Inventarea tenisului (38)

Dupa cum sustine Jean-Christophe Piffaut, ordinea istorica a determinarii marilor competitii de tenis unele de catre altele ofera un aparent paradox. Pentru ca Wimbledonul este cel mai vechi turneu din lume si pentru ca intuitia ne îndeamna sa descoperim o prioritate în sensul primatului cronologic al turneeelor individuale în dauna celor pe echipe, s-ar parea ca mai întâi au fost organizate competitiile de Mare Slem (în speta: cele mai mari, bogate, vechi si prestigioase), iar abia apoi, pornind de la succesul si prestigiul international al acestora, si-a facut aparitia Cupa Davis, în calitatea ei de competitie mondiala a tenisului masculin pe echipe.
În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Cu exceptia ce confirma regula, turneul de la Wimbledon, într-adevar, cel mai prestigios, „batrân“, bogat si celebru turneu. Altfel, pâna prin anii ’30 ai secolului trecut, totii tenismenii visau sa câstige Wimbledonul si Cupa Davis. Nu existau alte repere mai puternice decât aceste doua întreceri. Si asa cum a rezultat din analiza pe care am realizat-o în urma cu câteva episoade, în Cupa Davis, pâna în 1973, doar patru natiuni izbutisera sa-si vada numele gravat pe soclul „Salatierei de Argint“: Australia, Marea Britanie, Franta si Statele Unite ale Americii. Sa fie oare o întâmplare ca tot aceste natiuni tenisistice detin câte un turneu de Mare Slem – ele si nu altele? Sa ne amintim ca australienii dispun de turneul de la Melbourne, numit Australian Open, începând cu anul 1905; ca englezii au, din 1877, turneul de la Wimbledon; ca „galii“ organizeaza din 1928 Internationalele Frantei, in actualul lor loc, cel de la Porte d’Auteuil; si ca iancheii si-au inaugurat turneul international de tenis înca din 1881.
Totusi, dupa cum sustine istoricul parizian, evolutia raporturilor dintre competitiile de Grand Slam si Cupa Davis nu poate fi înteleasa decât în masura în care studiem contextul aparitiei turneului de la Roland Garros. Si nu este doar patina subiectiva generata de un patriotism exagerat…
Într-adevar, sa facem înca o data apel la memorie. În 1927, la Philadelphia, echipa „cocosilor galici“, compusa din celebrii „Muschetari“ René Lacoste, Henri Cochet, Jean Borotra si Toto Brugnon, îi învinge pe americani. Pe-atunci, competitia „Salatierei“ se disputa în sistemul discretionar si monopolist – sa o recunoastem –, al Challenge Round-ului. Adica natiunea detinatoare a trofeului avea privilegiul (si avantajul) de a-si apara direct în finala, pe teren propriu, cupa, în vreme ce finalista trebuia sa dispute mai multe tururi preliminare, contra unor adversari dificili. Faptul ca Franta a câstigat pe sol american Cupa Davis, împotriva tuturor previziunilor, spargând monopolul anglo-saxon, a avut drept consecinta o provocare la care mândria nationala din Hexagon a trebuit sa gaseasca o solutie: Parisul nu avea o arena de tenis pe masura unui asemenea eveniment, cum era organizarea finalei Cupei Davis. Într-un an totul trebuia rezolvat. Nu mai reiau întreaga poveste, o puteti citi în episodul 31 al acestei saga a tenisului.
În schimb, construirea într-un timp record a Roland Garros-ului si mai ales aflarea rapida a unui spatiu parizian care sa gazduiasca complexul tenisistic a avut un impact teribil asupra realei internationalizari a competitiei individuale franceze. Conceput de marele arhitect Louis Faurre-Dujarric, cel care proiectase si Stadionul Olimpic Colombes, Roland Garros-ul nu se mai gasea în exteriorul capitalei franceze, în Bois de Boulogne, la Croix Catelan, acolo unde îsi avea sediul Racing Club de France si unde erau organizate Internationalele de Tenis ale Frantei înca din 1891, ci în perimetrul parizian, chiar daca undeva, mai la margine (dar ce margine de lux!), la Porte d’Auteuil… Stadionul era o bijuterie a arhitecturii sportive a epocii si putea gazdui pâna la zece mii de spectatori. Inaugurarea sa are loc la 19 mai 1928, cu prilejul unei întâlniri dintre echipele feminine ale Frantei si Marii Britanii, un fel de uvertura a Internationalelor de Tenis ale Frantei. Dar pentru ca pe aceeasi arena urma sa se dispute ulterior finala Cupei Davis, tenismenii americani, englezi si australieni, care preferau de obicei sa participe la competitiile de pe Riviera, au hotarât sa ia startul la turneul parizian tocmai pentru a se familiariza cu atmosfera si terenul de joc.
Pe ianchei îi putem întelege, ei fiind direct interesati. „Cangurii“ si englezii voiau în schimb sa arate ca dominatia lor în sportul alb nu poate fi amenintata de orgoliosii gali. Asa ca, din pricini diferite, editia inaugurala a Roland Garros-ului a întrunit la start cele mai valoroase rachete din lume – si tot astfel Roland Garros-ul a intrat în circuitul exclusivist al marilor turnee de tenis ale lumii…