Ce a urmat dupa „detronarea“ lui Borg din panteonul Wimbledonului tine de tesatura unui scenariu destinal particular. John McEnroe era nascut, iar nu facut, sa joace tenis pe iarba. Am asistat, prin urmare, la un adevarat paradox, caci cel mai putin britanic dintre campionii de la All England Tennis and Croquet Club prin absenta flegmei, sportivitatii si aerului de gentleman a fost, probabil, unul dintre cei mai dotati jucatori din istorie pentru a evolua pe suprafata verde! Acest aspect este demonstrat eclatant nu numai prin rezultatele pe care Bad Boy le-a obtinut la Londra, jucând, sa ne amintim, cinci finale la rând, din care a câstigat trei!, ci si de faptul ca stilul sau, întemeiat pe relatia strânsa si deosebit de eficienta între serviciu si voleu, parea a fi fost conceput special în functie de caracteristicile gazonului… Fireste, au mai fost tenismeni de atac a caror maniera de exprimare pe court sa fi fost foarte bine adaptata acelor rigori – sa ne gândim doar la Laver, Newcombe, Becker, Edberg, Cash, Rafter, Sampras si Federer, dar este foarte posibil ca nici unul dintre acestia sa nu fi atins gradul de eleganta si mai ales de firesc cu care McEnroe evolua pe iarba! Newyorkezul parea programat în chip natural pentru a atinge perfectiunea în tenisul pe gazon.
Dar daca „regicidul“ din 1981 l-a „ajutat“ pe Borg sa se retraga, sa-si croiasca o noua viata si, practic, sa se elibereze de o colosala apasare – cea a unei glorii cum nimeni nu mai cunoscuse în sportul alb!, în schimb, acea suprema „crima“ de lezmajestate nu avea sa ramâna fara de consecinte pentru initiatorul ei, recalcitrantul iancheu cu radacini irlandeze!
Într-adevar, disparitia supercampionului suedez din peisajul înalt al ATP-ului a lasat un gol pe care John McEnroe nu era înca pregatit sa-l umple. Tehnic, tenisul roscovanului din Queen’s se apropia cu pasi gigantici de maturizarea deplina. În schimb, mental, McEnroe nu putea înca sa duca apasarea de a fi numarul unu mondial. El îsi intrase atât de bine în pielea de „delfin“, de secund franctiror, încât scena goala l-a inhibat si l-a împiedicat pentru moment sa profite de disparitia „regelui“ Borg.
Chiar daca în 1981 el îl învinge pe nordic în finala de la Flushing Meadows, pierde în semifinala Mastersului de la Madison Square Garden. În 1982, Johnny este martorul neputincios al unei exceptionale reveniri a veteranului Connors, se pare mai apt psihic sa gestioneze vidul consacrat prin retragerea lui Borg. Este adevarat ca McEnroe nu evolueaza chiar la nivelul maxim al posibilitatilor sale fizice, caci îndura o serie de accidentari neplacute, la spate si umar, însa acest lucru nu e tocmai de natura sa oculteze teribila performanta realizata de Jimmy Connors. Astfel, fostul partener de dublu al lui Nasty îl domina pe roscovan în finala de la Wimbledon într-o partida dura, pe muchie de cutit, dupa cum o reflecta si scorul: 3-6 6-3 6-7 7-6 6-4. Apoi, la US Open, rivalul sau cel mai dispretuit din vremea junioratului, cehoslovacul Ivan Lendl, îl bate în semifinala, pentru ca mai apoi, în runda ultima, „bunicul“ Connors sa dea o adevarata lectie de tenis est-europeanului! si pentru ca anul sa se încheie într-o nota trista pentru John, el este dominat copios în fata propriiilor suporteri la Madison Square, într-o finala de Masters pe care Lendl a avut-o la discretie (6-4 6-4 6-2)!
În cheie psihanalitica, probabil ca nu e chiar exagerat sa interpretam ca pe un fel de doliu al unei culpabilitati asumate acest parcurs neconcludent al americanului, de la care toata lumea se astepta sa duca mai departe monopolul scandinavului! An al penitentei, 1982 avea sa fie si ultimul în care McEnroe sa manifeste ezitari, temeri si incongruente cu sine… cel putin pâna în 1985…