Puteti citi acest îndemn în Italia pe toate gardurile, cu litere de-o schioapa. El este motivat de subtitlurile afisului: „În Italia ne-am pierdut serviciile, casele, viitorul“. Si, pentru a fi si mai convingator, urmeaza o constatare cu iz filozofic: „Fiecare pamânt are poporul lui, fiecare popor are pamântul lui“.
Aceasta este politica pe care o face Forza Nuova, partidul de extrema dreapta.
Afisul are partea lui de adevar. Situatia economica a peninsulei este grava. Povestea cu serviciile si casele sta pâna la un punct în picioare. Cei saraci si-au pierdut putinul, din cauza crizei. Si criza se datoreaza globalizarii, asemenea imigratiei masive. Fiindca globalizarea nu înseamna nimic altceva decât mobilitatea pe deasupra granitelor a marfurilor, a banilor, a informatiei si… a fortei de munca. Globalizarea aduce pace între state. Si razboi între paturile unei societati. Pace în lume, deci, si razboi în fiecare tara în parte. Globalizarea creste averile la un pol al societatii si saracia la celalalt pol. Ea a fost studiata doar pâna la jumatate: sporirea capacitatii economice prin multinationale. Saracirea absoluta a marii majoritati a populatiei ne-a scapat din vedere. Ea se razbuna acum.
Se va îndrepta oare lumea daca saracii dezradacinati dintr-o tara din cauza lipsei mijloacelor de subzistenta se vor întoarce de unde au plecat (încercând sa-si salveze pielea) în aceleasi conditii de pauperitate? Se va restabili echilibrul pe glob daca balastul dintr-o parte a lumii se va deplasa spre cealalta, cea de unde-a pornit-o-n bejenie? Nu-ti trebuie multa perspicacitate pentru a da un raspuns. „Idealistii“ unei asemenea solutii nu realizeaza pe ce lume sunt. Mobilitatea marfurilor, a banilor, a informatiei, nu se mai poate realiza fara mobilitatea fortei de munca. Si fara mobilitatea primelor trei elemente ale lumii moderne, viata în acest mileniu este de neconceput. Trebuie deci gasita solutia. Aceea anume, în care un popor ca cel italian sa nu poata scrie pe garduri ca si-a pierdut serviciile, casele si viitorul. Cât despre cea de a treia fraza, cea cu iz filozofic, din banner-ul partidului Forza Nuova, ea suna cel putin ridicol la un popor care pîna acum câteva decenii a mai avut colonii. Cum adica „Fiecare pamânt are poporul lui si fiecare popor are pamântul lui“? Pai atunci ce cautau italienii în Abisinia, ce cautau spaniolii (cei atinsi si ei în anii nostri de o criza pe care tot în spinarea emigrantilor o arunca) prin America Latina, prin Asia, prin si prin? Cum s-a ajuns la aceasta stergere din memorie a istoriei, cum de poate sustine o asemenea aberatie un partid dintr-o tara fosta-coloniala, fara a se astepta la o reactie bumerang?
Stau de vorba, la Bruxelles, cu vechi prieteni emigranti din România. Mi se plâng de comportamentul emigrantilor musulmani. Fiindca nu-si schimba îmbracamintea. Fiindca nu sunt europeni. „Da, nu sunt“, accept. Cum îsi permit, spun prietenii mei, sa umble cu galabii? „Fiindca nu sunt europeni“, îi întaresc constatarea. Ramân descumpaniti. Se uita la mine surprinsi, încercând sa înteleaga subtilitatea afirmatiei mele. Care nu are de fapt, nici o subtilitate. „Pai, sunt europeni“? le înraresc afirmatia printr-o întrebare, derutându-i si mai abitir prin asta. „Nu, nu sunt“. „Trebuie sa fie?“ „Da“. „De ce“? Se lasa un moment de tacere. „Fiindca asa ne place noua, sa fie europeni?“
Prietenii mei români, emigranti, m-au invitat la masa. Mi-au pus în fata fel de fel de bunatati. M-au primit cu caldura. S-au stabilit de câteva decenii la Bruxelles. Se poarta ca adevarati europeni. Nu am de gând sa prelungesc o discutie inutila. Dar argumente as avea, cât se poate de la îndemâna. I-au obligat maiasii pe cuceritorii spanioli sa fie maiasi? I-au obligat africanii pe colonistii de toate neamurile care au trecut peste ei, i-au decimat si i-au jupuit de toate bogatiile, sa se îmbrace ca africanii? De unde adica ideea ca cel care pleaca din Europa spre alte tari trebuie sa-si faca acolo toate mendrele, iar cei care vin de acolo spre o Europa a democratiei trebuie sa uite complet cine sunt? Cum se poate sa ceri respect, ca raspuns la lipsa de respect? De ce sa le cerem lor în Europa sa-si dea jos galabiile, când ei, în Africa, nu le-au cerut colonistilor europeni sa umble fara chiloti? Asta, desigur, pentru a ramâne la suprafata marilor întrebari. Si a lipsei de solutii în problemele metizarii lumii. Unde, nimic nu poate fi înteles si explicat, în afara istoriei.
În Olanda, tot asa, stau la o masa printre prieteni români. Sunt foc si para. La orice solicitare a unui loc de munca, îmi spun ei, negrii din Surinam sunt preferati.
Iarasi sunt într-o situatie dificila. Iarasi am în fata fel de fel de bunatati. Si sunt înconjurata de oameni cumsecade, care se bucura de prezenta mea. Asa ca-mi vine greu sa ma desfasor. O iau usurel, de la un colt: „Au facut tot învatamântul în limba olandeza, le spun. Sunt din vechile colonii. Si în Caraibele olandeze, limba oficiala era olandeza. O vorbesc perfect. Noi, oricât am fi de scoliti, tot o mai scrântim“.
Ma opresc deci, din nou, la un amanunt de suprafata. As vrea însa sa adaug ca fata de „tuciuriii“ (cum nu scapa niciodata românii ocazia sa-i numeasca) aceia, din Surinam si din Aruba, Olanda are anumite obligatii. Istoria le impune. Trei secole de colonialism au adus bogatii în finantele Regatului olandez si resentimente la popoarele caraibiene. Destinele lor s-au legat indestructibil. Ce istorie comuna au românii cu olandezii? Ce obligatie au olandezii fata de români? Cum de ne permitem sa ne asezam, nepoftiti, în fata altor popoare, la avantaje? „Pai astia nu sunt europeni!“, se riposteaza de catre gazde, de parca mi-ar fi citit gândurile. „Da, nu sunt“, accept. „Adica de ce sa ne-o ia înainte, când noi suntem europeni si ei nu sunt?! „Trebuie sa fie?“. I-am derutat. „Pai Europa e leaganul democratiei“, mi se raspunde.
Merg cu trenul prin România, pe ruta Bucuresti-Cluj. În Gara de Nord se urca în vagonul de intercity câtiva tineri. Bine îmbracati. Cu geamantane frumoase, noi. Cuviinciosi. Îsi cauta locurile. Si apare o încurcatura. Locurile consemnate pe biletele lor sunt ocupate. Niste domni grasi si siguri de sine, stau cracanati (pozitie prin care se manifesta la un anumit grup social bunastarea materiala) pe locurile tinerilor. Încep discutiile. Tinerii stiu poticnit româneste. Sunt indieni. Înscrisi la universitatea din Cluj. „Si veniti sa studiati la noi, în Europa“, îi apostrofeaza cu dispret cracanatul. Tinerii raspund politicos, în engleza. „A, stiti si engleza?, se arata uimit badaranul, pe care l-a ferit Dumnezeu de asemenea aptitudini nocive. Si pentru a face si un „spirit de gluma“, spre hazul tuturor celor din compartiment: „Da’ tiganeste, stiti? Ca va vad asa, cam tuciurii, ha-ha-ha“.
Le fac baietilor semn din cap. Îmi apuc si eu geamantanul din plasa. Trecem în alt vagon, unde gasim niste locuri libere. Pentru niste ore, îmi doresc sa fiu indiana. Nu europeana, cum sunt conationalii mei. Nu apartinând deci „leaganului democratiei“.
Si, ca sa nu termin în coada de peste, revin la afisul partidului Forza Nuova. Sa ne întoarcem acasa deci, noi emigrantii. Noi, românii, cea mai mare patura de emigranti din Italia, sa ne întoarcem în România. Fiindca nu suntem europeni? Ba, uite ca noi suntem. Fiindca n-am reusit, ca europenii care scriu afise pe garduri sa ne patrundem de spiritul democratiei? Care democratie?