Un articol de Vivia Sandulescu

Dupa o absenta de cinci ani, ne-am reîntâlnit, la final de stagiune, cu „Lacul lebedelor“ în viziunea lui Gheorghe Iancu, pe scena Operei Nationale din Bucuresti. Carui fapt îi datoram aceasta? În primul rând, schimbarii echipei manageriale (printre altele, e cunoscut în cercurile profesionale modul nu tocmai elegant în care coordonatorul baletului Operei din 2008, Simona Somacescu, s-a despartit de colaboratorul sau, pâna de curând cel mai mare balerin al Italiei si un coregraf foarte apreciat în Peninsula), cât si nevoii de a avea în repertoriu un titlu major, a carui productie (costisitoare) nu apucase sa fie nici pe departe amortizata de cele câteva reprezentatii de dupa premiera.
Cum spectacolul este o reluare, nu mi-am propus sa-l comentez din nou („Lacul din vis“ a fost titlul cronicii mele la vremea aceea), ci sa punctez câteva aspecte care se reveleaza peste timp, precum si distributiile curente. (Nu pot sa nu remarc ca, în pofida unui marketing destul de sustinut, nu am gasit niciun alt comentariu, cronica sau critica ulterioara seriei de patru spectacole din luna iunie, ci doar prezentari promotionale – la atât sa se rezume oare reactia spectatorilor avizati?)
Personal, am retrait aceleasi impresii de acum câtiva ani despre regia inventiva, dar scenariul nu foarte coerent, despre decorurile de atmosfera – amestec de epoca clasica franceza si tarista – si costumele „pasaresti“, de vis, din scena balului de la Curte, semnate de Luisa Spinatelli. Am aplaudat fara rezerve duetul dintre Regina-Mama si Deirfgeis, alter-ego-ul rasturnat si cu interpretari oedipiene al lui Siegfried, dar am gasit nejustificat faptul ca ansamblul de fete danseaza la demi-pointe în actul I si am bombanit revazând dansurile de caracter din actul III, care redistribuie doar informatia coregrafica standard si dintre care cel napolitan nu pastreaza nimic napolitan, ca si poloneza din actul I, prea saltareata pentru un dans aristocratic, asezat. Am apreciat desenele proaspete din actul IV, deplasarea insolita, adesea laterala a formatiilor de lebede si serpentina în care se încadreaza Odette când pare pe punctul de a iesi din poveste, dar mi-am dorit ca ansamblul de lebede sa fie conceput pe mai multe trepte în adâncime (efectul de trompe l’oeil presupune nu doar ca balerinele mai mici sa fie plasate în plan îndepartat, ci si o diferentiere a înaltimii miscarii sau pozei în functie de apropierea de rampa a liniei de ansamblu, astfel încât sa fie percepute în scara).
Si am constatat din nou ca, într-o viziune în care lupta dintre bine si rau este una interioara, psihologica, drama eroului principal este în fond cea a ratarii maturizarii: în final, Printul adolescent ramâne tot cu mama, recunoscându-se învins de framântarile subconstientului sau –, o subtilitate cu care spectatorului îi e greu sa se identifice.
Daca în urma cu cinci ani pariul pe care si-l propusese coregraful Gheorghe Iancu viza vârsta frageda a interpretilor principali, abia iesiti de pe barele scolii, cum s-ar spune, acum avem de-a face cu niste balerini rodati, care între timp si-au largit repertoriul si si-au îmbogatit consistent experienta scenica. Cristina Dijmaru (Odette/Odile) este tot miniona si cu o linie corporala frumos modelata, dar a câstigat în siguranta si în modul de a-si conduce miscarea, studiata si îngrijita, ceea ce se traduce mai ales prin echilibre calme si turatii sigure. Valentin Stoica a crescut ca un interpret romantic si dramatic, interiorizat, un partener de nadejde pentru balerine de categoria pana.
În distributia a doua, Bianca Fota îsi etaleaza siguranta dobândita într-un deceniu de când danseaza dublul rol Odette/Odile, cât si calitatile tehnice si fizice îmbunatatite în acest interval, dar stresul îsi spune cuvântul, reducând din stralucirea sa obisnuita. Alaturi de ea, Robert Enache intra în pielea lui Siegfried cu firesc si degajare, dovedind ca e un Print capabil sa danseze în lucrari mai grave decât „Alba ca Zapada“.
O placuta surpriza ne rezerva Bogdan Plopeanu, vazut pâna nu demult doar la Teatrul de Balet din Sibiu, unde si-a facut ucenicia. Înalt, aspectuos si mobil, cu miscari largi si prestanta, Deirfgeis este acea umbra mai mare decât realitatea care se sincronizeaza cu eroul, creând iluzia duplicarii.
În rolul Reginei-Mame, atât Bianca Fota cât si Laura Blica sunt prezente rafinate, întruchipari ale unui personaj ce se impune fara efort în deciziile fiului, ca si în ochiul spectatorului.
Atunci când, la conferinta de presa, domnul director general Razvan Dinca sublinia ca de asta data distributia este exclusiv româneasca, se referea probabil la acoperirea cu angajati si colaboratori ai ONB, caci printre acestia se afla o seama de dansatori japonezi. În lipsa altor premiere de balet în stagiunea curenta, cooptarea în colectiv a unor balerini din tari precum Anglia, Israel, Italia, Bulgaria s.a. este principalul motiv de mândrie si de speranta de regenerare a companiei. Astfel, Benno – prietenul lui Siegfried care înlocuieste clasicul Bufon – îsi gaseste în Shuhei Yoshida un interpret de talia lui Vlad Toader, cu ale carui sarituri si manejuri de virtuozitate eram obisnuiti si pe care continuam sa-l aplaudam în distributia a doua. Sena Hidaka si Shohei Horiuchi în Prietenii lui Benno (alaturi de Laura Blica) sunt si ei achizitii de foarte buna calitate, la fel ca si Lebedele mici, Reina Yagura, Rin Okuno sau Mariya Lozanova.
Cu un ansamblu mai omogen ca altadata si o desfasurare cursiva – datorata si asistentei asigurate de Stefan Banica si Roxana Ciuca –, „Lacul lebedelor“ în versiunea lui Gheorghe Iancu este o recuperare binevenita, care speram sa se mentina o vreme în repertoriul ONB, depasind dificultatea de a avea o sumedenie de colaboratori care sa compenseze parametrii de avarie ai companiei.
Dincolo de aceasta, însa, ramâne dezideratul întocmirii unor proiecte de perspectiva si a unui plan cel putin anual, care sa fie comunicat de catre conducerea teatrului propriilor dansatori si publicului. Fara acestea, spectacole precum „Lacul lebedelor“ sunt doar picaturi sclipitoare pe suprafata unui iaz neprimenit.