Alex Cistelecan, Vasile Ernu, Florin Poenaru, Costi Rogozanu (coord.), (Nu) Corporaţia face legislaţia!, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013
Exploatarea auriferă de la Roşia Montană, utilizând tehnologiile propuse de compania canadiană Gabriel Resources, a fost interzisă de către Parlamentul României în noiembrie 2013.
Un an mai târziu, firma americană Chevron anunţa că a încheiat evaluările în ceea ce priveşte cantitatea de gaze de şist care ar exista în perimetrul comunei vasluiene Pungeşti şi care ar urma să fie exploatată prin fracturare hidraulică. În ambele cazuri, situaţia rămâne incertă. În urma protestelor activiştilor şi a nemulţumirii generale faţă de ambele proiecte, în ciuda sumelor considerabile care au fost investite în presă pentru a li se crea o imagine favorabilă – nu s-a ajuns încă la niciun rezultat palpabil.
Acum, că anul politic 2014 s-a încheiat, mă aştept la o repunere pe tapet, eventual în forme uşor şi nesemnificativ modificate, a acestor proiecte. Pe cale de consecinţă, este utilă citirea sau recitirea antologiei CriticAtac din 2013, în care aceste probleme sunt tratate percutant, concis şi fără compromisuri. Aflăm din acest mic, dar condensat volum cum protestele împotriva celor două proiecte au apărut ca o mişcare plurală, transideologică, respectiv de ce temele anticapitaliste, care ar fi trebuit să plaseze protestele într-un context mai larg, global, au fost eclipsate rapid de teme naţionaliste, în primul rând („nu ne vindem ţara“, rezistenţa împotriva străinilor invadatori), dar şi de teme ale dreptei neoliberale: lupta împotriva corupţiei, transparenţă în luarea deciziilor, cu alte cuvinte mai mult capitalism. În paranteză fie spus, noul elan al justiţiei româneşti împotriva corupţiei nu poate fi redus integral la un mijloc prin care capitalul străin îşi consolidează dominaţia asupra pieţei româneşti în defavoarea capitalului autohton. Vladimir Pasti a atras atenţia, într-o lucrare mai veche, asupra faptului că sunt luaţi în calcul în acest proces doar marii corupţi locali, concurenţii cei mai redutabili ai capitalului străin, în timp ce corupţia de nivel mediu şi redus, cea care afectează în cel mai mult viaţa cotidiană a cetăţenilor obişnuiţi, nu este afectată semnificativ. Chiar dacă poate fi, şi uneori este, un paravan pentru capitalul extern, lupta împotriva corupţiei nu trebuie confundată cu interesele acestuia din urmă; în definitiv, capitalul autohton este cel care câştigă cel mai mult de pe urma acestui fenomen şi de pe urma afacerilor oneroase cu statul şi capitalul autohton a fost acela care, în anii 1990, a contribuit, în parteneriat cu capitalul străin, la falimentarea strategică a unor bănci şi la încasarea unor comisioane enorme, în timp ce economiile acestor bănci ieşeau din ţară pentru a nu se mai întoarce niciodată. Pe scurt, confruntarea cu capitalul internaţional nu poate fi disociată de confruntarea cu capitalul autohton.
Să revenim. În ciuda faptului că mass-media cumpărată de către Gabriel Resources a încercat să atomizeze protestele, distingând arbitrar între tineri bine îmbrăcaţi şi civilizaţi, extremişti, oameni mai modest îmbrăcaţi ş.a.m.d. – chiar dacă inclusiv o parte dintre protestatari operau la rândul lor cu astfel de distincţii improprii, de înţeles însă atunci când vine vorba de extremismul de dreapta, dar nu mai mult, protestele nu au avut deloc un caracter extremist. Dimpotrivă, au fost o formă spontană de civism, apărută atunci când puţină lume mai dădea şanse civismului, coagulată de către simbioza nocivă dintre clasa politică locală şi interesele multinaţionalelor avide de resurse şi de mână de lucru ieftine.
Aşa cum bine observă Mihai Goţiu, cele două proiecte – exploatarea cu cianuri de la Roşia Montană şi gazele de şist – diferă în câteva puncte semnificative. În primul rând, Chevron nu a mituit presa în măsura în care a făcut-o Gabriel Resources. Nici nu a avut timpul necesar. Discuţiile despre privatizarea strategică a resurselor aurifere de la Roşia Montană au cel puţin două decenii în spate. Ioan Talpeş, Frank Timiş şi Ovidiu Tender sunt principalii protagonişti. Aceştia au intrat, prin diferite concesiuni obţinute la preţuri reduse şi licitaţii aranjate, în posesia unor enorme resurse naturale şi industriale ale României. În cazul proiectului de la Roşia Montană, aceştia au fost asistaţi de un colaborator canadian, pe numele său Stephen G. Roman. Reţeta era simplă: licitaţiile erau câştigate chiar şi în absenţa sumelor necesare pentru achiziţionarea resurselor, în baza unor promisiuni de obţinere ulterioară a banilor. Stratagema nu a funcţionat întotdeauna, aşa cum s-a întâmplat în 2003, când firmele celor trei afacerişti au ratat privatizarea Oltchim – dar, în general, a funcţionat.
În al doilea rând, Chevron, spre deosebire de Gabriel Resources, este un jucător global de prim rang în domeniu, având sprijinul direct al guvernului american. În ciuda faptului că nu a investit atât de mult în presa românească, argumentele invocate de Chevron par mai rezonabile decât cele utilizate de Gabriel Resources. Asta deoarece necesarul de aur al României este acoperit, conform informaţiilor furnizate de către BNR; chiar şi necesarul european de aur poate fi obţinut prin reciclare. În plus, marile pieţe şi în acelaşi timp marii producători de aur sunt India şi China, nu Europa, cu atât mai puţin România. De menţionat şi că cele câteva sute de locuri de muncă pe care noua industrie auriferă se laudă că le-ar crea se vor fi materializat cu preţul câtorva mii de locuri de muncă pierdute din cauza poluării care va afecta întreaga regiune.
Chevron aduce însă în prim-plan, cu un puternic sprijin de la Washington, Bruxelles şi Bucureşti, argumentul independenţei energetice în raport cu Moscova. Raţionamentul este falacios şi ipocrit, din mai multe motive. Au fost documentate deja dezastrele naturale şi sociale produse de către exploatarea gazelor de şist în Statele Unite, în ciuda muşamalizării lor oficiale şi a mituirii persoanelor afectate pentru a nu da publicităţii informaţii nedorite. Germania, Franţa şi Marea Britanie au interzis fracturarea hidraulică, dar nu le-ar deranja deloc aplicarea acestui procedeu în România şi Bulgaria, de exemplu, pentru a-şi vedea redusă dependenţa masivă (în proporţie de aproximativ 80%) de gazul rusesc. De aceea presiunile pentru demararea acestui tip de exploatare sunt mult mai mari ca în cazul Roşia Monatană. Dacă ţinem cont şi de faptul că la nivel mondial preţul aurului este în scădere accentuată, din cauza crizei economice, în timp ce preţul unei resurse strategice ca gazul natural nu a cunoscut o scădere atât de abruptă ca cea a aurului – imaginea de ansamblu începe să se închege: Statele Unite speră că gazele de şist le vor asigura supremaţia geopolitică şi în secolul XXI. Pe cale de consecinţă, relaţiile dintre centrul capitalist global şi lumea a doua, mai ales lumea a treia, intră într-o nouă epocă a asimetriilor violente şi destabilizatoare. Este posibil, din păcate, pe măsură ce colonialismul se reinventează, ca secolul XXI să semene mai mult cu secolul XIX decât cu secolul XX sub acest aspect.
Prospecţiuni în vederea cartograferii zăcămintelor de gaze de şist se fac în toată ţara. Este o problemă de timp până acestea vor fi demarate. Ce vom face atunci? O populaţie atât de săracă şi de abrutizată cum este cea a României va fi uşor de indus în eroare, uşor de cumpărat. Statul, care reprezintă mai degrabă interesele acestor multinaţionale decât ale propriilor cetăţeni, îşi va aduce contribuţia în acest sens. Presiunile pe umerii cetăţenilor şi a autorităţilor locale, în mare măsură deja înregimentate, sunt enorme. Sprijinul acordat cetăţenilor, mic sau inexistent. Dar nu nesemnificativ. Numai când vom înţelege că Roşia Montană şi gazele de şist sunt doar piese ale unui puzzle global, ale unei globalizări descătuşate de orice responsabilitate socială – de abia atunci vom înţelege anvergura caracatiţei mondiale care ameninţă să ne înghită. Nu ne avem decât unii pe alţii. Iar asta poate conta enorm, aşa cum s-a văzut deja şi cum se va vedea şi pe viitor.