Jean Starobinski a implinit recent 85 de ani. S-a nascut la Geneva, in 17 noiembrie 1920. Este licentiat si doctor in Litere la Universitatea din Geneva. Intre 1942 si 1949, face studii de medicina. Din 1946 este asistent de literatura franceza la catedra condusa de Marcel Raymond. Isi intrerupe internatul de psihiatrie pentru un stagiu la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, unde preda literatura si asista la seminarii de istorie a medicinii. Proiectele sale de atunci vizeaza istoria literara, istoria medicinii si psihiatria contemporana. Isi incheie activitatea medicala in 1958 pentru a se dedica studiilor literare. Literatura a fost intotdeauna pentru Jean Starobinski un prilej de a vorbi despre ansamblul culturii, despre intalnirea acesteia cu stiintele omului si ale naturii si despre responsabilitatea intelectualului intr-o epoca atat de turmentata ca a noastra. Nu numai comentatorii operei sale, dar si foarte multi dintre colegii sai, elvetieni sau straini, sunt de acord in a recunoaste ca Jean Starobinski este unul din marii critici ai secolului XX. Simpla enumerare (incompleta) a titlurilor cartilor sale poate fi, credem, convingatoare si pentru cititorii nostri, care au posibilitatea sa citeasca o parte din cartile acestui autor si in traducere romaneasca. Montesquieu prin el insusi (1953), J.-J. Rousseau. Transparenta si obstacolul (1957), Ochiul viu (1961), Inventia libertatii (1964), Portretul artistului ca saltimbanc (1970), Relatia critica (1970), Cuvinte sub cuvinte. Anagramele lui Ferdinand Saussure (1971), Montaigne in miscare (1982), Melancolia la oglinda. Trei lecturi din Baudelaire (1989), Remediul in rau. Critica si legitimare a artificiului in epoca Luminilor (1989), Tabla de orientare. Autorul si autoritatea sa (1989), Marinimie (1994), Actiune si reactiune. Viata si aventurile unui cuplu (1999). In romaneste au aparut : Relatia critica (1974), Textul si interpretul (1984), Melancolie, nostalgie, ironie (1992, 1994).
Jean Starobinski este doctor honoris causa al mai multor universitati europene, printre care si Babes-Bolyai din Cluj-Napoca.
A.M.:Domnule profesor, cum priviti viata la 85 de ani ? Cu nostalgie, cu melancolie, cu detasare ironica/autoironica sau cu speranta ?
J.S.: Ca in orice fiinta omeneasca trecuta prin copilarie, exista in mine cineva care stie ce se intampla cu existenta sa si cineva care nu vrea sa stie. Totusi, in aceasta reflectie, pun mare pret pe ce spune corpul, pe ce au spus poetii despre sensibilitatea lor corporala, despre peisajul lor interior. Toate sentimentele pe care le evocati, le incerc rand pe rand, fara sa ma opresc la vreunul dintre ele. Dar nici unul din aceste sentimente nu constituie in clipa de fata un subiect pentru mine. Am parasit de curand un vechi domiciliu. Amenajez un nou “atelier”. Apartin mai degraba proiectelor mele decat biografiei mele.
A.M.: V-ati inceput activitatea de critic cu un “interogatoriu al mastilor”. Dupa atatea zeci, sute de exercitii de de-mascare, credeti ca lumea literaturii si lumea propriu-zisa pot fi de-mascate sau e vorba de o munca de Sisif ce se incheie, de fiecare data, in fata altei masti sau a ceva obiectiv misterios ?
J.S.: La sfarsitul studiilor universitare de filologie clasica si de literatura franceza, eram interesat de functia mastii – persona – in lumea antica si de cunoasterea de sine in literaturile moderne. Ceea ce m-a condus la istoria cuvantului “persoana”. Indeosebi Stendhal mi-a retinut atentia. Mai intai, fiindca se observa pe sine, tine jurnal, isi scrie viata. Pe urma, fiindca adopta strategii mascate, se straduieste sa-si modeleze aparenta si conduita in asa fel incat sa izbandeasca in goana dupa fericire. Marele critic Albert Thibaudet a putut sa-si desfasoare analiza romanului Rosu si negru, facand continuu paralela intre eroul romanului, Julien Sorel, si Tartuffe, ipocritul scelerat al lui Molière. In primul meu proiect de cercetare, nu am avut intentia sa demasc scriitori sau eroi literari. Nu voiam sa patrund in regiunile secrete din adancul constiintelor. As fi practicat astfel o critica de tip psihologic, un fel de psihanaliza, pandind un adevar ascuns, a carui cheie o detineam. Nu, nu voiam sa-I fac pe scriitori sa spuna altceva decat spusesera. Scopul meu era sa examinez texte scrise de dusmani ai mastilor, texte in care fie autorii, fie personajele inventate de acesti autori incearca sa smulga masti. Alcatuisem proiectul unei lucrari, iar eroii acesteia ar fi trebuit sa fie, pe rand, Montaigne, La Rochefoucauld, Rousseau, Stendhal, Valéry. Ceea ce ma interesa si ma intereseaza inca e gestul moralistului-psiholog care incearca sa dea jos mastile. Pana la urma am scris despre fiecare dintre acesti autori, dar separat. L-am adaugat pe urma si pe Freud, iar dintr-o cu totul alta categorie de activitate, pe Ferdinand de Saussure, pentru ca acesti doi savanti s-au dedicat cercetarii “refulatului”, in aparatul psihic sau in construirea textelor poetice. Pe de alta parte, in experienta mea de medic si de psihiatru, mi-am concentrat atentia asupra starilor mentale de tipul melancoliei (sau depresiei). Acestea sunt rupturi sau destinderi ale raportului cu lumea. Pentru melancolic, lumea e ostila, mascata, lipsita de viata. Dusmanii mastilor se definesc adeseori ei insisi ca melancolici. E un domeniu de cercetare pe care inca nu l-am parasit.
A.M.: Ati fost martor si chiar protagonist adeseori al transformarilor criticii literare postbelice. Unde a ajuns in acest moment critica, in opinia dumneavoastra, care este “starea ei actuala”?
J.S.: Exista astazi mai putine dezbateri in jurul criticii. Iar starea actuala este mult mai putin conflictuala. Atacul lansat impotriva istoriei literare traditionale a fost in parte un spectacol. Si dinspre critica “universitara” s-a manifestat destula raceala cand gramatica si retorica au revenit subiacent fie in vocabularul nou al lingvisticii, fie cu vechea lor terminologie, de prea multa vreme uitata. “Stiinta textelor” nu trebuie sa ramana o disciplina izolata in raport cu restul studiilor umaniste ; dar apelul la diversele filosofii ale momentului poate si el isca tulburare, cand virtuozitatea speculativa isi face jocul in detrimentul sobrei ascultari a textelor. La toate acestea s-a adaugat criza statutului studiilor literare in universitati suprapopulate, in care disputa pe teme politice si sociale de actualitate a gasit mai mult ecou decat intelegerea marilor texte ale recutului… Problema criticii nu se poate pune in mod izolat. Ea este o rezultanta sau o functie derivata intr-un ansamblu – cultura unui loc si a unui moment -, in care intervin diversi factori : ponderea cartii si a lecturii in societatile actuale, natura si perspectiva invatamantului, evolutia limbilor, piata mediatica si de divertisment. Cartea si critica intereseaza categorii diferite de indivizi. Dar in lumea contemporana castiga teren contrariul diferentierii. Critica e o arta a trezirii. Adica, e contrariul comei. Coma, insa, astazi, are un public foarte mare.
A.M.: Nu va pot imagina altfel decat mereu invadat de carti si abstras in fabuloasa dumneavoastra biblioteca. Mai aveti ragaz sa priviti in afara spre lumea de azi, atat de bulversata ? Vedeti integrarea europeana ca pe un aspect al globalizarii sau ca pe un proces menit sa o atenueze ?
J.S.: Acum saizeci de ani, la Geneva, un loc linistit, eram un spectator indepartat al nefericirii lumii. A fost o sansa. Din acest punct de vedere, lumea de azi, in pofida mizeriilor si incertitudinilor ei, imi pare mai putin nefericita, mai putin sumbra. Da, sunt inconjurat de multe carti, dar ele nu ma impiedica sa ascult stirile la toate orele zilei, nici sa citesc ziarele. Noi traim si acum consecintele primului razboi mondial. Nu trebuie sa visam. Tarile europene nu merg pe o cale pe care sa redobandeasca, izolate sau regrupate, rangul de mare putere mondiala. Cei care au spus recent nu Europei, ne arata clar ca teama si vederea scurta au invins. Ce ne ramane este sa ne facem cat mai bine datoria de oameni si de cetateni acolo unde ne-a randuit soarta si, pe cat posibil, gandindu-ne la binele celorlalti. Si, gandindu-ne, totodata, sa facem astfel incat precumpanitoare sa fie toate acele lucruri care sporesc solidaritatea noastra si siguranta comuna.
A.M.: Domnule profesor, aproape toata opera dumneavoastra este, intr-un fel sau altul, dedicata secolului Luminilor. Vedeti in Europa de azi rezultatul proiectului iluminist ? Considerati ca acest proiect este indeplinit sau neindeplinit ?
J.S.: Prima mea intalnire cu Luminile a fost lectura celor patruzeci de volume din Cabinetul Zanelor, un univers de basme mergand de la Perrault la Wieland si Cazotte, trecand prin cele O mie si una de nopti, in traducerea lui Galland. E un intreg spatiu imaginar, ilustrat de gravurile matasoase ale lui Moreau le Jeune. Dar Luminile mele nu se marginesc la ratiunea filosofica. Ele mai au pe alocuri neguri si ceturi. E vorba si de secolul in care se naste simfonia, in care opera isi imbogateste necontenit limbajul. Desigur, ideea autonomiei ratiunii, asa cum este ea formulata de Kant in faimosul sau text despre Lumini, nu e un fapt realizat. E un principiu si un pariu. Astazi trebuie sa facem totul pentru ca acest pariu sa fie castigat. Eficienta tehnologica e departe de a fi efectul exclusiv al Luminilor si ea nu este, in sine, o cauza distructiva. E un loc comun sa-l acuzi pe Descartes si spiritul Luminilor cand vrei sa descoperi originea dezastrelor epocii recente. Mie nu-mi place aceasta argumentatie lenesa, in care Adorno se gaseste in acord cu Heiddeger. Proiectul iluminist nu era decat o speranta. Trebuie sa-l reinventam, nu numai la scara Europei, ci a lumii.
A.M.: Cum explicati violenta lumii noastre, lumilor noastre ?
J.S.: Omul, contrar celor afirmate de Rousseau, nu se naste bun. Violenta nu este un efect al socializarii. Este o posibilitate asociata conditiei noastre nevolnice, finitudinii noastre, irascibilitatii noastre. Lista pacatelor capitale, care rezuma o antica intelepciune, contine mania. Cain l-a ucis pe Abel.
A.M.: Sunteti unul dintre putinii comentatori ai literaturii care s-au apropiat de muzica – si nu doar ca un amator. Urmeaza sa apara un volum ce reuneste textele dumneavoastra despre opera. Ce rol a jucat muzica in viata si in scrisul dumneavoastra ?
J.S. : Respir mai greu cand muzica e absenta sau cand se face auzita prea rar. Mizele muzicii si ale poeziei au fost foarte multa vreme legate intre ele in diverse culturi. Marcel Raymond, care mi-a fost maestru si prieten, o simtea prea bine. Lui ii placea sa faca liniste pentru a se incredinta muzicii. In trairea lui, muzica tanscende cuvantul, caci ea are puterea de a spune indicibilul ca si cum el ar emana direct din simtirea launtrica. Eu as spune ca familiaritatea cu muzica rafineaza auzul pentru cuvant, in special in ceea ce priveste accentul si ritmul. Am abordat cateva dintre problemele raportului dintre text si muzica intr-o culegere de eseuri despre opera, Incantatoarele, aparuta in toamna la Paris, la Editura Seuil. Este singura dintre lucrarile mele in care muzica detine rolul principal.
A.M.: Sotia dumneavostra, Jaqueline, este un reputat medic oftalmolog. Banuiesc ca este si medicul dumneavoastra. V-a schimbat vreodata optica asupra vreunui autor sau text?
J.S.: Sotia mea indeplineste rolul pe care estetica clasica i-l atribuia cititorului prieten; acesta ii semnaleaza autorului defectele unui text. Ea a avut si are acum rolul primei cititoare. Imi sugereaza adesea o alta viziune asupra lucrurilor. Dar ea e atenta mai ales la maniera de a le exprima. Imi asculta paginile si imi indica imperfectiunile de ordin muzical si acustic, ritmurile pe care nu le stapanesc, trecerile sau suspense-urile ce trebuie respectate. Ma feresc de hipertrofia lexicala si de neologismele ingenioase. Jaqueline ma asista in aceasta stradanie si isi face treaba de oftalmolog ajutandu-ma “sa vad si sa scriu mai clar”.
A.M.: Felicitandu-va pentru cei 85 de ani pe care i-ati implinit in 17 noiembrie, va rog sa imi spuneti care sunt proiectele dumneavoastra intelectuale ramase neimplinite, care sunt proiectele dumneavoastra in curs ?
J.S.: Imediat dupa Incantatoarele va urma un volum despre Diderot, ce va cuprinde, in aceeasi colectie de la Gallimard, cartile mele despre Rousseau si Montaigne.. Voi aduna, de asemenea, foarte curand, studii despre Baudelaire, altele despre Chénier, apoi altele despre poezia franceza de la Mallarmé la Jaccottet si Bonnefoy. Intre timp, vor reaparea la Gallimard Marinimie si Inventia libertatii. Voi avea, asadar, de muncit si stiu ce urari sa-mi doresc din partea prietenilor mei !
Pingback: Jean Starobinski: “Critica e o arta a trezirii” - Cafe Gradiva
Comentariile sunt închise.