Nu demult, o persoană căreia detractorii îi reproşează dilemele, acrobaţiile intelectuale şi morale şi admiraţia când sinceră, când vag flegmatică şi paternalistă pentru preşedintele care-şi va încheia al doilea mandat, mărturisea din nou câteva mari şi constante nedumeriri legate de concetăţenii printre care este obligat sa trăiască bântuit de întrebarea abisală dacă n-a fost cumva victima unui accident nemeritat al destinului. Suferă şi e de înţeles. Primitivismul şi infantilismul politic al românilor îl aruncă totdeauna în melancolie şi meditaţie transcendentală, dar ceea ce îl consternează până la sufocare intelectuală este nostalgia acestora pentru vremurile nu prea îndepărtate, procentajul din ce în ce mai alarmant al refuzului ordinii capitaliste în care s-a prăbuşit ţara. Aproape inutil de precizat, adoră această farsă tragică a istoriei. Nu e singurul, dar e cel mai activ când realitatea îl zgândăre şi îi provoacă urticarie, un fel de şefuleţ, un fel de boiernaş cu maniere al detractorilor a ceea ce s-a numit şi se numeşte „comunismul“ şi s-au erijat în amanţi fideli, neostoiţi şi pasionali ai miracolelor capitalismului. Luaţi la bani mărunţi, răscolesc obsesiv aceleaşi mizerii reale sau imaginare ale socialismului românesc, ce s-au constituit de-a lungul anilor într-un discurs public al intelectualilor convertiţi la capitalism din oportunism sau, pur şi simplu, fiindcã au fost loviţi de orbul găinilor.
Mulţi dintre cei mai vârstnici, şi e şi cazul boiernaşului cutreierat de nedumeriri, au probleme serioase cu propriul lor trecut, l-au digerat prost, vor-nu vor îi apasă şi azi, li se ridică în gâtlej când le e lumea mai dragă. În general, ca şi cum s-ar fi născut să alunece graţios şi într-o perpetuă stare de fericire şi prosperitate prin viaţă, i s-ar fi întâmplat fiecăruia câte ceva neplãcut, în particular ar fi fost de obicei urmărit, ascultat, turnat, mutat de la o slujbă la alta, împiedicat să călătorească în mirificul Occident, ar fi suferit, altfel zis, rigorile şi arbitrariul sistemului, fără a mai pune la socoteală că viaţa era de o crasă banalitate şi că au supravieţuit din încăpăţânare şi ranchiună. Reluat cu agresivitate de către mai tinereii care au orbul găinilor, discursul catastrofal despre trecut a prins, e cam singurul care se aude, care contează, care se învaţă, care a devenit hrana spirituală şi politică oficială a ţării de douăzeci şi patru de ani încoace. Salata ideologică despre libertate, democraţie, toleranţă morală, viaţa care e o continuă sărbătoare şi surprizã, lumea care nu mai are decât câteva frontiere e desertul indigest servit zi de zi cu sila unei populaţii nãucite de sărăcie, manevrată ca o turmã, prizonieră a promisiunilor politice lenifiante şi a pălăvrăgelilor intelectuale iresponsabile despre mai binele capitalist în raport cu trecutul socialist.
Nu e de mirare, deci, că boiernaşul, emulii săi şi armata trepăduşilor din presa scrisă şi de la radio şi televiziune care câştigă o amărâtă de pâine sunt profund consternaţi când majoritatea românilor consideră că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“ şi că acelaşi Ceauşescu a fost cel mai bun preşedinte din ultimii cincizeci de ani. Dacă au sau nu dreptate este o altă poveste care ar trebui fără nicio îndoială cântărită de oameni cu capul pe umeri şi cu bun-simţ, demni şi iubitori de ţară, şi nu de oportunişti, de slugi şi de propagandişti ai nefastei ideologii neoliberale. Dar trebuiau numite într-un fel cât mai exact şi evocator vânzarea şi dezastrul programat şi ineluctabil al ţării, colonizarea ei finală, jaful care nu se mai termină, mafia politică, intelectuală şi tigãnească, ticăloşia ridicată la rangul de virtute socială, milioanele de emigranţi economici, laxismul moral, toatã mizeria reală, profundă şi de nevindecat a acestei Românii capitaliste; le-a ajuns de bună seamă românilor cuţitul la os şi, poeţi cum sunt, au spus ce se cuvenea spus. Mocneşte în ei o supărare fără margini, o revoltă neputincioasă, o amărăciune, o tristeţe adâncă. O, dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă, dacă n-ar fi visat că laptele şi mierea capitaliste vor curge în nefericita lor ţară, dacă nu s-ar fi închis uzinele şi nu s-ar fi vândut la fier vechi, dacă agricultura n-ar fi ajuns pe mâna câtorva lichele şi a străinilor, dacă învăţământul şi sistemul de sănătate n-ar fi fost subminate de şcoli, facultăţi, clinici şi spitale private, dacã n-ar fi luat de bun circul democraţiei liberale, dacã n-ar fi crezut în cinstea, priceperea, devotamentul şi patriotismul celor doi preşedinţi care l-au precedat pe cel ce se mai agaţă de putere până în toamnă şi care le-a înşelat cu neruşinare şi ultimele speranţe ! Dacă, dacă, dacă…
Multe li se pot reproşa românilor care gândesc şi nu se mai sfiesc să spună că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“, dar, în primul rând, prostia. La această concluzie a ajuns cel puţin boiernaşul ale cărui nedumeriri recente au inspirat această corespondenţă. Grijuliu cu propria încântare de sine, reputaţie şi bunăstare, cum este şi probabil va rămâne din interese nu prea greu de ghicit, se teme public că cei cu drept de vot sunt pe cale să facă din nou o prostie. Să aducă, adică, la putere, în toamnă, un neisprăvit în vreme ce câţiva pretendenţi de aceeaşi orientare ideologică şi politică l-ar aranja din toate punctele de vedere. Luat de respiraţia grea a îngrijorării, îi trânteşte neisprãvitului, şi în această privinţă are perfectă dreptate, un portret în vitriol. Galant, însă, anunţă că poporul e suveran şi, la o adică, el îi va accepta alegerea prostească.