Ultimul spectacol din FEST-FDR: Zic Zac. Energie şi inventivitate. Până să înceapă, directoarea teatrului şi a festivalului, Ada Hausvater, vine pe scena de la Sala 2 însoţită de selecţionera Oana Borş. Vorbeşte frumos. Râde cald. Totdeauna m-am întrebat dacă fata asta o fi mai mult om sau mai mult râs zglobiu. Recită graţios sponsorii. Mulţumeşte tuturor, partenerului ei de directorat, Ion Rizea, prietenei ei, consultantul artistic Codruţa Popov, care pare să se fi mutat cu arme şi bagaje intelectuale în instituţie, apoi Geaninei Jinaru-Doboş, cele două colege care o ajută la strategia teatrului şi a festivalului. În sfârşit, întregii echipe tehnice. Se simte norocoasă să fie înconjurată de asemenea oameni, zice şi zăboveşte asupra lor, a celor ce au grijă ca spectacolele de la cele trei săli să iasă impecabil. Le e recunoscătoare şi tinerilor creatori de teatru plini de talent. O spune simplu, cu acelaşi râs zglobiu care ţâşneşte de undeva de sub perişorul blond. Frazele ei sunt naturale. Sună a om normal. Apoi, îi trece microfonul Oanei Borş, în primul ei an de selecţioner al festivalului. Oana începe. Ada o ia imediat de după umeri şi o mută în lumină. „Mână de regizor“, aud pe cineva în spatele meu. Zâmbeşte tot rândul. Oana povesteşte punctual care au fost principiile selecţiei, dar mai ales ce va urma. Vorbeşte firesc şi aplicat. Fix cum trebuie. Fetele nu rămân pe scenă mai mult de zece minute. Nu-şi dau ochii peste cap, nu fac gesturi care să cuprindă şi scena din spatele lor, şi toată istoria teatrului, şi întregul orizont, eventual, cu tot cu Dumnezeu. Vocea lor nu zgârie auzul şi bunul-simţ nici cu vreun tremolo dramatic, nici cu întorsături de frază care să le sublinieze propria importanţă. Să se fi schimbat, în sfârşit, ceva?
„Nu se mai regăsesc marile idei ale teatrului“, mi se plângea un distins confrate, la sfârşitul spectacolului de dinainte. Nu pot decât să fiu de acord. Dar de unde atâtea mari idei, de unde substanţa, de unde conflictele interioare, de unde dramele puternice ale marii literaturi? Suntem în secolul XXI, domnul meu, toate au fost văzute şi răs-văzute de mii de ori. Camuflaţi sub umbrela estetismului, regizorii cu pretenţii simulează că le-ar avea, marcând, în diferite puncte ale ţării, spectacole la indigo. Cam de multişor n-am mai detectat la vreunul dintre ei sfâşierea unei căutări veritabile. Alta decât a onorariilor sau a poziţiei tangente la vreo sferă de putere. S-o spunem p-a dreaptă: lumea citeşte panouri publicitare, ştiri, mondenităţi, dă like-uri la animăluţele simpatice de pe Facebook. Culmea culturii se reduce la hiperlink-urile de pe internet. Iar dacă e să fim cinstiţi, şi noi facem la fel. Şi dacă tot respirăm în zodia minimalismului, a fragmentului şi a privirii grăbite, măcar s-o lăsăm mai moale cu fiorul şi emfaza din discursurile publice. Să nu ne mai îndreptăm ochii către cer, să nu ne mai ducem grandilocvent mâna la inimă, în proximitatea „acestui altar care e teatrul“, „adevărat lăcaş de cultură“, bla-bla. Şi n-am amintit decât extremele. Dar plaja de brave fosile ale discursului artistic şi critic e mult mai largă în retorica divelor de ambele sexe. Mai ales când punctul de interes e mai puţin „sfânta scândură“ de unde gâlgâie ideile nobile, şi mai mult locşorul din care curg încasările. Ce ziceţi, jucăm măcar onestitatea? Doar aşa, ca să mai schimbăm placa.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 473