„Voici le seul portrait d’homme, peint exactement d’après nature et dans toute sa vérité, qui existe et qui probablement existera jamais.“ („Les Confessions“)
Viata publica, se simte în fiecare cuta a ei, musteste de stres, agitatie, nemultumire, artag. Nu se stinge bine un conflict ca dupa colt mijeste altul. (Unii vad în asta un semn de normalitate!) Nici nu conteaza cât de îndreptatit este motivul pentru care se duce într-o veselie mâna la holster, atâta vreme cât, în proces, omul se distreaza. Uneori am sentimentul ca, de fapt, plictisul de dinainte de 89 este cel care a dus la caderea comunismului si nu nemultumirile sociale, oricât ar fi fost ele de reale si de acute. Când a scris „Madame Bovary“, Flaubert stia foarte bine ca pe Emma nu au ros-o lipsurile cotidiene, ci excesul de monotonie provinciala, acel tedium vitae, despre care Lars Svendson, autorul unui substantial studiu dedicat acestui subiect, spune ca este o boala a timpurilor moderne. (Interesant de notat, termenul de plictiseala – bordom – a aparut în engleza datorita lui Dickens, romanului sau „Bleak House“ (1852) etc.) Fara pâine, treaca mearga, au rezistat ei, oamenii, la multi ani de temnita grea, fara circ este, se pare, mai greu. Si anii ‘80 au fost de un cenusiu… revoltator.
Situatia în culturala nu este diferita. Oameni obisnuiti sa mânuiasca mai degraba gingasa unealta numita metafora sunt pregatiti în orice moment sa puna mâna pe toroipan si sa loveasca fara mila în moalele capului. La drept vorbind, oamenii de litere se dovedesc cei mai predispusi la astfel de exercitii contondente fiind bine antrenati dinainte de ’89 sa-si dea la gioale unii altora. Înca un motiv, temeinic, pentru care România este altfel, cum ar spune Lucian Boia, acest Coelho al teoriei istoriei.
Sincer vorbind, nici eu, altfel om blajin – n-as da o palma nici unei muste –, nu m-am jenat sa arunc surcele pe foc de câte ori am avut prilejul, dupa proverbul, daca-i bal, bal sa fie!!! Fiindca trebuie sa recunoasteti, incendiul are ceva miscator în felul în care mistuie tot ce cuprinde; tot, în afara de propriul ambalaj, fireste. O fi stiut si Nero ceva despre maretia si poezia spectacolelor de flacari si… cenusa.
Si totusi, trebuie sa admit, uneori simt nevoia de lucruri mai calme, mai asezate. Cum a fost, de pilda, portretul pe care l-am încercat profesorului Ion Vlad. Acesta, profesorul, nu a fost nicidecum singurul dascal care merita întreaga mea recunostinta. Profesorului H. Jacquier îi datorez enorm de mult; la fel doamnei Kalik – profesoara de gramatica franceza, leningradeanca stabilita la Cluj prin casatorie, nu doar un veritabil Maurice Grévisse vivant, dar si un om de o mare generozitate. Suficient sa spun ca fara ajutorul ei dezinteresat nu as fi reusit sa traversez un an de mari încercari academice. Niciunuia dintre ei nu am apucat, din pacate, sa-i multumesc pentru ce a facut pentru mine. Asta doar vorbind de universitatea clujeana.
Profesorul A. E. Carter, de pilda, de pe alte meleaguri, specialist în Baudelaire, între altele, mi-a lasat o amintire care dainuie impasibila la trecerea timpului. În primul rând, ca aspect exterior, el raspundea perfect „canoanelor“ americane de moda: costum de un gri incert, sifonat atât cât se cuvine ca sa nu tradeze pedanterie, camasa viu colorata si o cravata siret greu de definit sau de înscris în vreun trend. Daca la asta adaug o pereche de tenisi veti întelege mai bine ce vreau sa spun. Ajuns la vârsta pensionarii, era renumit în Departamentul de limbi romanice prin memoria sa fenomenala. Un coleg de catedra mai tânar sustinea ca ar fi fericit sa stie pe de rost macar atâtea versuri câte versuri proaste stie profesorul Carter din Hugo!!!
Când ma îndreptam spre cursul lui special – Romantismul francez –, odata pe saptamâna, treceam pe lânga biroul pe care-l ocupa vis-à-vis de sala de clasa în care ne reuneam. Moore Hall, etajul 1. Potrivit obiceiului, nu doar al lui, usa biroului îi era totdeauna data de perete, sugerând o dispozitie primitoare. Îl zaream, o fractiune de secunda cât paseam prin dreptul sau, tolanit într-un fotoliu, cu umarul stâng spre fereastra si o carte în mâna. Nu era nicidecum ceea ce se numeste o natura vicioasa, din contra, avea o fire deschisa, comunicativa, apropiata de studenti. Ba chiar prea comunicativa, dupa unii, deoarece profesorul Carter se arata înclinat spre nesfârsite digresiuni – pline de farmec, pentru mine. În felul sau de a trece de la un subiect la altul, îmi amintea de regretatul H. Jacquier, un as al conexiunilor celor mai neasteptate, de la lingvistica romanica la lettrism, de la etimologie la pictura, muzica, literatura si filozofie. Asemenea dascali, care debordeaza de stiinta si de finete, sunt, dupa parerea mea, întruchiparea academica a cântaretilor de jazz, naturi imposibil de legat de o anumita partitura. Oameni mai pragmatici, câte un student american, simtindu-se pagubit la banii platiti în taxe, îi cerea profesorului Carter, uneori intempestiv, în mijlocul orei, „sa revina la subiect“. Ceea ce profesorul facea fara sa se simta lezat de punerea la punct.
Nu-mi mai amintesc foarte bine cum a debutat cursul lui despre Romantism (50 de ani is a long time…) Foarte posibil sa fi fost o auditie din Mozart, la care am fost solicitati sa comentam, din doua perioade diferite ale creatiei muzicianului: una mai de la început, în care puteai usor crede ca este vorba despre Haendel, si una mai de sfârsit, când te întrebai daca nu cumva ascultam o nocturna de Chopin.
Cursul profesorului Carter a fost, tin bine minte, un autentic regal intelectual. Un exemplu, dintre multe: tot la început, a vrut sa stie cine credeam noi ca este personalitatea care a exercitat cea mai marcanta influenta asupra evolutiei omenirii. Raspunsurile noastre: Iisus, Plato, Marx, Nietzsche, Lenin, Hitler etc. au fost, toate, departe de a-l multumi pe dascalul nostru, la fiecare el aducând contra-argumente convingatoare. În cele din urma, vazând dificultatea noastra de a oferi un raspuns satisfacator, ne-a scos din impas: Jean-Jacques Rousseau.
Lungile si fermecatoarele discutii purtate pe durata trimestrului în marginea „Confesiunilor“ n-au lasat nici o urma de dubiu: este greu de imaginat secolele care i-au urmat „solitarului de la Geneva“, daca asa ceva se poate imagina, si asta pâna în zilele noastre, fara contributia sa hotarîtoare în materie de sensibilitate, de literatura, de politica… Se poate afirma, fara pic de exagerare, ca istoria omenirii poate fi împartita în doua etape substantial diferite: înainte si dupa Rousseau. Constantin Noica afirma undeva ca cel care a asezat individul în centrul de greutate al discursului filozofic este Descartes – memorabila formula „Cogito ergo sum“ spune totul în aceasta privinta –, si ca de la „Discursul asupra metodei“ modul de a gândi filozofia a fost asezat pe baze noi. Este foarte adevarat, dar, în felul ei de a fi, lumea, în întregul ei, s-a schimbat în mod fundamental datorita lui Rousseau.
Cursul profesorului Carter a fost cladit pe „Confesiuni“, pe care le-am explorat cu textul în mâna, cale de un semestru, câte doua ore pe saptamâna, cu rabdare, îmbogatit de numeroase digresiuni pilduitoare, navigând între Pascal si al sau „Le Moi est haissable“, „Confesiunile“ Sfântului Augustin, „Antimemoriile“ lui Malraux si literatura mizerabilista din zilele noastre, daca este sa amintesc doar aceste jaloane. De atunci, nu o data, ma întreb de ce snobilimea intelectuala româna cade pe spate în fata unor gânditori care, multi, îsi au radacinile în lectia Rousseau.
Scriind aceste rânduri îmi dau seama ca au trecut nu doar 50 de ani de când
l-am cunoscut pe profesorul A.E. Carter, dar si 301 ani de când s-a nascut Jean-Jacques Rousseau (iunie 1712) Ca sa vezi.