Jocul vieţii şi al morţii în lumea de azi

Roxana Pavnotescu, Ploaia de sub limba calului, Editura Junimea, Iaşi, 2014

 

Cea de a treia carte de proză a Roxanei Pavnotescu (după Sub semnul Aspidei, Editura Junimea, Iaşi, 2009 şi Bună dimineaţa, o sută de gâşte, Editura Junimea, Iaşi, 2011) surprinde prin compoziţia oarecum bizară, mai ales că substanţa ei propriu-zisă trebuie descoperită dincolo de precizarea autoarei: Monopiesă în câteva acte răspândită în cuprinsul cărţii pe muzică Led Zeppelin. Astfel, după un prim Act din această „monopiesă“, urmează opt vise care ar reprezenta o, aşa-zicând, punere în temă. Pe de altă parte, toate fragmentele din care e alcătuită cartea, fie ele „dramatice“ sau prozastice, sunt scrise în manieră „suprarealisto-onirico-fantastice“, cum constată, îndreptăţit, profesorul Dumitru Micu în Postfaţă.
Iar bisexualitatea ori predispoziţiile homosexuale cad sub incidenţa psihanalizei lui Jung, cum sugerează autoarea însăşi când speculează în marginea personajelor (Hans Castorp, Clavdia Chauchat) din Muntele vrăjit de Thomas Mann (p. 30) sau cum o precizează în mod expres la pagina următoare, sau, în fine, iarăşi sugerând, la pp. 135-137.
Prima ipostază a morţii, care nu numai că nu înspăimântă, ci „exprima o nesfârşită şi deplină relaxare şi fericire, iradia lumina albă a zorilor“(p. 52) o întâlnim în fragmentul Golubciki, în care „Doi bătrânei dezbrăcaţi, ea cuibărită în braţele lui, zăceau morţi de o vreme şi marea le scălda din când în când călcâile scorojite şi înălbite de sare. Două trupuri costelive, cambrate, suple au fost cândva frumoase, atunci când carnea se aşeza elastic şi armonios pe oasele lungi, firave şi elegante, ce se iveau acum prin pielea translucidă şi poroasă ca într-o radiografie“ (p. 51). Faţă de această imagine a morţii, natura însăşi pare îndoliatã: „În apropierea ţărmului, coloane de pescăruşi se deplasau în sus şi în jos, uniform, ca nişte gărzi în post, păstrând cu deferenţă o oarecare distanţă de trupurile înlănţuite. Din când în când, câteva rupeau rândurile, se ridicau în aer şi plonjau năprasnic penetrând cu ciocurile lor războinice suprafaţa verde a apei“ (p. 52). Viaţa îşi cere drepturile, învingând.
Dimineaţa e o întoarcere la Dorul (întâlnit întâi în Bună dimineaţa, o sută de gâşte) pentru tatăl (Puiu) dus şi nemaiîntors: „Dar mai ştiu că… era tare supărat când a plecat şi seara nu a mai revenit acasă. Nici a doua zi, nici a treia, nici peste o săptămână, nici peste o lună… (p. 94). Capitolul e scris sub influenţa atmosferei din „De-a v-aţi ascuns…“ de Tudor Arghezi („şi, voi aţi crescut mari,/ V-aţi căpătuit,/ V-aţi făcut cărturari,/ Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,/ şi tata nu a mai venit…“), pe care, de altfel, în Antract-ul imediat următor (p. 95), autoarea îl invocă: „Arghezi a cochetat cu moartea ca joc“. Dar, de îndată ce un fapt pare a se descifra drept coerenţă autobiografică, apar noi contexte, precum Actul trei (dialog între ţap şi Cal), în care totul se tulbură.
Ţapul (pp.72-87), simbol al virilităţii absolute, pare să negocieze între protagonistul-narator (devenit protagonistă) şi propria-i mamă, între cele două intervenind un „incident neplăcut şi scandalos ce avea să ducă relaţiile noastre către o ruptură de lungă durată“ (p. 73). Dar ţapul e mai ales un ghid psihopomp, care îndeplineşte dorinţa personajului (feminin acum) de a-şi reîntâlni tatăl (Puiu) trecut în lumea umbrelor. Cealaltă lume, a lui Puiu şi a morţilor, e zugrăvită cu mijloacele fantasticului, deşi elementele realiste nu lipsesc, dar încărcate de stranietate şi spaime. Mai „normal“ ca oriunde, aici totul apare în nota generală, suprarealist-onirică, a cărţii.
Într-un amplu capitol de 75 de pagini, cel mai coagulat-coerent narativ, alcătuit din mai multe secvenţe puse sub diferite titluri de identificare dar subordonate toate titlului general Mă cheamă Cal, aflăm miezul propriu-zis al cărţii. Personajul-narator, care nu s-a supus tiraniei materne, se introspectează proiectându-se într-un cal, variantă actualizată a miticului Chiron-înţeleptul (magistru al lui Ahile, Iason şi Herakles), la ale cărui sfaturi devine sensibil în noile împrejurări ale vieţii: „Prea bine nu-mi merge. Nu ştiu care este cauza, dar cred că e una de principiu. Am încercat să fac totul în limitele normalului. Numai că nimic nu a ieşit normal: nici căsnicia, nici copilul, nici slujba; totul e aiurea, neaşezat“ (p. 112). Într-adevăr: e bolnav iremediabil, are un copil autist (M), e părăsit de soţie (M) etc. Dar de când se află sub influenţa Calului, viziunea protagonistului asupra lumii se modifică: „Calul îmi indică ba una, ba alta, îmi spune unde trebuie să mă uit şi, mai ales, de ce trebuie să privesc un atare lucru sau să-l ignor. Pe scurt, nu trebuie să-mi scape nimic. Peisajul se schimbă în fiecare moment numai pentru că priveşti de sus, din pomi, acolo unde mă pune calul să-mi ţin capul. În pomi, în nori… Capul trebuie ţinut cât mai sus, cât mai departe de picioare“ (p. 138). Privită de pe spatele calului, o vacă Holstein de gips – reclamă pentru laptele vândut în magazinul lângă care „paşte imperturbabil asfalt“ – devine, de pildă, un fel de madlenă proustiană ce-i declanşează memoria involuntară, evocându-i zile de vacanţă marină de odinioară, când bea lapte adevărat de la o vacă Holstein adevărată (s.m. A.Gh.O.). De altfel, în tot lungul episod al tandemului protagonist-Cal (Chiron) există un măcar mocnit, dacă nu neapărat implicit denunţ (o inaderenţă, o încercare de evadare) al vieţii apăsate alienant de o civilizaţie suprasofisticată şi hipergrăbită. (Autoarea, trăitoare la New York, cunoaşte la sursă această civilizaţie reprezentativă pentru lumea de azi). De aceea, de pe spatele Calului timpul e perceput altcumva: „Timpul parcă nu se mai grăbeşte ca înainte, nu mai e tot timpul târziu şi, oricum, niciodată prea târziu (s. aut.). Mai este timp… Mai este timp… (p. 145). După cum, în acelaşi sens, Calul îi propune o vacană în Galapagos, într-o „lume aparte“, mai ales că M-autistul „îi vorbeşte adesea calului… Oricum, am făcut ceva progrese. Reuşim să comunicăm ceva mai bine ca înainte. Uneori am senzaţia că M mă tolerează, şi asta numai ca să-i facă calului plăcere“ (p. 142). Într-o zi în care calul lipseşte, protagonistul redescoperă lumea pe care Chiron, centaurul, îl sfătuise s-o evite: „În jurul nostru nimeni nu părea să vorbească cu nimeni. Nicio comunicare. Oamenii erau de piatră, figurile lor nu exprimau nimic. Ale unora da, dar le numărai pe degete. Păşeam, după o bizară absenţă, din nou într-o lume autistă de mână cu un copil autist. Fiecare ţinea între degete sau manipula un i-pod, i-phone, i-pad, i-book într-un soi de concentrare absentă şi izolare indiferentă de aproapele lui (p. 163)… O lume castrată care nu mai privea în ochi sau în suflet, ci în ecranul psihedelic pe care-l frământa nervos între degete“
(p. 164). Nu lipseşte, din ampla acoladă Mă cheamă Cal, nici tema relaţiei dintre Eros şi Thanatos, epuizată în secvenţa Prinţesa din flori: „Tot calul mi-a dat de înţeles că… moartea poate fi liniştitoare atunci când se întâlneşte cu completitudinea fiinţei. şi iubirea este una dintre experienţele necesare completitudinii“
(p. 162). şi tot calul „mi-a arătat cum să trăiesc frumos. A trăi frumos înseamnă a nu face lucrurile în pripă, a le lăsa răgaz să se aşeze. A observa şi a înţelege sensurile profunde ale vieţii şi a descoperi semne la fiecare pas. Aşa am cunoscut iubirea pasională ce nu poate fi decât efemeră şi iubirea de sine ce a însemnat iubirea necondiţionată pentru M. Pentru că M sunt eu, e o parte tot mai consistentă din mine (p. 166)… Tot el mi-a ales spitalul unde să mă pregătesc să mor“ (p. 167).
În ultimul Act (monolog) al monopiesei disipate, cu intermitenţe, de-a lungul celor 200 de pagini, protagonistul îşi sfătuieşte cititorii, preluând rolul lui Chiron-înţeleptul: „Nu luaţi exemplul meu. Ca să nu alunecaţi pe panta delăsării şi exterminării, trebuie să va forţaţi să iubiţi viaţa, să luaţi ce e frumos din ea, să vă bucuraţi de orice. Să nu lăsaţi nimic în urmă, neluat… Dacă ceva nu vi se pare îndeajuns de frumos sau urât, înfrumuseţaţi-l. Atunci o să vă aparţină, căci devine creaţia dumneavoastră… Cal m-a învăţat toate astea, ele vin din înţelepciunea centaurului Chiron. Tocmai calul, cea mai alergătoare dintre fiinţe, să te îndemne mereu să încetineşti. Deci mergeţi încet, şi priviţi… cât mai încet“ (p. 194).
Proiecţia în mit şi în basm reprezintă, în fapt, o pledoarie pentru emanciparea, pentru substragerea de sub tirania lumii supercivilizate, printr-un mod de a reînvăţa jocul vieţii şi al morţii în lumea de azi, şi de reîntoarcere, pe cât mai e posibil, a omului modern la esenţa umanului.
Problemele de compoziţie, care fragmentează materia cărţii prin acte, antracte şi alte artificii (ambiguitatea şi labilitatea sexuală a personajelor, trecerea, adesea imperceptibilă şi nesigură, din starea de veghe în cea de vis şi invers) ţin, toate – am mai spus-o şi în recenzia din România literară, nr. 49/11, decembrie 2009, la Sub semnul Aspidei, primul „roman“ al Roxanei Pavnotescu – de condiţia oarecum obligatorie de a te înscrie în moda literaturii la zi: postmodernismul.
În ciuda faptului că Ploaia de sub limba calului poate părea un experiment – ceea ce nu e – sau, cum zice dl profesor Dumitru Micu în Postfaţă, un „exerciţiu teribil“, sintagmă în care „teribil“ nu trebuie în niciun caz înţeles altfel decât în sensul lui prim, de îngrozitor, noua carte a Roxanei Pavnotescu este o creaţie literară excelent scrisă, pe tema gravă a condiţiei umane, cu inclusiv implicaţiile ei existenţialiste, meritând, de aceea, toată atenţia cititorului.