Libertatea desacralizată

Adesea, intenţiile cele mai nobile şi mai generoase ale omului se transformă în decursul timpului în ceva negativ şi contrar lor, datorită, probabil, irezistibilei noastre tendinţe de a le exagera, de a le „maximiza”, de a le împinge până la extrem, până la ultimele limite şi consecinţe.
Una dintre cele mai nobile intenţii sau aspiraţii etice ale omului a fost libertatea. Dorinţa de libertate nu este, la drept vorbind, decât o dorinţă etică, atâta vreme cât încercarea de reparare a unor injustiţii, nedreptăţi sau fărădelegi comise de-a lungul timpului a coincis cu (re)dobândirea şi (re)afirmarea, mai devreme sau mai târziu, a tot atâtea libertăţi. Iar atunci când spun (re)dobândirea şi (re)afirmarea libertăţii am în vedere subînţelesul ideii că toţi oamenii se nasc liberi (de la natură sau de la Dumnezeu), adică egali, ca „dinţii unui pieptene”, şi doar ulterior, graţie „exploatării omului de către om”, aceste drepturi şi libertăţi naturale îi sunt strivite, furate sau violate.
Cucerirea, mai veche sau mai recentă, a libertăţii omului s-a făcut mereu în numele dreptăţii, istoria dreptăţii fiind aceeaşi cu istoria drepturilor omului, începând cu Codul lui Hammurabi (1760 î.Hr.), Legea romană a celor XII table (451 î.Hr.), Magna Charta a Angliei (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Declaraţia de Independenţă a Stalelor Unite ale Americii (1776), Declaraţia  Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din Franţa (1789) şi culminând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), apărută ca reacţie la abuzurile, crimele, atrocităţile şi injustiţiile fără precedent săvârşite de regimul totalitar nazist.
Expresie a celei mai nobile şi mai profunde aspiraţii, aceea de a reda omului demnitatea şi verticalitatea cuvenite, marea idee a Drepturilor Omului marchează şi marea cotitură morală, aceea a drepturilor, morala drepturilor izvorând din abolirea şi dizolvarea treptată a  ideii de datorie. Astfel, încă după 1950, asistăm la o devalorizare atât de dramatică a oricărui tip de constrângere, obligaţie, datorie sau autoritate mai înaltă (fie ea Dumnezeu sau Aproapele), încât e-liberarea sau debarasarea de toate acestea a dus, cum era şi firesc, la o exacerbare a egoismului indivizilor, impunând o singura mare „datorie”, un singur mare „imperativ” – acela faţă de propria persoană, faţă de propriul „Eu”, devenit prioritatea cu majusculă.
Nu e de mirare că în această accepţiune a „drepturilor”, libertatea tinde să se transforme în ceva negativ, într-un „bun”, într-o „proprietate”, într-o „posesie”, în ceva „al meu”, rezultând o morală privată, o morală egoistă, o morală a „Eului”, în care dreptul de a nu suferi (nicio atingere) şi dreptul de a dispune liber (după bunul plac) de propria viaţă trec pe primul plan, justificând o serie de revendicări arogante şi absurde, în care accentul nu mai cade pe a face „ceea ce trebuie”, ci doar „ceea ce-mi place”, principiile fiind înlocuite cu capriciile, iar imperativul altruist al datoriei cu imperativul egoist al plăcerii.
Pusă în slujba acestui imperativ egoist al plăcerii, libertatea „drepturilor” sfârşeşte prin a deveni un instrument sau o unealtă din ce în ce mai perfecţionată a desacralizării vieţii şi a unor valori mai înalte decât Eul. De pildă, natura nu mai este privită ca având un caracter sacru, motiv pentru care a-i „corecta” anomaliile nu este considerat un act diabolic, ci un act al progresului, de-aici derivând şi dreptul individualist de a dispune liber şi după bunul plac de propriul corp, ceea ce a dat naştere controversatelor drepturi cum ar fi: avortul, eutanasia, drepturile homosexualilor, dreptul de schimbare a sexului, respectiv a identităţii sexuale şi civile (transsexualismul), dreptul femeii de a-şi „închiria” uterul contra unei sume de bani (mamele purtătoare), precum şi problemei, de dată mai recentă, a dezincriminării incestului şi sexului cu animale, pentru a da doar câteva dintre „mostrele” cele mai grăitoare în acest sens.
Periculoasă, aşadar, cu atât mai mult cu cât poate lua şi justifica orice formă, libertatea nu-şi poate îndeplini, se pare, adevărata funcţie decât în marginea unor constrângeri care, în loc să o slăbească, o fac, dimpotrivă, mai puternică, mai viguroasă şi mai valoroasă. În absenţa acestora, concomitent cu „maximizarea” plăcerii şi a supremaţiei „drepturilor”, libertatea se poate transforma într-un instrument pervers al desacralizării vieţii noastre la toate nivelurile ei.