E pe cale să ia foc Uniunea Scriitorilor: ceea ce omeneşte se poate prevedea e doar că efectele, materiale şi spirituale, ale „incendiului“ se vor sparge, mai devreme sau mai târziu, tot în capul năpăstuitei bresle! Câteva reviste, din cele pe care le-am putut citi, întreţin o polemică – să-i spun doar aşa! – vehementă în jurul unui premiu, şi nu fără motiv. E uşor de închipuit că blogurile, pe care nu le urmăresc, duduie şi ele de atâta crâncenă şi întărâtată libertate de expresie: „nostalgicii“ au de ce să-şi frece mâinile. Nostalgic, uneori, eu însumi, îmi vin brusc în minte celebrele vorbe pe care în preistoria libertăţii noastre cineva le-a aruncat din vârful buzelor pe seama grajdurilor lui Augias dintr-un G.A.S. al vremii. Închid însă repede uşa memoriei trântind-o în nasul curioşilor nepoftiţi şi recapitulez, cu plăcere şi melancolie, certurile de altădată, tradiţionale şi universale în neliniştita breaslă: fără ele ar fi mai trist şi, în orice caz, viaţa ar trage să moară. Polemicile, cordiale sau nu, împing lucrurile înainte. Radicalizarea tinerelor generaţii este, la rându-i, un semn (simptom) de maturitate. Şi poate mai înseamnă – cum spune unul dintre polemişti – şi cristalizarea unei „conştiinţe protestatare la nivelul lumii literare“. Desigur, cu condiţia ca aceasta să fie chiar o „lume“ reală, unită şi solidară în esenţa ei de lume. Încolo, certe-se cât pofteşte, dar de dragul solidarităţii… Lăsând însă în seama altora, mai în cunoştinţă de cauză şi mai autorizaţi, pricina „incendiului“, mă opresc în treacăt asupra unei simple constatări la îndemâna oricui: e mai mult decât îmbucurător, e un motiv de mare satisfacţie să constaţi concurenţa acerbă din jurul unui premiu purtând numele poetului nostru naţional! Agitaţia concurenţială şi chiar cearta din jurul şi pe seama acordării celui mai prestigios premiu literar de la ora actuală, Premiul „Mihai Eminescu“ pentru poezie de la Botoşani, au darul de a-l înălţa – fie şi, paradoxal, prin contrast! – pe autorul Luceafărului acolo de unde l-au coborât scenariile tenebroase despre „conspiraţia“ contra poetului naţional pusă la cale acum 150 de ani de o ceată de literaţi şi politicieni în frunte cu Titu Maiorescu! Împreună cu instituirea „Zilei lui Mihai Eminescu“, inspiratul premiu naţional de la Botoşani este printre mult prea puţinele acte majore care, în aceste ultime decenii, cinstesc în chip public aşa cum se cuvine gloria fără moarte a genialului poet şi gazetar din istoria culturii şi a literaturii române. Cu siguranţă că decernarea unui premiu cu o atât de consolidată încărcătură simbolică stârneşte, în chip firesc, dorinţa de a-l cuceri. Mijoacele luptei pentru cucerirea lui îl pot, ce-i drept, afecta. Nescuzabile, tentativele de a manipula decernarea lui nu-l pot însă atinge şi înjosi chiar pe cel ce a dat numele lui acestui premiu. Sub numele lui Eminescu nu sunt admisibile târguieli şi complicităţi neoneste care, până la urmă, se întorc inevitabil contra cui le practică. Atât despre „incendiul“ izbucnit în jurul marelui premiu ce poartă numele poetului naţional: cum ar privi el însuşi concurenţa (viermuiala?!) de la poalele statuii –, asta e cu totul altă socoteală. Oricum, sub mantaua lui încap cu toţii. Şi mai e loc.
Să nu ne depărtăm însă de piciorul statuii: zarva pe care o menţin revistele în săptămânile din urmă (Observator cultural, România literară, Cultura ş.a.) în jurul râvnitului premiu de la Botoşani are multiple şi importante merite. Las la o parte meritul „incendiului“ semnalat mai înainte, acela de a-i stârni pe mulţi să-şi dea arama pe faţă ridicând un pic, voluntar sau involuntar, cortina (ca să nu zic fusta!) sub care se zbate să se nască şi să iasă la iveală noul plod al vieţii literare româneşti de după abrogarea legii avortului şi a cenzurii din timpul comunismului. Rămânând doar lângă numele premiului care a stârnit „incendiul“, să ne oprim la… „greco-bulgărimea“ evocată în mai multe locuri şi feluri în scrisul poetului naţional Mihai Eminescu din Ipoteştii Botoşanilor. Chestiune intens controversată şi de-a dreptul „odioasă“ în ochii „scenariştilor“ care fac din Eminescu o victimă a lui Titu Maiorescu şi cel mai mare „deţinut politic“ din istoria culturii româneşti, componenta alogenă, „greco-bulgărească“ din produsul indigen brut al spiritualităţii româneşti de-a lungul timpului rămâne şi azi, ca şi ieri, în atenţia vigilentă a mândriei de a fi român şi nimic altceva. În treacăt fie spus, trâmbiţa mândriei de a fi român nu-i altceva decât fluierul de jale al „ruşinii de a fi român“, dar întors pe dos: ambele sunete rămân la fel de false şi de stupide în raport cu judecarea „meritului“ de a te naşte cu ochi albaştri sau verzi! Studiată cu lupa istorică a genealogiilor ce au meritul imbatabil de a ne întoarce acolo de unde am plecat, la „izvor“, cum se zicea pe vremuri, respectiva „mândrie“ începe să crape sub presiunea atâtor impurificări şi simbioze cosmopolite câte ies la iveală din arborii genealogici ai unor români celebri, dar şi ai altora mai puţin sau deloc cunoscuţi. Genealogistul este în genere un detectiv fabulos care plimbă lupa (oglinda lui Stendhal!) de-a lungul traseului istoric al unor şiruri de comunităţi, familii de oameni ce-şi trec veacul stornicindu-se până la urmă într-un loc sau altul. Acest tip de cercetare istorică pune în deriziune şi ridicol pretenţia purităţii etnice absolute: este unul dintre motivele pentru care mai ales puterile politice bastarde şi ilegitime, cum sunt dictaturile de orice fel, privesc chiorâş dacă nu le interzic, studiile genealogice. Marginalizarea, relativă, a unor asemenea cercetări este explicabilă: cel mai inteligent român din toate timpurile, Ion Luca Caragiale, nu se oprea să-şi bată joc de fumurile nobiliare ale odraslei sale amintindu-i că poartă pe creştetul capului urma tablei de plăcintar! Am în faţă o nouă carte a unui istoric genealogist, Mihai Sorin Rădulescu, „un fenomen de erudiţie ieşit din comun“, cum cu temei îl defineşte un reputat specialist în materie, Tudor Teoteoi, el însuşi probabil puţin sau deloc cunoscut publicului larg de cititori mândri de a fi români. Cartea eminentului genealogist Mihai Sorin Rădulescu se intitulează cu modestie admirabilă Genealogii greco-române (Editura Vremea, Bucureşti, 2014) şi poate fi citită în mai multe feluri, după gustul, instrucţia şi puterea intelectuală a cititorilor cărora le pică în mână: de la plăcerea de a se „înfunda“ într-o opulentă poveste fără capăt din O mie si una de nopţi, trecând prin gustul naraţiunii „poliţiste“ şi până la nostalgicii stilului cronicăresc al unor Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce, spre a nu-l mai aminti pe neîntrecutul cronicar şi „povestitor“ al istoriei naţionale, Nicolae Iorga. Să notăm întâi norma de aur care îl conduce în pasionantele sale studii: „concepţia pe care o profesez asupra cercetărilor genealogice“ revine la ideea că „Ele nu trebuie să constituie un instrument de justificare arhondologică, spre a arăta cine trebuie să figureze în cartea de aur şi cine nu, ci pentru genealogie deschiderile sunt largi, spre variate clase sociale, spre aprofundarea documentată a istoriei sociale, a culturii, a politicii în egală măsură“. Odată exprimată această viziune demofilă şi liberală asupra câmpului de cercetare şi raţiunilor ei, istoricul trece la „povestea“ unei mari familii, relativ controversate, celebrul clan Malaxa, originari din Corfu şi ajunşi în Galaţi, clan reunit în carte în jurul ultimului dintre ei, Nicolae, în tinereţe ctitorul Fabricii de ulei „Mândra“ de la Bârlad şi apoi industriaşul aflat la originea marii industrii româneşti care a început să „duduie“ spre mândria românilor de la începutul secolului XX, spre a sfârşi la capătul aceluiaşi veac şi tot spre „mândria“ lor, aşa cum ne-a aruncat în obraz revoluţionarul de la Toulouse, ca „un morman de fiare vechi“! Cum să nu-i strige din urmă poetul unui asemenea ins şcolit în Apus: „Ce a scos din voi Apusul când nimic nu e de scos?“. Despre Eminescu şi familia lui, eminentul nostru istoric Mihai Sorin Rădulescu nu spune, cu prudenţă, decât că „Printre strămoşii lui Nicolae Malaxa apar aşadar familiile Iuraşcu, Catargiu şi Gheuca (…) Cu familia Iuraşcu, Nicolae Malaxa se înrudea şi prin alianţă, prin soţia lui Panait Malaxa, frate cu bunicul său patern, Iancu Malaxa, dar despre această legătură de sânge rămâne a vorbi mai încolo. Notorietatea Iurăceştilor face interesantă relevarea acestei rudenii“. Nici poetul Gintei Latine, Vasile Alecsandri, nu „scapă“ neatins de un impur amestec grecesc atârnat în arborele genealogic al familiei lui: „O soră a lui Vasile Alecsandri, Catinca, a fost căsătorită întâia oară cu spătarul Costache Voinescu din aceeaşi stirpe. Un frate al lui Costache Voinescu, Iorgu, a ţinut în căsătorie pe Coralia Costache-Negel, strănepoată a mitropolitului Beniamin Costache, urmaşii lor purtând numele de Boldur-Voinescu“. Aceşti „Voineşti moldoveni, ca şi Malaxeştii, erau tot de origine grecească, descinzând dintr-un grec, Anastasie, care a deţinut rangul de jicnicer“. Pictorul Eugeniu Voinescu, din aceeaşi familie grecească, e „căsătorit cu Florica Sion, sora Maricăi Sion, soţia lui Mateiu Caragiale…“.
Rezultă, cum vedem, „impurificarea“ prin crengile încurcate istoric ale arborelui genealogic, a trei mari familii româneşti: Eminescu, V. Alecsandri şi I.L. Caragiale au de a face într-un fel sau altul (genealogic) cu ramurile copacilor din Corfu sau/şi Kefallonia! Cum să nu ne mândrim cu asemenea români?! Nici situaţia (!) genealogică şi arhondologică a celui pe drept cuvânt supranumit „apostolul neamului“, Nicolae Iorga, nu-i de tot lămurită şi, probabil, aşa va şi rămâne şi e bine că rămâne aşa: în nişte „Date noi de arhivă despre familia Iorga“ se adânceşte – în loc să se „limpezească“ prin purificare – ambiguitatea ce pluteşte asupra „întâilor stătători“ ai marelui istoric roman, un Arghiropol şi el! „Primul strămoş patern al său era cupeţul Gheorghe sau Iorga Galeongiul, de la Botoşani – aşadar fost marinar pe un galion –, originar din insula Kefallonia. Aceasta reiese din faptul că fiul acestuia, Manolache, semna în greceşte cu numele de familie «Gheorghiu», iar feciorul lui Manolache, «Costache Gheorghiu», era «natife de Quefalonia», potrivit unui act de cetăţenie. Numeroşi erau în Principate cei veniţi în secolului XVIII-XIX din Insulele Ionice, astfel că această obârşie nu este deloc neobişnuită. Era însă începătorul familiei grec sau vlah? Iorga opta pentru originea aromânească a strămoşului său, pe când Barbu Theodorescu, fidelul său secretar, mai degrabă pentru cea grecească, întemeindu-se pe elenofonia primilor membri ai familiei, ca şi pe faptul că meseria de marinar era des întâlnită în rândul grecilor, dar rareori îmbrăţişată de macedo-români“. Din această fertilă dilemă nu se poate ieşi decât prin liberul arbitru al istoricului care, suspendând echivocul ce dăinuie, a optat pentru „o obârşie paternă aromânească“. Cu toate acestea, „el preţuia în mod deosebit ascendenţa sa elenică pe linie maternă“, ne atrage atenţia genealogistul. „Problema originei lui Iorga cupeţul rămâne deschisă“ – închide (!) discuţia fidelul secretar al istoricului Barbu Theodorescu. Nerezolvată, dilema întăreşte însă ideea despre creuzetul etnic al spiţei sale: „Interesul pentru strămoşii şi legăturile de familie ale istoricului – scrie comprehensiv şi cu admirabil bun simţ istoric Mihai Sorin Rădulescu în fabuloasa lui carte de «poveşti» genealogice – este relevant din multe puncte de vedere şi transcende cu certitudine hazardul naşterilor. Ascendenţa lui
N. Iorga evocă pluriculturalitatea autentică a societăţii tradiţionale din Ţările Române, a întrepătrunderilor dintre clasele sociale, permeabilitatea şi mobilitatea acestora. Lungi şiruri de boieri români şi greci, din Fanar, din Insulele Ionice şi din alte părţi ale Răsăritului ortodox, s-au întânit şi s-au încuscrit în foarte cosmopolitul Botoşani, aflat nu departe de graniţa cu Imperiul austriac şi cu cel Rus. Un oraş care uimeşte şi astăzi prin zestrea sa arhitecturală în materie de case boiereşti somptuoase şi de biserici cu influenţe neoclasice, aproape palladiene. Armeni, greci, evrei, polonezi, ruteni, dar şi etnii apusene au convieţuit aici şi poate că atât de largile deschideri ale lui N. Iorga nu sunt străine de copilăria petrecută într-un astfel de oraş. Nu putea de fapt avea aer provincial o urbe în care existau biserici ortodoxe alături de o biserică romano-catolică, de una armenească şi de câteva sinagogi“. Din acest „creuzet“ aluvionar şi multietnic vin aceşti mari români şi tot de aici vine şi premiul care atâta a încins spiritele, Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu“.
Să nu uit: din cartea minunată a lui Mihai Sorin Rădulescu am mai aflat că „grecul“ Nicolae Malaxa, născut la Huşi în 1884, unul din vârfurile camarilei lui Carol al II-lea, dar şi ctitorul uriaşului imperiu industrial interbelic pus la pământ după eliberarea din 1944, este socrul laureatului român al Nobelului, George Emil Palade, căsătorit cu Irina, fiica industriaşului român de origine grecească. Cu nouă ani înainte ca ginerele să primească prestigiosul premiu suedez, Nicolae Malaxa îi dăruia viitorului laureat volumul Physics And Philosophy al lui Werner Heisenberg pe care i-a scris următoarea dedicaţie: „Doctorului George Palade, anticipare la Premiul Nobel, Crăciun, 24 Decembrie 1958, New York, N.M“.