Lumea personajelor de basm ale lui Dorin Coltofeanu este mai bogată, de acum, cu întruchiparea stihiilor din primele amintiri ale lui George Enescu. Vizualizarea tablourilor muzicale ale Suitei pentru vioară şi pian „Impresii din copilărie“, opus 28, reprezintă nucleul expoziţiei recente a pictorului de la Biblioteca Naţională (8-30 septembrie 2015), organizată sub egida Festivalului Internaţional Enescu de „Contemporanii“ şi Institutul Cultural Român.
Pornind de la ideea sugerată de Mihai Constantinescu, de a urmări părţile suitei enesciene, Coltofeanu a adus laolaltă fantasmele create de el de-a lungul anilor, în reveniri cu variaţiuni pe aceleaşi teme, mereu proaspete şi irumpând în armonii de forme, de culoare şi lumină.
Suita se deschide cu Lăutarul, despre care Enescu însemna pe partitură: „nicio aluzie folclorică, de-abia pe ici pe colo puţină culoare locală…“ Şi vedem o compoziţie de o simplitate deconcertantă, centrată pe silueta dematerializată a muzicantului îmbrăţişându-şi cobza, decupat prin conture fluide, cu suprafeţe vibrate din pensulări în griuri colorate. Deformarea uşoară a capului pe traseu ovoidal, tipologia recognoscibilă a pictorului, tremurul degetelor care ciupesc nişte corzi invizibile, subţirimea corpului eteric – toate se topesc şi se contopesc în acordurile enesciene de la care a pornit imaginarea în sonorităţi a atmosferei.
Următoarea piesă din suita muzicală este Bătrânul cerşetor, descris astfel de George Enescu: „bietul om îngână: Cerul să vă miluiască!… pentru a-i reda chipul, imaginez sonorităţi aspre, sfâşietoare ca şi el…“ Ce poate fi „aspru“ în lumea mirifică a lui Dorin Coltofeanu? Poate sunetul imaginat al unei trompete, alăturat undelor sonore izvorâte dintr-un gramofon cu pâlnie, în compoziţia care-l întruchipează pe cerşetor, aşezat ca un cântăreţ obosit de vârstă şi de licoarea din sticla alăturată. Personajul şi obiectele simbolice sunt centrate într-un singur plan şi au linii de contur fluide, arcuite spre interior spre a închide compoziţia, care se detaşează cromatic pe fundalul neutru, în două tonuri. Vibrează atmosfera în ritmul tuşelor fine în glasiuri în ulei, cu nesfârşite suprapuneri transparente pe suprafeţele în lumină difuză, filtrată.
În continuare, scrie Enescu: „Pârâiaşul din fundul grădinii parcă-l văd şi acum. Un firicel subţire de apă, care susura şi devenea deodată o mică baltă, cu luciu de oglindă.“ De data aceasta fantezia pictorului recreează amintirea pârâului din grădina publică în care cânta fanfara, prin curgerea alaiului de muzicanţi, făpturi imaginare ce trimit la creaturile plăsmuite de Bosch şi Bruegel deopotrivă, dar cu expresii serene, coborând în orb pe panta destinului precum apa curgătoare, cu forţa gravitaţiei propriilor corpuri imateriale, corpuri-amalgam de om şi patruped, de om şi roată, de om şchiop sau o jumătate de om. Tot copilăria este cea invocată cu nepăsarea şi spiritul ei ludic, indiferente la logică ori la trecerea timpului. Susurul viorii şi bulboanele acompaniamentului la pian sunt transpuse cu toată libertatea imaginaţiei pictorului, spirit la fel de jucăuş şi pus pe şotii pline de candoare.
Secvenţa următoare în cadrul Suitei muzicale este evocată astfel de George Enescu: „Pasărea în colivie şi cucul din perete: biata pasăre… Tot atât de mult iubeam şi cucul cu mecanismul său liniştit şi regulat. Bătea ora şapte, împreună cu bătrâna pendulă…“ Tabloul imaginează un alt miraj legat de cântecul viu ori mecanic al păsărilor: dialogul dintre un papagal şi o cutie muzicală cu un peruş pictat, manevrată de un personaj eteric bărbos, văzut ca un autoportret. Aceeaşi compoziţie pe linii de contur curbe, cu volume aplatizate şi lumină estompată. Aburul difuz învăluie materia şi topeşte formele în valoraţii gradate prin nesfârşite treceri spre umbră intens colorată. Personajele năstruşnice ale subiectelor picturale respiră o tihnă molcomă şi ghiduşie bonomă, ca un surâs interior, surprins de alăturările formale inepuizabile.
Părţile care urmează în partitura enesciană se succed fără pauză, continuând în amintirea copilului imagini şi sunete de seara până dimineaţa, într-o noapte adormită pe timpul unui cer senin cu lună, care se transformă treptat în neliniştea vântului şi a furtunii, până la zorii molcomi, aducători de linişte şi soare. Scrie astfel Enescu: „Cântec de leagăn: doica bătrână leagănă pruncul. Pentru a-l adormi, ea-i îngână preziceri în şir: vei fi mare, vei fi tare… Înainte de a adormi, copilul vede lucind în fereastră Clarul de lună şi ascultă ţârâitul unui Greier. Apoi îl fură somnul. În miez de noapte se deşteaptă şi aude Vântul în horn, care devine în curând Furtuna în noapte. Ce spaimă! Repede sub plapumă! Băiatul adoarme din nou şi deodată, iată, Răsăritul soarelui. S-a făcut ziuă! Săgeţi de lumină pătrund pretutindeni. Păsările ciripesc. Toate temele muzicale redând lumina, revin de data aceasta în major, liniştite, transfigurate! Copilul răsuflă uşurat, e fericit; a trecut prin noapte şi furtună.“
Compoziţiile pictate corespondente poartă cu sine rezonanţele sonore ale mai multor instrumente: de pildă, viola pe care o ţine femeia nudă, sprijinită unduios pe o draperie valorată cu umbre reci şi molatece; sau violoncelul şi saxofonul care determină compoziţia perfect alcătuită pe unghiuri şi curbe a celor doi instrumentişti şi cadrului interior cu luna pe fereastră; ori greierul sugerat de ciupirea corzilor unei lăute aşezate într-un câmp cu flori; ca să nu mai vorbim de ecourile stinse ale clopotului, cu vibraţia aproape sonoră a aerului din jur. Pretextele literare din suita muzicală provoacă asocieri insolite de forme şi culori, născând o altă lume, familiară pictorului, o lume ce poate fi povestită în şoaptă, păstrând taina naşterii imaginilor. Sunt fiinţe şi obiecte ce revin în spirale în creaţia lui Coltofeanu, de fiecare dată într-o altă lumină, cu alte accente, în altă naraţie de volume şi tonuri.
Dramatismului din finalul piesei muzicale, al furtunii în noapte şi irumperii luminii în zori, îi sunt asociate vizual o pădure cu trunchiuri contorsionate şi coroane compactizate, fremătând pe traseul tuşelor vibrate, şi femeia care împinge roaba cu scoici şi cochilii uriaşe, într-o explozie de lumină laterală. Pădurea în noapte, o temă recurentă în pictura lui Coltofeanu, este în sine o simfonie cromatică în acorduri tonale reci de verde şi albastru, obţinute din amestecuri pe paletă. Decupajul conturelor lineare pe fondul valorat intens pe zone mari dezvăluie mecanismul cerebral al alcătuirii compoziţiei, definitivată mental înainte de a fi desenată pe pânză. Liniile sunt trasate în culoare, în tuşe continue, fluide, iar suprafeţele sunt vibrate din pensulări în straturi suprapuse de glasiuri, cu umbre colorate de intensităţi diferite.
În ansamblu, expoziţia de faţă alătură şi alte 28 de lucrări din ultimii ani, care completează tematic seriile alegorice de muzicanţi, de cântări şi cântăreţi, de jocuri şi portrete, în care revin propriile personaje arhetipale, dar şi obiectele umile transfigurate, cu forme esenţializate. Etalarea de culoare şi lumină, ponderea tonurilor calde de roşu şi aburul difuz al atmosferei fac din această expoziţie un reper important în parcursul creator al lui Dorin Coltofeanu.
Dar, cel mai bine vorbeşte pictorul însuşi despre felul în care gândeşte compoziţiile şi tehnica proprie la care a ajuns după decenii de decantări. Cităm din interviul înregistrat în 2010 de confratele Mihai Sârbulescu: „Eu pentru fiecare culoare am un desen înainte şi mă gândesc unde sunt accentele – şi de culoare, şi de ton. O parte din suprafeţele colorate sunt de acelaşi ton. Când pornesc la lucru, am în minte în general toată lucrarea gata. Din schiţă ştiu cum o să fie terminată. (…) Fac desenul direct în pensulă şi pornesc de la închis spre deschis. Închisul îl pun cu o pensulaţie mai puternică, cu o pensulă mare şi mai păstos şi primul strat îl las să se usuce. Apoi vin cu straturi mai deschise, apoi încep să colorez cu glasiuri anumite suprafeţe, unde am nevoie. Pe unele suprafeţe nu folosesc glasiuri. Am cam trei, patru straturi la lucrare.“
