Cel mai important aport conceptual in ultimii ani ai carierei lovinesciene de critic de poezie este binomul limbaj notional/ limbaj de sugestie preluat din lucrarea „La double fonction du langage“ (1) a psihologului si poeticianului francez Fr. Paulhan. Dicotomia lui Fr. Paulhan (invocat pasager si de Vianu (2)) intersecteaza, cu tot viciul elementaritatii ei, paradigma saussuriana (continuata prin formalismul rus si Scoala de la Praga) a depistarii specificitatii limbajului literar/ poetic/ figurat/ deviat prin contrast cu limbajul comun/ standard/ practic/ stiintific.
Contactul cu sistemul acestui autor este bine evidentiat in capitole din „Mutatia valorilor estetice“ (1929) si minim nuantat in cadrul monografiei
„T. Maiorescu“, vol. I (1940).
Sugestia/ sugestivul, in uzul punctual al teoriilor lui Paulhan de catre Lovinescu, nu trebuie intelese insa ca perpetuare a definitiei simboliste (stiut fiind ca in jargonul criticului, inca din anii 1920 si chiar mai devreme, simbolismul era definit ca poetica a „sugestiei“, a „starilor vagi, dezorganizate“). Exista exegeti convinsi ca Lovinescu nu si-a revizuit definitia poeziei, continuând pâna in anii ’40 sa utilizeze definitia poeziei simboliste ca definitie a poeziei in genere (v. Florin Mihailescu, „E. Lovinescu si antinomiile criticii“, Bucuresti, Editura Minerva, 1972). Lovinescu n-a parut insa constient de primejdia omofoniei; obtinuta tot pe filiera franceza, ca si teoria simbolismului, „functia sugestiva a limbajului“ trebuie tratata, in opinia mea, ca un import nou, neasimilat si nediferentiat in jargonul criticului de omonimele mai vechi. In plus, termenul original venise din partea unui psiholog si nu a unui filolog sau istoric literar.
Balansând, in „Mutatia valorilor estetice“, intre doua referinte – nu divergente, dar in niciun caz inrudite – una stiintista, a psihologului Fr. Paulhan si alta mistagogica, a abatelui Bremond – neparând sa-l satisfaca vreuna, nici individual, nici in combinatie, desi inregistrate reverentios si necritic ca solutii posibile – Lovinescu recurge la ilustratii eminesciene (v. cap. „XXII. 1. Teoriile abatelui Bremond explicate in parte prin functia de sugestie a poeziei. 2. Poezia pura e poezia «inefabilului». 3. Tendinta poeziei moderne spre «poezia pura».“, din „Mutatia valorilor estetice“). Gasirea unui pat de aplicatie a sus-numitelor teorii in spectrul literaturii române este, de fapt, singurul aport personal lovinescian in cadrul acestei munci de compilatie din Bremond si Paulhan. Daca in sectiunile anterioare ale „Mutatiei…“ abatele era respins principial, iar solutia sa mistica ironizata, aici criticul decide sa credibilizeze daca nu intregul pachet conceptual al abatelui, macar sintagma „poezia pura“ (3). O imbratiseaza fara rezerve, chiar daca ii conserva ghilimelele.
Mixajul intre solutiile paulhaniana si bremondiana este aparent functional: una se achita de ambalajul fonic (ritm, rima, eufonie) si de ceea ce am numi astazi context („vicisitudini semantice“, „reziduuri sentimentale“ ale cuvintelor, „inlantuirea“ lor „care da o alta rezonanta“) – respectiv de aspectul exterior, tropologic al limbajului poetic, cealalta ii cauta dimensiunea interioara, inefabilul. Toate sub auspiciile dicotomiei forma/ fond.
Criticul descopera ca „farmecul ce depaseste intelesul notional“ al eminescianului „Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate“ si al racinianului „la fille de Minos et de Pasiphaé“ nu are nevoie de solutia „fluidului misterios“ sau de „experienta mistica“ decretate de Bremond, si aplica spetei o lectura ceva mai formalist-“materialista“: „In dosul unui vers ca: la fille de Minos et de Pasiphaé nu mijeste, asadar, nici o «experienta mistica», ci numai o serie de sugestii provocate, indeosebi, de sonoritatile silabelor si de exotismul numelor; la aceste sugestii firesti s-a adaugat si o alta sugestie intâmplatoare, dar nu mai putin eficace: faptul ca versul a fost descoperit si pus in valoare de Théophile Gautier, in urma caruia toti comentatorii s-au grabit sa-l admire“ (4). Aportul lui Lovinescu la supletea acestei analize e, in realitate, aproape nul; fraza e o adaptare din Paulhan (5); lui Lovinescu ii apartine numai intarirea ideii prin versul eminescian.
Desi aparent servit de teoria „materialista“ paulhaniana si nesatisfacut de stratagemele misticoide ale abatelui, inefabilul scontat de acesta ajunge sa para limbul ireductibil al artei poetice. Pe acesta, iar nu pe stiintistul Paulhan, si-l declara criticul tovaras de drum, „cautând“ amândoi, dar mai ales Lovinescu, „puritatea poeziei in tendinta ei de a se emancipa de expresia rationala, logica, de formula discursiva didactica spre a ne reda tot mai mult inefabilul“ ssubl. autorului t (6).
Criticul incearca sa adapteze teoria bremondiana propriului proiect si gaseste, macar la nivel deziderativ, tendinte comune. Nu agreeaza odajdiile in care abatele isi inveleste cautarea, dar idealul acestuia, poezia pura, foarte bine acomodat cu principiul autonomist al artei – este admis si salutat. Daca logica generala a mesajului bremondian e acceptata, deconcerteaza insa detaliul cautarii: Lovinescu declara a fi cautat si el puritatea poeziei in tendinta ei de a se emancipa de formula discursiva si didactica. Sa fie aceasta discursivitate (retorism) cea a formulei romantice? Daca da, atunci campaniile lovinesciene de refutare/ acceptare a simbolismului si promovare a antisimbolismului, respectiv a modernismului, sunt subordonate unui deziderat superior, nu intru totul transparent pe segmente mici de discurs: militantismele din „Poezia noua“ si istorii ajung sa depaseasca, astfel, cadrele autohtone, nu sunt (numai) antisamanatoriste, sunt antiromantice. Iata o teorema generalizata a modernismului: antiromantism.
Placându-i formula bremondiana, criticul mimeaza si identitatea de obiectiv: „(…) am cautat sa fixam conceptul unei poezii pure, inefabile, muzicale, care, trecând peste romantism si simbolism, se adânceste in starile de constiinta profunde, neorganizate, inexprimabile altfel decât pe cale de sugestie (…) in evaluarile acestei «Istorii» s„Istoria literaturii române contemporane“, n. m.t, in materie de poezie, a figurat ca punct de orientare si principiul ideal al «poeziei pure»“. (7)
Inca un argument pentru confirmarea ideii ca sugestia, in acest context, nu trebuie citit ca un item simbolist: daca prin citarea lui Eminescu dubiul nu e risipit (cu putin efort, un alt critic, N. Davidescu, vazuse in el primul simbolist român), citarea lui Racine ar trebui sa claseze dilema: sugestia pe filiera paulhaniana nu trebuie confundata cu sugestia ca ingredient al definitiei simboliste. Criticul nu este totusi suficient de atent si alimenteaza mai jos confuzia, ajungând la omonimia paguboasa: „In evolutia poeziei contemporane, miscarea simbolista raspunde precis tendintei de a reda inefabilul si de a inlocui, deci, constructia discursiva, logica, rationalismul si didacticismul poetic de sugestie, care dincolo de anecdota si de expunere logica, sugereaza stari sufletesti profunde, neorganice, muzicale.“ (8).
Contextul e dificil: Lovinescu pare sa-si gaseasca confirmata si extrapolata definitia simbolista in cercetarile lui Paulhan, dar in mod clar, in momentul in care preia exemplele cu care acesta ilustreaza „functia sugestiva a limbajului“ – dintre care nu lipsesc Racine, Malherbe, La Fontaine – nu o face mizând pe simbolismul lui Racine. Dificultatea contextului e data, repet, de asimilarea grabita a teoriei paulhaniene si atasarea neconcludenta a acesteia pe corpul conceptelor lovinesciene mai vechi.
E limpede aici renuntarea temporara a criticului la obiectivele sale, de dragul empatiei cu formula: criticul n-a militat pentru poezia starilor de constiinta „profunde, neorganizate, inexprimabile“ – aceasta e definitia simbolismului, simbolism pe care criticul n-avea cum sa-l figureze „ca punct de orientare si principiu ideal“, din moment ce il declarase revolut inca din 1923. Generalizarea definitiei simboliste asupra intregului modernism poetic (care isi obtinuse identitatea dimpotriva, ca anti-simbolism, anti-muzicalism, emotie intelectualizata, imagism, senzorialism etc.) trebuie privita ca o „ratacire“ conceptuala temporara, imposibil de calificat altfel decât ca ratacire, renuntare provizorie la miza modernista si retrogradare in cheia simbolista, explicabila prin magnetismul unei sintagme fericite, suficient de ambiguu-eterate.
Favorizarea omonimiei intre sugestia paulhaniana si sugestia simbolista nu e singurul efect al asimilarii grabite a cartii lui Fr. Paulhan. Criticul face mai jos o confuzie – o certa confuzie – mai grava: „Cum o astfel de poezie pura se poate mai mult concepe decât realiza si izola, ea trebuie pretuita mai mult in intentie si tendinta. Va veni poate un timp când disocierea dintre poezie si proza se va desavârsi si când tot ce se va putea exprima in proza, adica pe calea limbajului notional, nu va mai fi exprimat in poezie, adica pe calea limbajului de sugestie“ (9).
Pentru Lovinescu, asadar, dicotomia lui Paulhan intre „langage des signes“ si „langage suggestion“ nu functioneaza ca omoloaga a dicotomiei limbaj comun/ limbaj literar. Lovinescu foloseste „limbaj notional“ pentru „proza“ si „limbaj sugestiv“ pentru „poezie“, deturnând involuntar sensul paulhanian, care denoteaza prin „langage des signes“ limbajul comun si prin „langage suggestion“ limbajul literar, in toate formele de expresie. Cadrele acestei confuzii, contaminata cu strictetea genologica (cunoscuta tendinta spre puritatea genurilor a lui Lovinescu), favorizeaza prognoza citata: separarea totala a poeziei de proza, intr-un viitor oarecare(10). Criticul face dovada unui radicalism acerb si a unei opacitati teoretice care nu permit profilarea conceptului unitar de limbaj literar, de literaritate, deasupra notiunilor traditional discriminate de poezie si proza. Combinând o referinta materialista (Paulhan) si una misticoida (Bremond), criticul ajunge, in mod fatal, sa-i traduca gresit pe amândoi si sa le interpreteze viciat punerea impreuna. Daca Bremond ii furnizeaza convingerea discriminarii din ce in ce mai accentuate a genurilor literare, Paulhan rateaza in a-l convinge de binefacerile unificarii lor. Criticul nu vede in dicotomia notional vs. sugestiv polaritatea limbaj comun vs. limbaj artistic (asa cum o va sesiza de exemplu, peste putin timp, Vianu), continuând sa descopere, si aici, dicotomia proza vs. poezie.
Spre deosebire de primul contact cu „La double fonction du langage“, expus in „Mutatia valorilor estetice“, Lovinescu ajunge in cadrul monografiei „T. Maiorescu“, vol. I (1940) la o pozitie usor amendata: nu mai echivaleaza limbajul notional (forma aproximativa in care traduce paulhaniana „langage des signes“) cu proza si limbajul sugestiv cu poezia. Asimileaza echivalenta „langage des signes“ – „limbaj curent“, „stiintific“, „mijloc de comunicare“ – o traducere mult mai apropiata de intentia paulhaniana, care nu identifica niciun moment „le langage des signes“ cu proza. In ceea ce priveste echivalenta „langage suggestion“ – „limbaj literar“, varianta lovinesciana, „functie poetica“ are o ambiguitate care nu permite identificarea ei fara rest cu functia literara. De retinut totusi ca un pas inainte echivalenta limbaj notional – limbaj curent. Fiind insa o ocurenta izolata, nefavorizata de context, nu se distinge totusi in ea o promisiune a depasirii purismului genologic.
Intâmplarea face ca numele lui Paulhan sa apara, asadar, intr-o preluare mai putin fidela, in „Mutatia valorilor…“, si sa nu apara intr-o preluare mai fidela, aceea din monografia dedicata lui Maiorescu.
Lovinescu se poate pune si pe sine sub acelasi scut sub care-l pusese pe Maiorescu acuzat de varii plagiate, din directii diferite (Aron Denusanu, „dr. Zotu“ etc.): „ideile“ respective erau un bun al epocii, nu sunt nici ale cutarui autor francez, nici ale cutarui autor german. „Scutul“ mai fusese intrebuintat de Lovinescu si in serviciul propriu, când a respins acuzatiile de plagiat in cazul „Istoriei civilizatiei române moderne“ sau in cazul unor concepte punctuale ca „samanatorism decadent“ ori „mistica ideologiei“. In cazul Fr. Paulhan – necitat in 1940, in cadrul monografiei „T. Maiorescu“, nici cu alte ocazii, inainte (asa cum fara ghilimele sunt exploatate si unele dintre ideile si citatele abatelui Bremond) alibiul nu mai functioneaza insa: dovada ca „ideile“ lui Paulhan nu erau „un bun al epocii“ – sau macar nu erau un bun al epocii in spatiul românesc – este faptul ca Lovinescu nici nu le asimilase corect in 1929, anul in care au aparut „La double fonction du langage“ si, câteva luni mai târziu, „Mutatia valorilor estetice“ a lui Lovinescu (11). Peste 11 ani, criticul isi permite – gratie intervalului in care probabil recitise mai asezat volumul paulhanian – sa reexpuna teoria si exemplele paulhaniene (unele dintre ele folosite intâi de H. Bremond, in „La Poésie pure“) –, de aceasta data ca un bun propriu, stantat „Lovinescu“. Nici in 1929 exemplele nu purtau indiciul importului explicit din Paulhan, sub iluzia ca fostul elev al lui Faguet cunoaste destula literatura franceza clasica pentru a putea veni el insusi cu exemple, insa, in 1940, sursa franceza e complet evitata.
Repercutia teoriei mutatiei – fundata pe binomul lui Paulhan (asa cum il intelege Lovinescu, notional vs. sugestiv) – asupra dicotomiei fond-forma in poezie pare ca o confirma pe aceasta: fondul e asimilat limbajului notional (imuabil, recuperabil ca proza), forma e asimilata limbajului de sugestie (perisabil). Confirmatia e insa aparenta: Lovinescu n-a inteles termenii lui Paulhan si-i adapteaza anamorfotic pentru a servi intentiilor sale. Paulhan nu incurajeaza identificarea sugestiei cu forma si formalismul, ci cu literaritatea/ poeticitatea, lucrând intr-un regim unificat fond/ forma;
In istoricul dicotomiei de fond/ forma in poezie si a relatiei tensionate a acestei dicotomii cu exigenta intelectualizarii poeziei si cu teoria mutatiei valorilor estetice, intermediarul Fr. Paulhan e foarte important. Modul in care se produce asimilarea lui este elocvent ca o radiografie: in anii ultimi ai carierei sale, Lovinescu nu parasise dicotomia fond-forma si limitele genologice, fiind mai predispus la preluare distorsionata decât la reforma radicala a bagajului sau critic.
(Fragment dintr-o teza de doctorat)
Note:
(1) „La double fonction du langage“, Paris, Librairie Félix Alcan, 1929.(2) In „Dubla intentie a limbajului si problema stilului“ (1941) Fr. Paulhan nu este citat, dar este invocat in „Paradoxul poeziei“ (1938) si in „Tezele unei filosofii a operei“ (1947). Fr. Paulhan era o referinta de o oarecare notorietate in epoca, dar, spre deosebire de Lovinescu, care il invoca reverentios si proche (in intentie, fiindca il duce, involuntar, spre niste consecinte de care Paulhan era strain, asa cum voi arata in continuare), Vianu il citeaza critic, semnalându-i suficientele.
(3) Sintagma (importata de Lovinescu pe o filiera indecisa: Valéry sau Bremond) fusese folosita de Lovinescu inca din 1927, in „Evolutia poeziei lirice“ (sectiunea Camil Baltazar). In 1929, criticul devine mai familiar cu teoriile lui Valéry privind „poezia pura“ sau „poezia absoluta“, dar tinde sa mascheze familiaritatea servindu-se de sintagme fara a cita sursa, in contul filiatiei ambigue Valéry-Bremond, care nutresc amândoi dezideratul unei „poezii pure“-moneda curenta, bun al epocii (paternitatea sintagmei ca atare a fost revendicata de poetul si publicistul simbolist Jean Royère).
(4) „Mutatia valorilor estetice“, in „Istoria literaturii române contemporane“, editie de Eugen Simion, vol. 2, Editura Minerva, 1973, pp. 374-375.
(5) „C’est Theophile Gautier, je crois, qui a commencé la singulière fortune de ce vers, le seul beau vers, dit-on, qu’il eût découvert dans Racine. On peut soupçonner dans ses propos un peu d’outrance romantique, le désir de scandaliser les «bourgeois au menton glabre». Mais le vers est précis, il dit nettement et simplement ce qu’il doit dire, il sonne bien, il pourrait être sans inconvénient une ligne de prose. (…)
C’est sans doute dans son pouvoir suggestif qu’il faut chercher pour une part l’explication et pour une part plus grande la justification de la célébrité obtenue par le vers de «Phèdre». Ce pouvoir, il semble bien qu’il le doive aux noms de Minos et de Pasiphaé, qui nous transportent si loin de notre monde, ouvrent la porte au rêve, aux impressions de l’art, à tout un ensemble d’idées et de sentiments qui ne se précisent point, mais qui par cela même, se font attirants et mystérieux. (…)
Il est évidemment impossibile de trouver en examinant nos impressions l’explication de tous leurs détails. Nous portons en nous une infinité de tendances et d’éléments de tendances que nous connaissons parfois fort peu, que nous ignorons souvent tout a fait (…). Sous ces réserves nous pourrions essayer de comprendre quelque chose aux cas les plus obscurs de la poésie pure. Minos et Pasiphaé sont des mots chargés de sens, d’images, d’impressions, leur assemblage même a sa valeur, et de plus l’harmonie du vers est encore une cause de la suggestion, sans être «l’élément principal, encore moins unique, d’une expérience où le plus intime de notre âme est engagé».“ (op. cit., pp. 47-50).
Spiritul de sinteza lovinescian merge, asadar, fidel pe urma textului din Fr. Paulhan: se poate distinge cu usurinta in sintagma ghilimetata „nici o «experienta mistica»“ ssubl. m.t, folosita de Lovinescu, amendarea solutiei lui Henri Bremond (citata intre ghilimele) in lucrarea lui Fr. Paulhan („… sans être «l’élément principal, encore moins unique, d’une expérience où le plus intime de notre âme est engagé».“ ssubl. m.t).(6) „Mutatia…“, ed. cit., p. 375.
(7) Ibidem, p. 376.
Citând acelasi pasaj, F. Mihailescu considera ca „Aceasta e chiar definitia poeziei simboliste si in nici un caz al aceleia intelectualizate. Cu toata recunoasterea noilor mutatii ale liricii, simpatia criticului merge tot spre simbolism pâna la confuzia lui cu poezia insasi“ (op. cit., p. 415). Am aratat mai sus rezervele mele cu privire la aceasta aparenta sinonimie intre sugestia paulhaniana si cea simbolista, in jargonul lovinescian. E mai degraba un caz de preluare neatenta la primejdiile omonimiei decât o suprapunere constienta de concepte.(8) Ibidem, p. 375.
(9) Idem.
(10) Deziderat asiduu curtat inca din fazele redactarii „Evolutiei poeziei lirice“ (1927). Dicotomiei sens notional / sens de sugestie al limbajului ii este indicata, in 1929, sursa Fr. Paulhan. In 1927, Lovinescu nu ii atribuie vreo sursa, dar o foloseste probabil pe filiera valéryana sau exploatând unul dintre volumele anterioare ale lui Paulhan, aparute inainte de „La double fonction du langage“.
Este putin probabil ca dicotomia pomenita sa-i apartina lui Lovinescu (intr-un fericit caz de poligenezie cu doxa occidentala) pentru simplul motiv ca limiteaza valoarea „de sugestie“ la atributele poeziei simboliste, inselat de omonimie si de propriul abuz al definirii poeziei simboliste ca „sugestie“. Cum poeticienii francezi nu incurajeaza niciunul exclusivitatea „poezie pura“ = „poezie simbolista“, Lovinescu se afla in neplacuta situatie de a generaliza definitia unui curent pe care-l declarase revolut, simbolismul, la sfera unei poezii ideale, destinate unui viitor incert si existente numai in teoriile puristilor.
Indiferent de sursa, se distruge asadar coerenta celui care nu renuntase, in preliminariile „Miscarii moderniste“ din „Istoria literaturii române contemporane“, la convingerea ca simbolismul este un curent revolut, pentru a afirma, dimpotriva (in sectiunea „modernistului“ Camil Baltazar, din aceeasi „Istorie“), ca poezia baltazariana – definita cu toate datele simbolismului – e o mostra de poezie a viitorului, ideala, „inefabila“, tip de „poezie pura“, debarasata de reziduurile prozei.(11) Nici Paulhan nu citeaza vreun semiotician contemporan, desi foloseste sintagma „Limba e un sistem de semne“, care evident, nu-i apartine, fiind „un bun al epocii“.