La 28 iunie 1977, John McEnroe paseste cu timiditate si angoasa pe gazonul destul de tocit al Terenului nr. 1 de la Wimbledon. Pustiul obraznic de abia optsprezece ani, venit din cartierul Queen’s al New York-ului, simte ca va începe o zi memorabila – nu doar pentru cariera sa de profesionist, ci si pentru istoria tenisului. Fireste, în acel moment Johnny nu poate spune mai nimic despre acel feeling special. Ceea ce stie foarte bine este însa ca destinul lui se pregateste sa intre sub o zodie fericita. În fata juniorului care înca nu s-a înscris în competitia cadetilor pentru ca, iata, dupa ce a parcurs „purgatoriul“ calificarilor, a ajuns acum pe pragul sferturilor de finala ale main draw-ului, sta însa impozantul favorit 13 al turneului, australianul Phil Dent, care abia îl învinsese la Roland Garros. Dent, tenismen experimentat, tocmai ce traieste cea mai fasta perioada a carierei, fiind eliminat abia în semifinala pariziana de americanul Brian Gottfried.
Paradoxal, Bad Boy McEnroe îsi aminteste de acea partida ca a început fara pic de emotie în ceea ce-l priveste. Iancheul s-a gândit de la bun început ca oricum si-a depasit planul, ca performanta este exceptionala si ca, daca va pierde, are ragazul de a se înscrie si în competitia juniorilor. Cu aceasta relaxare psihica, John câstiga la patru primul set, pe fundalul unui tenis agresiv si plin de riscuri. Desi nu poseda înca serviciul acela devastator, cu spatele la fileu, pe care-l va obtine abia peste un an, în urma stagiului universitar de Stanford si a unor rebele dureri la spate, McEnroe domina fileul cu voleul si smash-ul. În setul al doilea, câstigat la tie-break de australian, se produce prapadul. Enervat de deciziile, gresite din punctul sau de vedere, luate de arbitrii de tusa, niste sexagenari talâmbi si dormitânzi, John se urca pur si simplu cu picioarele pe racheta sa de lemn, un Wilson Pro Staff, nazuind parca s-o faca farâme. Natural, publicul londonez începe sa fluiere, într-un crescendo îngrijorator pentru neofit. Ba mai mult, când Johnny îsi pierde cumpatul si, înfuriat de erorile multiplicate ale tusierilor, se ia la cearta cu acestia, batjocorindu-i, ceea ce-l va costa pierderea concentrarii, dar si a setului cu numarul trei, spectatorii ajung efectiv sa-l huiduie pe american.
McEnroe nu mai întelege nimic. El sesizeaza corect paradoxul: practic, anonimul care este joaca pe un teren venerabil, centenar chiar în acel an, un fel de templu al sportului alb, iar calitatea arbitrajului si a spectatorilor este undeva sub standardul meciurilor din campionatele de juniori ale Statelor Unite! Pâna în acel moment John McEnroe nu avusese niciodata probleme nici cu arbitrii, nici cu propria-i fire. În acea clipa, pe Terenul nr. 1 de la Wimbledon s-a nascut personajul turbulent, polemic si ofensator care a fost ulterior (si a ramas si astazi) Johnny Bad Boy!
Condus cu doua seturi la unu si 2-0 în setul al patrulea, americanul îsi ia seama, îsi da drumul la joc si egaleaza la manse. Raul fusese însa facut, cartea sa de vizita avea sa-l recomande pe viitor drept un rebel si obraznic tenismen… Desi înfuriat si vazând rosu în fata ochilor, pustiul newyorkez gaseste resursele de a face break în setul decisiv si a câstiga la patru mansa si meciul. McEnroe este în semifinala, alaturi de colegul si prietenul sau de la Port Washington, Vitas Gerulaitis, razboinicul Jimmy Connors si „extraterestrul“ Björn Borg. Mai bine nu se putea!
În fata lui Connors, junele elev al lui Tony Palafox stie ca nu are sanse prea mari. John e constient ca nu a atins gradul de maturitate în joc si nici macar acea vointa acerba de a putea sa-l ameninte cu adevarat pe Jimbo. Mai mult, în camera sa de flacau din Douglaston, New York, Johnny are pe perete doua postere. Unul, cu actrita celebra în epoca, Farrah Fawcett-Majors, al doilea, cu suedezul Borg. Chiar daca prin absurd ar fi reusit sa-l elimine pe Jimmy, ce ar fi putut el sa faca în finala contra idolului sau, campionul de „ghiata“? Cum sa-ti înfrunti zeul – pare a gândi pustiul roscovan. Asa ca, normal, pierde în patru seturi în fata unui Connors nedispus la concesii gratuite. În cealalta semifinala, Gerulaitis e aproape sa-l învinga pe Borg, într-una dintre cele mai frumoase partide din istoria seculara a turneului „verde“. Finala avea sa-i revina campionului suedez.
Cu ce ramâne McEnroe în urma acestei fabuloase experiente europene? Nu numai cu un excelent clasament ATP, dar si cu gândul ca e pe drumul cel bun si ca distanta dintre el si asii sportului alb nu numai ca nu e mare, dar perfect abordabila întru aneantizare. Totul devenise o chestiune de timp…
Autor: Valentin ProtopopescuApărut în nr. 4422013-10-17