Dincolo de invalmaseala argumentelor anemice ale criticilor care isi propun sa gaseasca nod in papura la filmele cu implicatii sexuale – mai presus de toate, la cele câstigatoare al unui premiu la Cannes –, si, totodata, sarind peste meritul celor doua actrite din rolurile principale, „La vie d’Adèle“ este un bolovan aruncat de regizor cu scopul de a trezi din somnul cel de veci toate paturile sociale din toate colturile lumii. Abdellatif Kechiche are pasiunea naucitoare de a realiza din personajele lui niste crochiuri pe care, apoi, le umple de culoare si de detalii pâna pocnesc, si le manevreaza, dupa voia sa, pâna când acestea si spectatorii, deopotriva, ajung la paroxism. Mai mult decât atât, e cu adevarat amuzant faptul ca filmul este perceput ca fiind unul pornografic, datorita duratei secventelor cu continut sexual. Ramâne de vazut daca pe acest sistem/trend – a se vedea trailerul urmatorului film al lui Lars von Trier, „Nymphomaniac“ – profunzimea lui Kechiche e mai putin semnificativa in comparatie cu cea pe care, deja, si-o aclama regizorul danez.
„La vie d’Adèle“ vorbeste doar despre viata lui Adèle (Adèle Exarchopoulos) si se focuseaza pe intreaga paleta de manifestatii individuale ale personajului feminin. Structurat in doua capitole, pelicula urmareste o monografie a relatiei de dragoste dintre doua fete, Adèle si Emma (Léa Seydoux), mizând, în special, pe încercarile la care sunt supuse. Filmul lui Kechiche nu se concentreaza pe parintii lui Adèle, nu militeaza pentru drepturile homosexualilor si nici nu sustine protestele elevilor/studentilor pentru un invatamânt mai bun. Nu face toate astea in mod direct, ci, pur si simplu, se foloseste de aceste pretexte pentru a construi/analiza/transpune cât mai bine personajul feminin. Cu toate acestea, portretul/icoana realizata de regizor evoca, prin intermediul caracterizarii indirecte, pe tot parcursul filmului, un comentariu politic, o viziune etica si nuantata asupra clasei mijlocii, care reuseste sa se desprinda, incetul cu incetul, de stereotipurile conventionale. Intregul proces de maturizare si de desprindere sociala este pus in cârca lui Adèle, astfel incât filmul poate fi considerat un coming-of-age, prin cele doua capitole care urmaresc formarea caracterului protagonistei.
Prima parte a celor doua capitole contureaza implicarea sociala a personajului feminin si urmareste, cu grija, anturajul in care protagonista se incadreaza. O tema recurenta la Kechiche, intâlnita indeosebi in „Games of Love and Chance“ si „The Secret of the Grain“, este suprinderea intr-un stil quasi-documentarist a familiilor/copiilor care traiesc in suburbie, cu alte cuvinte, a comunitatilor maginalizate. Ei bine, in „…Adèle“ accentul cade pe acelasi tip de privire, doar ca patura sociala vireaza usor catre o clasa mijlocie, observabila in special prin caracterizarile indirecte ale parintilor personajului feminin. Aura comuna si plictisitoare a protagonistei e surprinsa prin gesturi, expresii, prin rutina zilnica a acesteia, pâna si prin mâncarea pe care fata o adora – este vorba despre paste si shaorma. Repetitivitatea gesturilor nu ofera doar o imagine a conservatorismului ei specific, ci insista sa creeze, in mod realist, non superficial – desi coregrafierea cu minutiozitate a acestor gesturi respinge fenomenul firescului – naturalismul personalitatii lui Adèle. Cu toate acestea, regizorul valorifica potentialul protagonistei inca din prima scena a filmului, la ora de literatura, cu citirea unor fragmente de roman – o actiune necesara in conturarea evolutiei lui Adèle – si, mai apoi, intr-o prima intâlnire cu un baiat caruia ii sugereaza sa citeasca romanul ei preferat de pâna in acel moment, „La vie de Marianne“. In ciuda acestui potential, prima parte a celui de-al doilea capitol ilustreaza o Adèle care nu evolueaza prea mult, ba care, dimpotriva, involueaza in viata personala. Trecând peste dezacordurile psihologice din viata ei, odata cu inceperea unei relatii cu Emma, si incercând sa tina pasul cu afinitatile persoanei iubite si cu pasiunile pe care le are – Emma este pictorita, iar anturajul si intreprinderile sale se diferentiaza major de cele ale iubitei ei –, Adèle esueaza in a se reconstrui pe sine insasi. Desi Emma ii valorifica un potential extraordinar in ceea ce priveste scrisul si o indeamna sa faca ceea ce ii place cu adevarat, Adèle se blocheaza si ramâne in varianta ei simplista, ba chiar familista, prin toate activitatile casnice pe care le face pentru a se simti ea bine si pentru a o satisface complet, dupa parerea ei, pe Emma.
Partea a doua a ambelor capitole mizeaza pe reticenta lui Adèle in ceea ce priveste expunerea totala a relatiei sale cu o fata, atât in cadrul familiei, cât si in cadrul profesional, adica la gradinita in care ajunge sa lucreze. E foarte interesant de urmarit si diferenta dintre cele doua tipuri de reticenta, pentru ca, daca in primul capitol al povestii lui Adèle ii era frica sa recunoasca, public, acest tip de atractie din cauza necunoscutului, in capitolul al doilea reticenta porneste, cumva, din cauza sentimentului de singuratate si de abandon – fiind tot mai preocupata cu expozitiile si cu lucrarile sale, Emma pare sa o neglijeze pe Adèle.
Dincolo de dogma sa cu nuante politico-sociale, care, in mod evident, se reflecta in constructia contrastanta a celor doua protagoniste, cea mai mare realizare a lui Kechiche, imbuteliata deja ca trademark, este imaginea filmului. Mergând pe principiul delleuzian, pe cel al imaginii-afectiune (imaginea-afectiune e gros-planul, iar gros-planul e chipul), multitudinea prim-planurilor strânse si a gros-planurilor utilizate de Kechiche fundamenteaza, inainte de toate, adevarata „fata“ a lui Adèle, cu toate pasiunile si calitatile sale. In filmul lui Kechiche chipurile celor doua personaje feminine nu sunt niste incrustatii geometrice, ci sunt suprafete pe care se reflecta si care reflecta o adevarata cascada de sentimente si de impulsuri, oferind un efect diferit fata de cuvinte/replici sau de plot-twisturi. Regizorul opereaza cu tot felul de indicii dispersate, linii fragmentare si frânte care indica trasaturi de facialitate, si o serie intreaga de micro-miscari vizibile. Scos din ansamblul sau, gros-planul este marca unei fragmentari sau a unei taieturi si trebuie impacata cu continuitatea filmului, dar, pentru Kechiche, ea face dovada unei discontinuitati filmice – o tortura rezervata special spectatorilor. Mai mult decât atât, acest tip de imagine ofera o structura bine definita a inconstientului si completeaza un procedeu al limbajului specific celor doua personaje feminine.
Trecând peste reclamatiile aduse acestui film, „Blue is the warmest color“ ofera mult mai multe decât o albastreala perpetua, notabila in functia stilistica si in exploatarea subiectiva a lui Adèle asupra iubitei ei, Emma. Kechiche recunoaste ca filmele sale sunt, mai degraba, pentru cineasti decât pentru publicul larg. Acest lucru poate fi inteles chiar si prin simplul fapt ca o mare parte din spectatorii neavizati nu cred ca si-au dat seama de complexitatea coregrafierii anumitor secvente. De exemplu, scena in care Adèle o vede pe Emma, pentru prima oara, pe strada si se indragosteste de ea a avut, per total, 100 de duble. Excentricitatea regizorului poate ridica semne de intrebare cu privire la sintagma firesc-firesc prelucrat, dar, in fond, cinemaul lui Kechiche este un cinema al porilor, al nervilor sensibili, in care, de data aceasta, albastrul chiar este cea mai pasionanta culoare.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 447