Autor fecund, având în palmares douăsprezece volume de versuri (plus şase culegeri selective), două romane şi o sumedenie de traduceri, Vlaicu Bârna s-a revelat, în 1998, şi ca memorialist, cu o deosebit de bine primită carte, Între Capşa şi Corso, reeditată în 2005. Aceasta reapare, iată, dublată dimensional printr-o continuare evocând Figuri din Parnasul interbelic.
Dezvăluind o nouă dimensiune, doar bănuită anterior, a spiritului unui poet de ritmări melopeice, cartea de amintiri a lui Vlaicu Bârna introduce în memorialistica literară românească cel mai nou titlu de referinţă. Nu numai tipologic, dar şi valoric, se plasează mai bine decât orice altă scriere de acest fel în succesiunea Memoriilor lui Lovinescu. Venit la Bucureşti, în 1932, vlăstarul de moţi din satul lui Crişan a fost, un timp, unul dintre cei mai statornici frecventatori ai cenaclului Sburătorul, şi cultul pentru amfitrion, receptivitatea la cele auzite în instructivele şedinţe duminicale au exercitat asupra personalităţii sale (nu doar literare, ci şi civice) o acţiune formativă determinantă. Fără a-l orienta unilateral. Student la Litere, el n-a devenit un obstinat al estetismului şi al modernismului şi nici, dimpotrivă, un tradiţionalist rigid; a adoptat ca linie de conduită moderaţia, iar ca principiu atitudinal în ordinea socială, toleranţa. Toate extremismele i-au rămas străine şi a reuşit să se menţină imun atât la presiunile politico-ideologice din epocă, fie acestea de dreapta sau de stânga, cât şi la ademenirile curentelor literare în competiţie. Drept consecinţă, rememorările sale nu exprimă, nici măcar voalat, atitudini partizane, nu propun viziuni modelate de vreun anume spirit exclusivist. Exclusivismele, mai ales cele politice, practicate de legionari şi cuzişti, sunt repudiate explicit.
Neimplicarea programatică e ceea ce îl diferenţiază pe Vlaicu Bârna, ca memorialist, de Lovinescu. Critic, în primul rând, E. Lovinescu şi-a asumat funcţia de mentor literar, de director de conştiinţă, şi acest fapt includea angajarea, militantismul, asumarea rolului de exponent al unei mişcări literare în luptă cu altele. Profesând critica de direcţie, teoreticianul sincronismului şi al mutaţiei valorilor estetice nu putea să-i vadă cu aceiaşi ochi pe scriitorii lansaţi şi promovaţi sau agreaţi de el şi pe cei a căror orientare estetică o combătea. Chiar urmărind pure efecte de artă, Lovinescu nu renunţă să facă uz de toate resursele talentului său, indiferent de oportunitatea recurgerii la unele dintre acestea în raporturile sociale, preferând lezarea unor sensibilităţi abţinerii de-a arăta pe indiferent cine, oricât de important, de valoros sau (şi) de irascibil, aşa cum îi apare lui, portretistului. Cea mai generoasă sursă a creativităţii lovinesciene e maliţia: productivă cu maximă eficacitate în construirea galeriei de portrete satirice ale lui Iorga, activă cu excelente efecte şi în cel de al patrulea volum al Memorii-lor, unde materia cu care pictează e „apa tare“. În general, E. Lovinescu atinge apogeul realizării de sine atunci când zugrăveşte corosiv. Pictura lui Vlaicu Bârna e, din contră, aproape în întregime, benignă. Modul atitudinal faţă de „personaje“ al portretistului este, mai mereu, empatia.
Dar s-o luăm sistematic. Între Capşa şi Corso e o carte remarcabil de bine scrisă, într-o română literară perfectă, discret punctată, pe ici, pe colo, de ardelenisme (stelaj, copârşeu, canceu, dălhăuţi), într-un stil de o limpezime şi o eleganţă clasice. Identificat cu personajul permanent, una cu naratorul, autorul cărţii relatează descoperirea Bucureştilor de către un băiat, fiu de ţărani din Apuseni. Stabilit în Capitală, acesta nu e încins, ca eroii balzacieni, de ambiţia de a o „cuceri“. Nu vrea decât să-şi ducă la bun sfârşit studiile şi să se realizeze literar. Spre a-şi atinge aceste scopuri, el trebuia, natural, să-şi asigure condiţiile materiale de existenţă. Învăţând, mergând la cursuri, studentul activează concomitent în presă. Colaborează la o seamă de periodice, intră corector (de zi sau de noapte) la unele dintre ele (Naţionalul nou, Calendarul, Viaţa literară), devine redactor sau secretar de redacţie la altele (Rampa, Azi, mai târziu la Aurora, România, Ardealul), consilier literar la Radio, funcţionar în Ministerul Propagandei; scoate el însuşi publicaţii (Arta, Arta nouă, Galeria, Câmpia Libertăţii). După război, lucrează la Viaţa românească, la Editura pentru literatură şi artă, în aparatul Uniunii Scriitorilor. Locuieşte, la început, în hoteluri ieftine, ia masa în bodegi, în birturi economice. Frecventează constant cafenele.
Tot mai intim integrat lumii bucureştene, în speţă ambianţei presei şi celei literar-artistice, poetul Cabanelor albe şi al Tulnicelor în munţi a ajuns să cunoască atât de amănunţit oraşul în care „soarele răsare pentru toţi românii“, încât a reuşit să-l reconstruiască verbal într-un tablou impecabil. În cartea sa, resuscită geografia din deceniul patru al metropolei, având pentru el ca prime puncte de reper Universitatea, câteva redacţii şi cafenelele, îndeosebi cele frecventate de scriitori din generaţia lui: Capşa, Corso, Nestor, Wilson, Elysée, High Life, Café de la Paix. Paginile privitoare la cafenele sunt cele mai edificatoare. Amintindu-le, memorialistul le descrie pe unele minuţios, specificând când au fost zidite, ce oameni mai deosebiţi le-au frecventat în decursul timpului, cum erau aranjate în interior, ce varietăţi de cafea ofereau fiecare (filtru, „schwartz“ etc.), în fine, cât au dăinuit cele demolate, începând de la sfârşitul celui de al patrulea deceniu, şi ce edificii s-au ridicat în locul lor.
Instructivă prin aceste reconstituiri, ultima scriere antumă a lui Vlaicu Bârna procură şi satisfacţia estetică prin puterea de a restitui, odată cu materialitatea unui cadru istoric, pulsaţia existenţială specifică modelată de acesta. Nu cred să existe cititor, oricât de instruit, care să nu afle din această carte ceva neştiut anterior. În călătoriile lor prin Ardeal, Hasdeu şi Caragiale au poposit (la date diferite) şi la Brad. La un congres de bizantinologie, ţinut la Roma, Iorga şi-a încheiat comunicarea cu câteva fraze în româneşte, care, conţinând numai cuvinte de origine latină, au fost înţelese de toţi cei prezenţi, în frunte cu Mussolini, fără traducere. În anii ’30, Jebeleanu, spre a se putea descurca băneşte, muncea în dublă calitate: de redactor la ţara noastră şi de crainic al unui trust comercial. De două ori pe zi, el făcea, de la etajul unei clădiri, printr-un megafon, reclamă produselor de drogherie ale acestuia. Vizitându-l pe Voiculescu, după eliberarea bătrânului poet din închisoare, Bârna îl găseşte bolnav de moarte, zăcând pe un aşternut întins pe jos, căci patul îi fusese confiscat de Securitate. Scăpat din puşcărie, Vladimir Streinu nu reuşeşte să se angajeze decât paznic de noapte în parcul Herăstrău. Constant Tonegaru şi-a rezolvat drama existenţială prin sinucidere. Date biografice inedite recoltează cititorul şi din paginile privitoare la alte persoane şi personalităţi de notorietate, foarte diferite, precum Veturia Goga, generalul I. Gh. Cantacuzino, Scarlat Callimachi („prinţul roşu“), lingvistul Vasile Bogrea, Peter Neagoe, Eliazar (primul fiu al lui Arghezi) – şi mai ales la aşa-zisul plugar Gheorghe Chindriş din Ieud (Maramureş), prezentat de Lovinescu, în Memorii, ca un fenomen. Respectivul şi-ar fi vândut pământul spre a-şi cumpăra cărţi şi, ulterior, nemaiavând bani, încerca să şi le procure prin rugăminţi umilitoare, de la autori. În realitate, legendarul autodidact era soldatul Bizău Ion, curier la România, după ce avusese aceeaşi slujbă la Adevărul.
Covârşitoare numeric sunt menţionările în care scriitori, savanţi, oameni de artă de toate vârstele, bucureşteni, dar nu numai, apar în carne şi oase, înviaţi de talentul narativ şi portretistic al evocatorului. Împrietenit repede cu aproape toţi colegii de breaslă tineri, Vlaicu Bârna şi i-a apropiat şi pe mulţi dintre intelectualii vârstnici de primă mărime, unora devenindu-le confident.
Consecutiv, relatările din volumul Între Capşa şi Corso abundă în dezvăluiri de fapte, de amănunte din viaţa publică şi particulară a sute de personalităţi, printre care Iorga, Călinescu, Eftimiu, Rosetti, Ralea, Pallady, Tonitza, Gr. Moisil, Vianu, I.M. Sadoveanu, I. Teodoreanu, Ion Vinea, Ion Barbu, Camil Petrescu, Pamfil Şeicaru, Dinu Nicodin, Cezar Petrescu, Al. Philippide, Al. Sahia, Şerban Cioculescu, Dan Petraşincu, Aron Cotruş, Zaharia Stancu, Bogza, Eugen Ionescu, Radu Boureanu, Anton Holban, Nicolae Carandino, Al. Robot, Emil Cioran, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Petre ţuţea, N. Crevedia, H. Bonciu, Oscar Lemnaru, Mircea Damian.
Stabilirea împrejurărilor în care evocatorul i-a cunoscut pe toţi aceştia, dar şi pe alţii, şi a intrat în raporturi cu ei, implică menţionarea, în unele cazuri, şi a evenimentelor istorice ale timpului străbătut, ca şi a unor fapte mai mult sau mai puţin însemnate de istorie literară sau cu ecou în presă şi în conştiinţa publică. Între acestea din urmă: vâlva stârnită de ciobanul de la Maglavit, scandalul provocat de campania ziarului Credinţa împotriva unor constituenţi ai grupării Criterion, învinuiţi de imoralitate, conferinţele organizate de aceeaşi grupare, între 1932-1933, apariţia Antologiei poeţilor tineri a lui Stancu, constituirea Asociaţiei criticilor literari (Cioculescu, Streinu, Pompiliu Constantinescu), a Asociaţiei Scriitorilor Independenţi, a clubului „Mateiu
I. Caragiale“, acţiunea declanşată de Iorga, prin Cuget clar, împotriva modernismului şi în special a lui Arghezi, erupţia de patimi de la apariţia Istoriei lui G. Călinescu.
Între Capşa şi Corso e o carte ce se parcurge cu nerăbdarea de a afla tot ce conţine şi cu teama de a nu ajunge prea curând la sfârşitul ei.