Cannes 2013 (V)
Înainte de începerea festivalului, Spielberg marturisea cu candoare ca nu a vazut niciun film olandez, în viata lui. A avut acum prilejul sa umple acest inadmisibil gol din cultura lui si cred ca portia primita îi va astâmpara pentru multa vreme eventualul dor.
Mai mult decât atât, se poate socoti norocos, având în vedere ca, pentru prima oara dupa 38 de ani, un film olandez ajunge în competitie. „Borgman“ se numeste si-i apartine lui Alex van Warmerdam, cineast putin cunoscut, desi are la activ vreo sase lungmetraje, dintre care debutul cu „Abel“, în 1986, apoi „The Northerns“ din 1992 au atras atentia asupra lui. O anumita aplecare catre situatiile absurde, violenta provocatoare si fara dezlegare imediata anuntau ceea ce avea sa se contureze drept un stil. As fi nedreapta daca as spune ca nu ne-a trezit deloc interesul. Exact pentru calitatile mai sus amintite si mai bine precizate între timp. Mai mult decât atât, autorul ne ofera, pe parcurs, si câteva false chei, cu rezonanta cinefila. Prima dintre ele ar fi „Boudu salvat de la înec“, filmul lui Renoir din 1932, pe care, daca mi se îngaduie o marturisire, l-am vazut de vreo zece ori, de fiecare data cu aceeasi fascinatie. Cum sa uiti indignarea librarului Lastingois în fata grosolanului clochard Boudu (Michel Simon), dispretuitor de carti? „Cine scuipa pe «Fiziologia casatoriei» merita tot dispretul“ – iata o replica intrata în mitologie. Un rufos este si Borgman, numai ca el tocmai asta vrea, sa se spele: „Sunt un calator care vrea sa faca o baie“, spune omul proptit în usa unei vile de oameni asezati, din upper middle class, sa zicem. Binevoitoare, doamna îl primeste. Aproape ca este acceptat de toata lumea, cei mici îl cred, chiar, un magician, povestitor de basme de neadormit copiii. Numai ca intrusul are un plan diabolic: pune la pamânt gradinarul, oferindu-si apoi serviciile. Pentru a fi mai sigur, îl tintuieste într-o platosa de ciment pe amarât, împreuna cu sotia lui, dupa care îi arunca într-un lac. Din acest moment suntem lamuriti, tot ceea ce ne ramâne este sa urmarim, sa ghicim, atât cât putem, jocul inventivitatii în ale violentei si al caderii în cursa al victimelor. Intrusul îsi cheama în ajutor tovarasii din ciudata sa banda, pe post de lucratori în gradina ce se cere amenajata; în conceptia lor – rascolita radical, pâna la smulgerea copacilor, colmatarea lacului etc. Teroarea se amplifica si, la orizontul spectatorului, se iteste umbra celor doi agresori din „Funny Games“, filmul de acum câtiva ani al lui Haneke. Mai ales ca peisajul este acelasi, de vacanta, de oaza a linistii, a traiului fericit. Fara cinismul rafinat, pâna la enervare, al personajelor cineastului austriac. Aici, prapadul devine previzibil, totul este sa rezistam pâna la capat, când, eventual, am putea chiar sa ne întrebam ce a vrut, în fond, autorul? La Haneke asistam la un joc gratuit, o chinuire estetizanta a victimelor (era de ajuns sa apara în cadru mingiuta alba a celor doi tineri atacatori si tresaream). Pe Alex van Warderdam l-am banuit de tentatia unei tifle date societatii bunastarii. Raspunsul sau la conferinta de presa nu a fost prea departe: „Am încercat sa nu dau un sens anume filmului meu, dumneavoastra sunteti liberi sa-l interpretati. Poate este vorba despre o critica a societatii occidentale, iar oameni precum Camiel, eroul meu, vin pentru a ne pedepsi pentru prea multa noastra fericire“. Asa o fi.
Poate mai mult decât oricând de-a lungul celor cinci selectionari la Cannes, câte numara biografia lui Arnaud Desplechin, cineastul francez a trecut pe lânga un premiu. Si înca, mirare, cu primul sau film american, „Jimmy P. Psychoterapy of a Plains Indian“. Sursa inspiratoare – cartea „Reality and Dream“, din 1951, a lui Georges Devereux (evreu româno-maghiar), considerat parintele etnopsihanalizei, împamântenit în Franta si stramutat în America, unde a învatat limba nativilor Mojave. Asta explica si de ce a fost solicitat pentru rezolvarea unui caz ce parea imposibil. Filmul se deschide chiar cu întâlnirea medicului, în Montana anului 1948, cu indianul Blackfoot Jimmy Picard, ranit în cel de al Doilea Razboi Mondial, ramas cu grave sechele, ameteli, orbirea momentana odata expus soarelui, pierderea auzului. Diagnosticul de schizofrenie îi nemultumeste pe unii specialisti, dar mai departe nu se încumeta nimeni sa mearga. Devereux (Mathieu Amalric) gaseste calea. Cel mai bun tratament psihiatric se dovedeste a fi prietenia ce-l va lega de Jimmy (Benicio del Toro). Fiecare îsi va povesti viata, pacient, dar si medic, fiecare va fi vindecatorul celuilalt. Principiul lor: „Unde se duc cuvintele fiecaruia“?, cuvintele acelea aduse la suprafata, venite de departe, dupa retrairea trecutului. Este o bucurie sa urmaresti dialogul dintre Amalric si del Toro, unul jucându-si eroul cu un entuziasm molipsitor, ca si cum ar fi trait întâlnirea vietii sale, celalalt straduindu-se dureros sa iasa la lumina. Si pentru ca totul se petrece în spatiile vaste proprii unui western, pentru ca unele personaje evocate chiar vin din acea lume, a fost imposibil sa nu ne gândim la John Huston sau John Ford. De altfel, la un moment dat, pe ecran trec câteva cadre din „Young Mister Lincoln“, al celui din urma.
Mamele, tatii din „Like Father, Like Son“ (Premiul juriului), nu si-ar fi dorit sa se întâlneasca niciodata. Cineastul japonez Kore-Eda Hirokazu este o pasare rara în peisajul filmului nipon, bântuit de violenta practicata sub diferite coduri, traversat de armata masinilor în negru, din care navalesc oameni în negru cu camasi albe, pentru ca sângele sa fie mai fotogenic. Hirokazu aduce blândetea introspectiei, emotia tristelor lucraturi ale destinului, cum este si cea din filmul amintit. Fericirea unui tânar si înstarit cuplu, cu un încântator fiu de cinci ani, este data peste cap de un telefon de la maternitatea unde se nascuse pustiul. Vestea cade ca un trasnet: copilul fusese schimbat la nastere (mai târziu vom afla motivul: razbunarea unei asistente). Familia de la celalalt capat al dramei traieste în modestie, fara a fi saraca, dar mai bine înzestrata pentru a trai bucuriile simple ale vietii. Fara nici o umbra de didactica opozitie, Kore-Eda Hirokazu aduce fata-n fata cele doua perechi, dramatica lor experienta de a-si vedea copiii migrând de la unii la altii, de a se obisnui cu gândul înstrainarii celui crescut pâna la cinci ani si care – avantajul vârstei – traieste altfel drama. Sigur ca pluteste în aer o întrebare legata de definitia paternitatii: tine, oare, aceasta doar de gene sau în compozitia ei intra si factorul unei asumari dincolo de chemarea sângelui? Cineastul nu insista, nu sugereaza raspunsuri, el se misca degajat, cu gratie, printre posibile solutii, lasând finalul deschis, pentru a ne bucura, în primul rând, de candoarea copilariei tinute departe de viitoarele asprimi. Dincolo de numele autorului, filmul îsi bazeaza publicitatea pe prezenta unui star al televiziunii si al muzicii, Fukuyama Masaharu, dar adevaratele vedete sunt cei doi baietei. Când cei mici sunt atât de fermecatori, maturii traiesc vecinatatea lor ca pe o fatalitate.
Jep Gambardella (ce nume!) asteapta si el o întâlnire. Una imposibila, de fapt. Cu „Marea frumusete“, asa cum anunta si titlul filmului „La Grande bellezza“, semnat de Paolo Sorrentino, si el un obisnuit al Cannes-ului. Frumusetea citata nu exista decât în ochii si în mintea destul de îngusta a turistilor care se înghesuie sa priveasca Roma de pe colina Gianicolo, de unde ai avea, se pare, cea mai buna imagine a Cetatii eterne. Pe unii, mai slabi de înger, eternitatea îi paleste chiar acolo, la fata locului, precum vilegiaturistul rapus de atâta frumusete. Ziaristul Gambardella, un descendent al lui Mario din „La dolce vita“, mai îmbatrânit si mai acrit, stie ca ea nu se afla în mediile frecventate în exercitiul profesiunii sale: aristocratele si aristocratii mumificati, politicienii fara orizont, intelectualii cu citatele la purtator, preoti care, în lipsa sperantelor într-o lume mai buna, furnizeaza, în toate ocaziile, retete culinare, prea sfinte calugarite, o mâna de oase destinate vesniciei, artiste fara angajament etc. Este fauna din capodopera felliniana, dar si din Roma si, nu mai putin, din Terazza lui Ettore Scola, de ale carui cinism si disperare pare îmbibat protagonistul, interpretat de actorul fetis al lui Sorrentino, Toni Servillo („Il divo“, „L’uomo in piu“). Eroul s-a aruncat de la 26 de ani în viata mondena a Romei, cautând cu naivitate frumusetea în raporturile umane, pentru a sfârsi în pragul batrânetii, dezamagit pâna si de grandoarea baroca a Romei, de suprarealismul unor impulsuri ale naturii (imaginea gradinii invadate de bâtlani). Degeaba încearca un magician sa-l încânte cu girafa lui „uite-o, nu e“. „Un truc pentru publicitate“. Cu ce s-a ales din toata cautarea frumusetii? „Doar cu un truc“. Ambitiosul proiect al lui Sorrentino este unul dintre cele mai devastatoare filme triste vazute în ultima vreme. Poate fi si acesta unul dintre motivele pentru care juriul nu a avut ochi pentru el. La urma urmei, câti ochi sa aiba si juriul într-o editie ce s-a dovedit a fi una de exceptie?