul e în dezacord atât cu morala comuna, cât si cu cea religioasa, însa adevaratele sale probleme deriva din coordonatele spatiului în care e nevoit sa actioneze. Dubla compulsiune sub imperiul careia se afla îl obliga sa oscileze între doua spatii ostile: spitalul si casa în care locuieste Tae-ju (Ok-bin Kim). În ambele situatii, trebuie sa fie permanent cu ochii în patru, pentru ca poate fi oricând descoperit. În ambele locuri, e cum nu se poate mai departe de teritoriul lui. Teritoriul lui e biserica, si totusi e nevoit sa joace pe teritoriul stiintei si al familiei, unde puterile si cunostintele lui sunt limitate.
În partea a doua, Sang renunta la a mai fi preot si renunta în acelasi timp la a fi om. Drept urmare, considerentele etice – de orice natura – îsi pierd orice putere asupra lui. Mai mult, prin eliminarea stapânului casei, sotul lui Tae-ju, si prin anularea influentei celui de-al doilea stapân (mama acestuia), îsi însuseste în totalitate spatiul advers, în care, de acum înainte, se poate misca în voie. Drept urmare, poate face absolut orice îl taie capul, deoarece interdictiile (morale, psihice si fizice) dispar. Din acest motiv nu prea are haz finalul filmului regizat de Park: meditativul Sang devine un fel de Superman iar restrictiile si dubiul sunt înlocuite de actiune, e un teritoriu propriu BD-urilor si strain lui Park, iar faptul ca cel din urma intra acolo e o greseala.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 271