Fragmente din interviul „Daca arta a devenit o simpla comoditate,
probabil ca ar trebui sa-i sunam clopotele de inmormântare“.
publicat in „Cultura“ in aprilie 2010
Viata. Singura capodopera la care aspir este propria mea viata; numai ca ea trebuie sa se faca „pe cale naturala“, organic, fara „program“, altfel nu mai are niciun farmec…
Renuntarea la jurnalism. (…) chiar m-am saturat de presa. Pe bune! Nu trebuie sa fii Mafalda (care, apropo, este un personaj foarte popular in Argentina, apare intr-un fel de foileton in ziare) ca sa-ti dai seama ca presa e in picaj – si nu doar in România, ci peste tot in lume. Probabil ca e-jurnalismul va inlocui jurnalismul „clasic“, si asta destul de curând. Vine ca o consecinta fireasca a democratizarii informatiei, a accesului la internet etc. Blogurile (pe care, in continuare, nu le gust) au devenit o alternativa care se pozitioneaza tot mai mult ca un trend dominant, marginalizând presa tiparita. Lucrul acesta va determina o mutatie semnificativa, asta e cert.
In ce ma priveste sunt calm, pentru ca am renuntat la jurnalism fara regrete. Paradoxul este ca ceea ce am facut eu, toti anii astia – de când am inceput sa scriu la „Dilema (veche)“ si toate celelalte… prea multe! –, a fost un fel de „proto-blogareala“, pentru ca am scris (mai intotdeauna) numai ce am vrut, dintr-un punct de vedere ostentativ personal. (Mi s-a si reprosat lucrul asta, dar eu am mers inainte…) A fost distractiv, nu pot sa neg, am devenit cunoscut prin asta, dar am considerat ca e o etapa care se incheie. Nu m-a interesat niciodata „cariera“. Pâna la urma, cum zicea cineva, important e sa nu-ti ratezi viata – si eu zic ca, atâta timp cât inca mai cauti (si te mai cauti), viata merge mai departe, departe de rutina si de rugina. Drumul in sine e important, nu directia. E important sa nu scoti aventura din viata ta, pentru ca atunci te duci drept in zid, e un drum inchis. Daca iti place ceea ce faci, atunci totul e ok.
Prima oara când s-a plictisit in Buenos Aires. Cred ca intr-o dupa-amiaza foarte calduroasa (si umeda!) de pe la sfârsitul sejurului (intre timp m-am intors pentru cursurile pe care le tin la CESI, iar urmatoarea destinatie e Lisabona-mon-amour…) când, Proust-ul (volum integral) carat cu mine la Buenos Aires deja incheiat, notitele pentru eseul despre (aproape incheiat, si el) transcrise in laptop, si majoritatea prietenilor facuti acolo fugiti din capitala porteña din cauza zadufului (eu apucasem sa fac toate excursiile care ma interesau inca din ianuarie – luna cea mai fierbinte), am simtit – dintr-odata – ca nu prea mai am ce sa vad/fac… Nu am simtit „dorul de casa“, asta e clar; doar ca mi-am dat seama ca nu mai simteam nici o afectiune irepresibila pentru locul ala – dimpotriva, aveam chef sa-l parasesc pentru a-mi fi dor de el. Buenos Aires-ul a fost pentru mine un mic Eden: un loc pe care nu-l stiam decât din mitologiile aferente (Borges, Bioy Casares etc.), dar pe care l-am iubit cu pasiune din prima. Este, cred, „osciorul“ care lipsea scheletului meu – de parca ar fi fost rupt din mine la nastere si mi-as fi petrecut urmatorii 50 de ani cautându-l…
Acum, recunosc, imi lipseste pâna si acea „plictiseala“: avea un farmec al ei ;P
Moartea Artei. Mai sunt posibile manifestele artistice „hard“ in era Google & Facebook – care fac ca orice informatie sa se relativizeze in prea multa informatie si orice produs artistic sa devina un fel de apendice personal cool? Mai exista loc pentru gesturi radicale intr-o epoca a nivelarii consumiste, dar – mai ales – egalitariste? (Critica mea la adresa consumismului nu trebuie confundata cu cea a lui Ernu! El o face de pe pozitii ideologice & egalitariste, eu – de pe o pozitie ideosincratica si „dandy“… Cum i-am spus o data si lui, hedonismul n-ar putea exista fara consumism, numai ca hedonismul minimalist pe care mi l-am impus – vezi „Dietetica lui Robinson“ – se foloseste de consumism, nu se lasa inghitit de el.)
Deocamdata, constat ca terorismul vine dinspre zona asta, „soft“, a retelelor virtual-infinite si manifest-utilitare, in care tinerii construiesc comunitati orizontale aparent deschise, democratice, dar de fapt auto-continute, auto-centrate si cvasi-autiste. Asistam la o „facebookizare“ a lumii, asta mi se pare evident: iti pui preferintele (literare, muzicale, cinematografice…) la vedere si faci un statement personal. Ei, si? Ce se câstiga prin asta? Daca arta a devenit o simpla comoditate, probabil ca ar trebui sa-i sunam clopotele de inmormântare. Acestui terorism (i-as zice, terorismul banalului) nu i te poti opune decât imaginând „Antichristi“, eventual – or, pâna si acestia isi gasesc „nisa“ lor.
Democratia gustului. Exista o fraza teribila in „Mao II“ al lui DeLillo, care ma tem ca era profetica: „Viitorul e al multimilor.“ O vedem confirmata astazi de luptele de strada din Londra in momentul deschiderii unui magazin „American Apparel“, care demonstreaza ca multimile nu decid numai politica – asta se cheama democratie –, ci si loisir-ul si hedonismul. Nivelarea barbara din entertainment, din turism, ba chiar si din moda este efectul pervers al unei „democratii a gustului“ care ajunge – culmea – sa nu fie altceva decât dreptul de a alege ce au ales ceilalti…
Daca ar incepe din nou. (…) cu siguranta ca m-as orienta spre online. As opta pentru o zona aflata la interferenta spatiului academic cu „trendsetterismul“. As propune & sustine un melting pot de concepte venite din zona analizei culturale in care as identifica, riguros dar creativ, trenduri „utilitare“. Probabil ca asta m-ar duce spre un soi de „Dietetica a lui Robinson“ multimedia inspirata de „Abécédaire“-ul lui Deleuze, dar mult mai „aplicata“ si fara mutra mea in cadru;) La limita, experimentul acesta s-ar putea finaliza intr-un pattern combinatoriu cu care fiecare ar urma sa-si construiasca/stabileasca structura proprie si sa-si anticipeze trend-afinitatile… Un fel de „horoscop“ intelectual, daca vrei, bazat nu pe astre, ci pe concepte.
Sfârsitul lumii. Ah, da! Cine nu si-ar dori – din orgoliu antropologic – sa fie unul dintre acei happy few = „ultimii oameni de pe Pamânt“? Sa asiste la sfârsitul acestuia, daca tot nu a fost de fata la facerea lui? (Evident, exclud imbecilii si basinosii!) Pare un masochism, dar este – de fapt – o imensa sansa sapientiala si existentiala sa cunosti momentul ultim (chit ca n-ai mai avea cui sa-l comunici…).
Acuma, in privinta modalitatilor; nu mi-as dori o apocalipsa nucleara, mi se pare meschin; nici eco, pare derizoriu de trendy; cu „bombardamentul extraterestru“ you touch base, cum se spune in baseball. Pentru ca ar fi rezultatul unui hazard cosmic, deci contactul acesta cu un alt corp ceresc (asteroid, meteorit gigant etc.) ar fi in „logica lucrurilor“ (eu cred ca totul este hazard in spatiu, doar ca exista patternuri ale acestui hazard). Nu ar fi rezultatul unor tâmpenii pamântene sau „neatentii“ (= isteria eco).
Da, am ramas un agnostic, mi se pare pozitia cea mai rezonabila si de bun-simt, cred ca ateii – „convinsi“ ca „nu exista Dumnezeu“ – dau dovada de aceeasi aroganta, auto-amagire si naivitate ca si cei care cred ca exista (desi pariul lui Pascal poate fi invocat aici in favoarea celor din urma).
Cât despre asteptarea „madamei“ respective (mortii), cum atât de haios ii spui: probabil ca m-as sinucide, intr-adevar, cu câteva secunde/minute inainte, pentru ca n-as suporta gândul sa mor „la comun“ si sa fiu la cheremul unei madame ambetate (sau imbatate) care-a decis moartea mea…
Cinema-ul românesc. (…) in „4,3,2“-ul meu nu exista analize extinse, o data pentru ca – ai spus – este vorba despre cronici de intâmpinare, dialoguri, pagini de jurnal etc. (intr-un fel, cartea asta seamana cu cea despre Lars von Trier, o „fast book“, doar ca scrisa de unul singur), si – totodata – pentru ca eu zic ca, pentru o analiza aplicata, e nevoie de un ragaz (teoretic, dar nu numai) in care intra si revederea acelor filme. Or, eu mi-am impus intotdeauna sa revad filmele la o anumita distanta de prima vizionare, sa las filmul sa „se aseze“ in mine, sa ma bântuie, sa mi se faca dor sa-l revad… Filmele acestea sunt, in general, capodopere (vezi „Vertigo“, „Anul trecut la Marienbad“, „Persona“ sau un experiment sui generis precum „Histoire(s) du cinéma“). Exista un inceput de eseu, cu idei destul de interesante, cred, despre „Iacob“ (scris inainte de 89), dar acela s-a pierdut; celelelalte filme mai vechi despre care mi-ar fi placut sa scriu („Padurea spânzuratilor“, „Reconstituirea“, „Secvente“) au fost deja abordate in fel si chip de critica româneasca, iar despre cele mai noi pe care eu, personal, le asez in acelasi top cu acestea („Moartea domnului Lazarescu“, „4,3,2“, „Hârtia va fi albastra“ si „Politist, adjectiv“) am inteles ca scrie o carte Andrei Gorzo, deci noul film românesc – sintagma pe care o prefer ambiguei „noul val românesc“ – e pe mâini bune. Sper ca exista câteva idei bune de preluat din „4 decenii…“, care ar putea servi unor analize aprofundate.
3 ponturi pentru un critic de cinema. 1. Sa uite de cronica pe care urmeaza s-o scrie când incepe filmul; 2. Sa nu-si ia notite intr-un carnetel: daca unele chestii iti ies din cap e pentru ca nu erau destul de importante sa ramâna acolo; 3. Sa-ncerce sa nu povesteasca actiunea in mai mult de doua fraze.
als – autodefinitie pentru Twitter in 140 de semne: personaj amoral & egocentric cu reputatie sulfuroasa (partial adevãrata) care a cochetat cu critica de film din facilitate, apoi a renuntat