Diana Trandafir, Discurs în roşu şi alb, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013
Am observat cândva că lirica feminină este în privinţa metaforelor mai bine articulată spaţial decât cea „masculină“, şi de aceea mai greu de urnit din forma pe care poetul de la bun început o caută şi o găseşte cu uşurinţă; dar că, în schimb, timpul şi culoarea sunt elementele de construcţie imagistică mai fluide, mai active în sens poetic: până la urmă, cele mai expuse trădării poetului, odată aduse la cuvânt. Mai mult, „autoarele“ întreţin deseori această întâmpinare „bărbătoasă“, croşetându-şi poemele din cuvinte de timp şi culoare. Este şi cazul Dianei Trandafir, care în Discurs în roşu şi alb ne arată, încă din titlu, calea sa, cuvântul său: suntem chiar înaintea clipei surghiunului, la Cină, când (şi unde) lucrurile sunt făcute: timpul a venit, iar lucrurile sunt colorate asemenea vorbelor ce mai pot fi aruncate: în roşu şi alb. Aşadar, în roşu şi alb, cum e firesc pentru clipa de faţă, deşi mai poţi zări ici-colo o pată neagră, un colţ de draperie „din catifea arămie …“ (dincolo se aude o femeie trebăluind), un tavan decolorat etc.
Dar ce acoperă, de fapt, culorile acestea, roşu şi alb? La prima vedere, chiar ceea ce ele acoperă îndeobşte: puritate şi suferinţă, adunate într-un singur „individ“: căci tocmai acesta rămâne „miza“ (copci). La drept vorbind, în acest „discurs în roşu şi alb“ ele nu sunt, încă, ele însele; doar se chinuie să fie; iar poetul le tot întoarce pe toate feţele, doar-doar vor intra, ca atare, într-o formă. Nu le lasă, pentru a fi şi ele ca atare, liniile (drepte, curbe etc.). Da, liniile ori compuşii din linii: de la tavane, la rafturi, de la dulapuri, la „cetăţi de oase“: „Pieţele publice n-ar trebui inventate / fiindcă n-au fost construite doar pentru noi / ar fi putut fi numite cetăţi de oase şi ar muşca din ferestre / cu năframe şi sori plini de pete / doar aşa s-ar sfârşi pânda dintre generaţii / înainte de a începe propria noastră pândă / aceea care sugrumă vlăstarul // tu continuă să dai şuturi pline în gol / consecinţele nu pot fi omise / cum nu pot fi dispreţuiţi nici lupii suri care urlă / cu dinţi sclipitori din reclame / şi voci împrumutate direct din icoane“. Noduri de linii, care se chinuie, desfăcute, refăcute, răsfăcute de către poet, să se „întrupeze“. Dar cum ar putea? Cum li s-ar putea întâmpla aşa ceva, de vreme ce ele, odată intrate – în sfârşit! – într-o formă, ar fi de-o seamă cu „individul“ şi ar suporta surghiunul, întăinuirea, moartea?
Ne-am putea întreba, cu un ton poetic, nu „critic“: ce ascunde poetul sub roşu şi alb, ferindu-l astfel de întăinuire? Dar şi de toate celelalte care ar putea urma acesteia? Pe cine nu vrea să aducă în chip, turnând peste el roşu şi alb, atâta vreme cât el, poetul, ştie că „miza rămâne tot individul“ (copci)?
Mi-a fost clar de la bun început, citind volumul de poezii al Dianei Trandafir, că poetul trebuie căutat nu în roşu şi alb (culorile care, odată aduse la formă, s-ar face „individ“), adică în culorile discursului său, ci mai degrabă în liniile înnodate, atât de clar „formate“ („formatate“ discursiv), care prind într-un chenar un fel de vid al oglinzii, un nevăzut, mai bine spus, dar unul paradoxal, al oglindirii; sau, poate, un „niciunde“ acum întruchipat: „ne-am întâlnit la o intersecţie / omida e formată din cercuri concentrice finanţate direct de la sursă / urcă lent pe zidul răcit / nu mai suspina în neştire (vara ninge ca iarna); sau privesc spre raftul de sus / până unde oasele mele pot face podul / drumurile care urcă-n tavan se opresc tot la tine / prima amintire e despre tine şi străzi // şi e tot dureroasă (aşezată pe coate îmi pândesc gleznele)“; sau, poate, un „corp fără cap“ (mai puternică decât mine este teama noastră de moarte).
Indicii (verbali ai) spaţiului sunt cei mai activi „operatori“ de imagine în poemele acestui volum. Doar ei, şi nu cei ai timpului etc., sunt structuraţi – e drept, aproape temporal, fiindcă dau seamă de un ideal înscris în linii înnodate – şi puşi într-o ordine ierarhică; pentru că poetul e continuu cu privirea către sus. Ei se înnoadă (verbal) pentru a deveni mai activi decât sunt: „vântul împrăştie spaţiul risipit pe podea (ne căutăm în agenda cu coperţile roşii)“; pentru că tocmai ei sunt răspunzători şi de timp, şi de culoare. Iar poetul ştie aceasta şi îi re-înnoadă, cu pricepere, în cuvinte poetice de o frăgezime aproape solidă. Desigur, la nivel de cuvânt, el „vede“; dar, în fapt, adică dincolo de cuvinte, el este atins şi atinge în acelaşi timp. Aşa îşi capătă trupul! Dar aceasta nu înseamnă că metafora spaţială a înnodării liniilor nu rămâne în centrul poetic al „discursului în roşu şi alb“: „tu încerci rezistenţa mătăsii în şoaptă / stăm pe spate privim în tavan printre oglinzi / neîntoarse linii curbe / curenţi (la etaj se sărbătoreşte un botez ori o naştere)“.
Rar te întâlneşti cu o poezie atât de „solidă“, făcută dintr-o metaforă atât de „spaţioasă“ şi pusă într-o formă atât de (bine) „înălţată“, cum sunt poemele Dianei Trandafir din Discurs în roşu şi alb. Desigur, cititorul refuză „mesajul“ acesta atât de clar încarcerat în metafora tactilă a „dublei senzaţii“: nu poţi nici tu să fii „individ“; mai bine rămâi în această clipă dinaintea surghiunului, chiar dacă ar trebui să-ţi spui, după poet: „greu s-a făcut trupul meu / greu ca un mort“ (altă scufundare identică). În fond, de ce să treci dincolo, înspre Cină?
O rugăciune spusă cu trupul (tactil, în registrul „dublei senzaţii“), cu o măsură de metaforă cum rar mai putem întâlni astăzi: iată ce întâlnim în poezia acestui volum. Totodată, un experiment poetic trăit de-a dreptul în cuvintele cele mai potrivite. Nu este vorba, desigur, despre o „poezie filosofică“ (dacă aşa ceva o fi existând!), aşa cum s-ar putea înţelege din unele cuvinte folosite de mine. Către o poezie „curată“, rostită printr-o „gândire“ asemenea oglinzilor fidele în care sunt înnodate liniile trupului, ne îndeamnă poetul. Cine-i urmează calea are curajul să încerce el însuşi descompunerea în linii înnodate. Dar ce poate fi mai frumos – şi mai nobil – decât incantaţia de re-compunere (de sine) pe care o poţi auzi din versurile unui poet, atunci când capul ţi-e pătrat, inima, o piatră, picioarele, ca nişte trunchiuri de copaci? E vorba, aici, şi de un adevăr: trupul poetului, o înnodare de linii!