Sari la conținut
Autor: Constantin Coroiu
Apărut în nr. 466

Lecţia de continuitate

    Din volumul de convorbiri cu preşedintele Vladimir Putin, intitulat La Persoana întâi, aflu un „amănunt“ mai mult decât pe deplin definitoriu în ceea ce-l priveşte. Un colaborator al său evocă momentul când, după destrămarea Uniunii Sovietice, tocmai devenise viceguvernator al oraşului Sankt Petersburg. Instalat la Palatul Smolnîi, sediul guvernului local, fostul ofiţer KGB (e un fel de a spune, căci unui lucrător al unei atât de perfecţionate şi temute organizaţii atributul „fost“ nu i se potriveşte decât după ce moare şi poate nici atunci), dar şi profesor universitar de Drept în marele centru academic care este feericul oraş de la gurile Nevei, a constatat că de pe pereţii din încăperile celebrului palat se scoseseră din birouri portretele lui Vladimir Ilici Lenin. În multe dintre încăperi rămăseseră doar cuiele în care acestea fuseseră atârnate sau găurile goale. Sic transit! Unii funcţionari şi demnitari locali de diverse ranguri, repede adaptabili la noile condiţii, au găsit de cuviinţă să pună în locul portretului lui Lenin pe cel al lui Boris Elţîn. De unde se vede că istoria nu este şi nici nu poate fi decât un lung şir de… conjuncturi sau, cu un cuvânt din noul limbaj de lemn de pe la noi: oportunităţi (din aceeaşi familie cu oportunism). Ei bine, Vladimir Putin a dispus ca în cuiul rămas stingher din cabinetul său să fie plasată o gravură înfăţişându-l pe Petru cel Mare. Asta, fără prea multe comentarii, aşa cum de altfel îi este obiceiul, mai ales că mesajul conţinut într-un asemenea gest nu mai avea nevoie de nici o explicaţie. Era mai clar şi mai consistent decât o mie de discursuri sau de programe. În plus, un gest nu doar cum nu se poate mai motivat istoric (Sankt Petersburgul fiind, cum bine se ştie, ctitoria de acum mai bine de trei secole a lui Petru), dar şi polemic (Cine altcineva ar fi putut să-i ia aşa-zicând locul lui Lenin?!). El anunţa însă mai înainte de toate spiritul unui program politic de viitor al unui lider născut, nu făcut, care avea să acceadă fulgerător la cele mai înalte funcţii în stat până la cea de preşedinte al Federaţiei Ruse.
    Bun psiholog, o atestă şi cartea de confesiuni menţionată la începutul acestor însemnări, nostalgic activ, cum se va ilustra în tot ce a făcut până astăzi, naţionalist intratabil, Putin va fi simţit atunci, la începutul unei cariere fulminante, pe ce fond de aşteptări cădea. Mai bine zis, urma să se ridice. În mentalul ruşilor, inclusiv al elitelor, în primul rând al acestora, numele lui Petru cel Mare este asociat construcţiei, inclusiv în spirit, şi Reformei (cu majusculă) aproape până la sinonimie. Este vorba de reformă (cuvânt total golit de sens în ultimul sfert de veac în România) înfăptuită la dimensiunile unei istorii şi geografii imense, ale culturii şi sufletului rusesc, cu efecte dintre cele ce se măsoară în secole multe, micile sau marile „ruperi de ritm“ de pe parcurs nefiind decât nişte „perestroici“ ce se pierd „înghiţite“ repede de şuvoiul Istoriei unui popor mesianic care, zicea Cioran, are Destin. E de reamintit în acest context că un mare filosof al istoriei, Arnold Toynbee, afirma fără echivoc că lumea arată, în datele ei definitorii, aşa cum ne-au creat-o trei oameni de geniu: Iulius Caesar, Petru cel Mare şi Napoleon Bonaparte. Oricum, sunt semnăturile cele mai ilustre ale unei opere de milenii.
    În Jurnal de scriitor, Dostoievski consemnează apariţia, în Russki Vestnik, a ultimei părţi a romanului Anna Karenina. Fiodor Mihailovici apreciază că romanul lui Tolstoi „este perfect ca operă de artă“, afirmând chiar că „nimic din literaturile europene din epoca actuală nu se poate compara cu el“. Plecând de la acest eveniment, creatorul Fraţilor Karamazov lărgeşte orizontul în spaţiu şi timp. El priveşte lucrurile deopotrivă sincronic şi diacronic, subliniind, aşa cum o făcuse nu o dată (în scrierile sau în conferinţele rostite cu diverse ocazii) rolul capital al lui Puşkin – cel care „a început adevărata întoarcere conştientă cu faţa spre popor“, adică „spre ce este al nostru… naţional“ de la reforma lui Petru cel Mare încoace, aceasta, reforma lui Petru, constituind deci, pentru Dostoievski, reperul fundamental. „…Noi – scrie el în Jurnal – am putea, fireşte, să-i arătăm Europei direct sursa (romanului Anna Karenina – nota mea), adică pe Puşkin însuşi, ca dovada cea mai pregnantă, fermă şi de necontestat a independenţei geniului rus şi a dreptului acestuia la importanţă universală, general umană şi unificatoare în viitor. Din păcate – constata Dostoievski – oricât i-am arăta-o, multă vreme de acum înainte scriitorii noştri tot nu vor fi citiţi în Europa, iar când vor fi citiţi, tot aşa mult timp, nu vor fi înţeleşi şi preţuiţi. De fapt, europenii nu sunt în stare să-i aprecieze şi asta nu pentru că ar fi prea puţin capabili, ci pentru că noi suntem pentru ei o cu totul altă lume, parcă am fi picaţi din lună, aşa că le este greu să admită chiar şi existenţa noastră“.
    Sunt, să recunoaştem, tulburătoare aceste note din Jurnalul lui Dostoievski, doar că previziunea sa, potrivit căreia multă vreme scriitorii ruşi nu vor fi citiţi, iar atunci când vor fi citiţi nu vor fi înţeleşi şi preţuiţi, nu s-a adeverit. Nu cred că se pot cita prea multe nume de scriitori din întreaga literatură universală atât de citiţi, atât de studiaţi (în cazul lui Dostoievski, nu numai de critici şi istorici literari şi de artă, ci şi de psihologi, psihanalişti, psihiatri) ca marii scriitori ruşi. Important este însă că ideile, observaţiile lui Dostoievski se înscriu într-o dezbatere veche şi mereu nouă privind ceea ce s-a numit europocentrismul, în fond un anumit provincialism cultural occidental european. Tema era la acea vreme şi mi se pare că e şi astăzi de o frapantă actualitate.
    La prima sa vizită oficială în străinătate, în calitate de preşedinte ales al Federaţiei Ruse, şi nu oriunde, ci în Italia – în trecăt fie spus, ţară atât de iubită de Dostoievski – Vladimir Putin a dezvelit, la Roma, într-un spaţiu de o exorbitantă monumentalitate, rezonând cu cea a oraşului său natal, Sankt Petersburg, un monument al lui Puşkin, de o remarcabilă valoare artistică. Fapt semnificativ, menit, n-am nici o îndoială, să dovedească, o dată în plus, nu doar consecvenţa cu sine însuşi a liderului rus, ci şi să sublinieze ideea unei continuităţi ferme privind istoria şi cultura unei mari naţiuni. Pentru ruşi, numai Dumnezeu, cu care ei, cum zicea un filosof, „se învecinează“, este mai presus de Petru cel Mare şi de Puşkin. Asta o ştie şi o simte mai bine decât oricine cineva care, ca Putin, s-a născut, a copilărit, a învăţat, a iubit în somptuosul şi eroicul oraş al Călăreţului de Aramă, capodoperă a sculptorului Falconet căreia poetul naţional al ruşilor avea să-i confere o identitate pentru totdeauna şi care este „emblema Petersburgului mitic“, cu expresia lui Ion Ianoşi. Spre norocul lor şi, poate, nenorocul altora, cineva, un leningrădean, născut la începutul anilor 50,  cvasinecunoscut, dar cu siguranţă aşteptat, a ajuns preşedintele uriaşei ţări de la Răsărit. Alţii nu au avut un astfel de noroc. Dar norocul şi-l mai fac şi popoarele, alegând omul potrivit la momentul potrivit al istoriei. Din păcate, nu e şi cazul nostru, al românilor!