In rarunchii natiunii

Ajunsa in anul X cu 59 de numere la activ, excelenta revista „Atitudini“ editata de Casa de Cultura „I.L.Caragiale“ a Municipiului Ploiesti e frecventata de nume importante care, in majoritatea paginilor, tin treaz ochiul cititorului. Nu-ti dau ragaz sa atipesti. E o revista foarte vie, spre deosebire de somnul cel de moarte in care zac destule publicatii centrale si provinciale. Atitudini se citeste cu delicii si cu folos de la un cap la altul, lucru rar in zilele noastre pline de „evenimente“. Recordul intensitatii de lectura il detine in revista ploiesteana „Tableta“, rubrica realizata de Constantin Hârlav si Gelu Nicolae Ionescu, coordonatorii publicatiei. Un colaborator statornic pare sa fie Mircea Colosenco, eruditul cunoscator al lui Ion Barbu si autor al unei excelente editii a poeziilor acestuia. Detectiv al arhivelor, M. Colosenco prezinta in Atitudini (nr.54) pagini inedite din contractul de colaborare al lui Nicolae Iorga si Ministerul Cultelor si Instructiunii publice din guvernul liberal al lui D. A. Sturdza si efectele acestui contract: 31 de volume de Studii si documente cu privire la Istoria românilor publicate in intervalul 1901-1913, la vârsta de 30-40 de ani. Contractul prevedea suma anuala de 5.000 lei (considerabila in acea vreme) pentru culegerea documentelor si editarea lor. Amanuntul revelator consta in aceea ca amintitul contract si suma prevazuta au ramas valabile timp de 12 ani, indiferent de guvernele si ministrii care s-au perindat la putere. Tableta din nr.55 al Atitudinilor ploiestene il are ca subiect pe I. L. Caragiale, cum probabil il va avea in tot „Anul Caragiale“. Un exeget al lui Caragiale, criticul Gelu Negrea, si un scriitor plin de umor, Horia Gârbea, sunt invitati sa raspunda unor intrebari. La prima, o intrebare pusa de N. Manolescu intr-un editorial din România literara (Avea Caragiale constiinta artistica?) raspunde Gelu Negrea: „Chestiunea ridicata de Nicolae Manolescu in editorialul din România literara este spectaculoasa si incitanta, dar mi se pare irelevanta, pe fond. In fisa postului unui scriitor sau a unui artist in general, rubrica obligatorie nu este constiinta artistica, ci talentul. Or, atâta timp cât Nicolae Manolescu ii atribuie lui Caragiale calificativele de „mare scriitor“ si „geniu“ intrebarea daca el avea sau nu constiinta artistica decade in secundar. Imi amintesc ca, prin 1975, un alt critic, Alexandru George (altfel exeget redutabil al operei autorului Scrisorii pierdute), formula cu aplomb o interogatie asemanatoare: Era Caragiale inteligent? Ei, si daca n-ar fi fost, care-i problema?! Jean Paul Sartre a publicat o monografie consacrata lui Flaubert intitulata, nici mai mult nici mai putin, decât L’idiot de la famille (Idiotul familiei). Conteaza? Personal nu cred ca „modul destul de simplist in care Caragiale intelege atât clasicismul cât si realismul“ denota absenta constiintei artistice, dupa cum nu cred nici ca, daca l-ar fi inteles intr-un mod mai complex, asta ar fi dovedit in chip irefutabil prezenta unei constiinte artistice debordante. Nenea Iancu n-a fost critic sau istoric literar si, cu atât mai putin, teoretician, filozof, estetician, hermeneut, semiotician etc. Jobul lui a fost altul, iar de el s-a achitat stralucit …“ Cu alte cuvinte, chestiunea „constiintei artistice“ este, in cazul dat, o falsa problema si, cum ar fi zis Maiorescu, „nu-i in chestie!“ In privinta lui Caragiale: cu sau fara numita constiinta, scriitorul s-a achitat stralucit de „jobul“ sau. Nu cu „constiinta“, dar cu talentul si geniul condeiului. Restul e „hermeneutica“ ori „semiotica“, adica probleme care l-ar fi preocupat pe „moftangiul“ de Kant! Cu admirabil bun simt, Gelu Negrea scrie ca „nu vad legatura directa dintre „lipsa flagranta de realism“ a piesei lui Alexandre Parodi, Roma invinsa, tradusa de Caragiale, simultaneitatea reprezentarii ei cu elaborarea Noptii furtunoase, faptul ca Iancu scria pentru bani, ca vedea in teatru un mijloc de distractie, ca asupra sa „nu s-a exercitat niciodata influenta unor mari dramaturgi din trecut, fie clasici, fie romantici, spre a nu vorbi de un Shakespeare“ sau ca si-a alcatuit cu mai mult ori mai putin „profesionalism“ sumarul volumelor si existenta sau inexistenta constiintei sale artistice … Bref, Caragiale a avut exact atâta constiinta artistica de câta a avut nevoie pentru a-si scrie opera! Nici mai multa, dar nici mai putina, ca sa-l parafrazez eu pe Eugen Lovinescu …“ Tableta ploiesteana ii mai stârneste pe invitati sa raspunda la câteva intrebari, intre care una capitala: „Sunteti un Mitica?“ Horia Gârbea raspunde: „Sigur, toti suntem Mitica, parol! Cine nu e tentat sa fie ironic cu altii? Sa-mi scrii …“, iar Gelu Negrea scoate celebrul personaj din rama consacrata: „Articolul despre Mitica din „Dictionarul subiectiv …“ incearca sa demonstreze exact faptul ca Mitica nu e … Mitica, ci un personaj dramatic, nu o data tragic.“ Tragedia lui Mitica vine si de acolo ca prea putini il iau in serios pe neseriosul comic cu acelasi nume. Cu privire la actul de nastere al lui I. L. Caragiale ca scriitor in literatura romnâna, Horia Gârbea raspunde ca „In literatura româna I. L. Caragiale se naste in fiecare zi“, iar la intrebarea cetateanului turmentat „Eu pe cine aniversez?“, acelasi scriitor spune: „Eu il aniversez pe I. L. Caragiale, dar si pe tatal lui Mateiu Caragiale. O opera foarte reusita acest autor. In acelasi numar din Atitudini Dan Gulea publica un interesant fragment din eseul in pregatire Cronica de la Ploiesti. Imaginea Ploiestiului in literatura. Fragmentul e scos din capitolul Geografia lui Caragiale si se intituleaza „La intersectie“. Lumea personajelor lui Caragiale provine dintr-o intersectie,“cele patru zari ale lumii isi dau loc de intâlnire – scrie autorul – in opera lui Caragiale. Dupa definitia lui Lucian Boia (România, tara de frontiera), tara românilor este un loc al clash-ului dintre civilizatii, iar personajele, dar si mentalul lui Caragiale inregistreaza disputa dintre Orient si Occident.“ Autorul eseului e de parere ca „mai ales in publicistica militanta“, Caragiale este vitriolant „la adresa orientalismului“ din gena româneasca si citeaza un „act suicidal (!) extrem de plastic“, cum i se pare, acela din „Rarunchii natiunii“ (Epoca, 1897) unde Caragiale polemizeaza inimitabil cu liberalii lui Sturdza si Bratianu. Se facea ca intr-o zi splendida de primavara, „un om mic de stat suie gâfâind, cu cerbicea-ncovoiata, cu capul plecat si cu privirea intunecata, pe cararea care merge sus la mormântul patriotului. Stii cine e omul acesta? – E dl Sturdza. Si stii ce gând il mâna? – Merge sa ia de la raposatul o inspiratie româneasca, nationala.“ Ajuns acolo, omul mic de stat „asculta in genunchi glasul misterios de sub pamânt“ si, dupa ce-l aude se ridica si zice: „Da, colectivitatea a izvorât si izvoraste din rarunchii natiunii!“ In rarunchii natiunii salasluiesc, scrie „ultimul ocupant fanariot“, „toti aceia câti n-au mai incaput Archipelagului grecesc; toti câti n-au mai putut haiduci prin mun tii Peninsulei Balcanice; toti hidriotii satui de viata de saica (salupa turceasca – n.n.) pe marile Levantului; toata spuma de pe dospeala Orientului poliglot; toti din toate partile, pe cari i-a gonit casa lor fiindca erau ori prea indrazneti, ori prea lasi, ori prea nemernici, ori prea ischiuzari (pisicheri, smecheri – n.n.) – toti in fine câti au venit aici la noi sa instaureze, vrednici cuceritori, o stralucitoare si nebiruita aristocratie moderna.“ Din acest amestec inextricabil ca un ghiveci se ridica fumurile nobiliare ale unei aristocratii moderne cu miros national incropita in „rarunchii natiunii“; pamfletul lui Caragiale nu-i numaidecât vitriolant la adresa „orientalismului“, cât contra demagogiei patriotarde si a ifoselor nobiliare: el continua nesfârsitul razboi dintre „ciocoii vechi si noi“, dintre Andronache Tuzluc si Dinu Paturica, dintre rugina unuia si spoiala celuilalt, dintre, in fine, fond si forma. Sub haina satiricului respira un veritabil maiorescian. Sarcastic, pamfletarul opune un mânios „in laturi!“ fatarniciei din „rarunchii natiunii“ in care, scotocindu-i, da peste vocea patriotica a interesului personal si gustul puterii lipsite de merit al acelora care „au luat in serios ca sunt nobili de vita pentru ca, având noroc la daraveri, le-a dat mâna sa-si vopseasca frumos o trasura si sa-i lipeasca la spate un blazon de opereta“. (À la Don Ranudo de Colibrados, Vointa nationala, 1885). Meditând la umbra proiectatului monument din marmura alba al unui Bratianu cu chip posomorât, pamfletarul nu inceteaza sa crape coaja blazonului de pe cupeul noilor imbogatiti dintotdeauna: „Iesiti pe Podul Mogosoaiei; mergeti la sosea, la spectacole, oriunde; vedeti aceasta stralucitoare nobleta, in cea mai mare parte de provenienta transdanubiana, in echipajele ei lustruite, asa de proaspat blazonate ca nu li s-a uscat inca bine poleiala; uitati-va ce gateli mirifice, ce giuvaericale scânteietoare, ce lux princiar, ce somptuoase palate, ce oteluri aristocratice! – toate, rasarite in câtiva ani, ca prin farmece, in mijlocul unui popor eminamente agricol, care, in loc sa prospere si el in acest timp, a dat mereu inapoi. Cine este creatorul acestei mândre si puternice caste nobiliare?“ Monumentul creatorului, mare om de stat, la umbra protectoare a caruia s-a nascut si s-a inmultit vertiginos, prin sciziparitare, mândra casta nobiliara (!) va trebui, de aceea, sa aiba o „figura posomorâta, in expresia ei, un amestec de cainta si dezgust – de cainta pentru jertfele de constiinta ce a facut crezând ca face un bine patriei, de dezgust pentru trista lui amagire“ (Monumentul lui Bratianu, Epoca 1897). In umbra „monumentului“ amagit au crescut averile „nimicurilor sociale“ rasarite din gunoi, ale celor care s-au „culcat intr-o seara pe un modest mindir de paie ca sa va desteptati a doua zi pe saltele moi umplute cu bilete ipotecare.“ Mânioasa si indurerata ca si a lui Eminescu, publicistica „efemera“ a lui Caragiale a ramas si ea in rarunchii natiunii si va fi mereu de o nestirbita actualitate: „Anul Caragiale“ e si el o zi mai lunga decât veacul.