Nu este chiar o întâmplare că, uneori, filmele unui festival, o parte dintre ele, se adună în jurul unei teme. Mişcările mai mult sau mai puţin evidente ale realităţilor sociale, politice lasă urme, lansează întrebări în faţa cărora cineaştii, mai ales ei, deţinători ai unui seismograf atât de sensibil cum este filmul, nu pot rămâne indiferenţi. Aşa se face că am asistat, de-a lungul vremii, la festivaluri de pe diferite meridiane în care eram aruncaţi în focul războaielor de tot felul, în meandrele politicii. Am fost, cel mai adesea, martori ai rezistenţei umane prin eternele sentimente ale iubirii, ale refugiului în familia apărată de agresivitatea vieţii contemporane. Dar să te izbeşti de câteva ori de imaginea Morţii, în intervalul unei singure săptămâni, parcă nu prea s-a întâmplat. Este ceea ce am trăit anul acesta la Valladolid, la cea de a cincizeci şi noua ediţie.
Evident, în oricare dintre întâlnirile cinematografice de acest fel, de la Cannes la Tokio, oriunde ne-am nimeri pe mapamond, putem număra cu duiumul pe cei care îşi dau duhul. Nu despre asta este vorba. Altceva am întâlnit în câteva dintre filmele de la Seminci (Semana internacional de cine): sentimentul neliniştii, al spaimelor din preajma sfârşitului, durerea desprinderii de cei dragi, ineluctabilul sentiment al urgenţei redresării unui bilanţ existenţial. Totul îmblânzit, însă, de un exerciţiu al domesticirii morţii, al datului cu tifla sau al amânării scadenţei. Un juriu din care au făcut parte, printre alţii, cunoscutul cineast sud-coreean Bong Joon Ho (căruia i-a fost dedicată şi o retrospectivă), actriţa canadiană Alexandra Stewart (Noaptea americană), Yvonne Blake (autoarea costumelor unor filme semnate de François Truffaut, Peter Bogdanovitch, Vicente Aranda), producătorul de origine mexicană Eduardo Rossoff a avut inteligenţa să treacă peste tabu-uri, să guste umorul fie el şi cam întunecat al filmului israelian Mit Tova. Spaniolii i-au spus, inspirat, La fiesta de despedida, Sărbătoarea despărţirii, pentru că aşa şi arată mica poveste: ca o sărbătoare peste care tremură cortina fragilă a lacrimilor reţinute. Un grup de bătrâni pensionari, locuitori ai unei rezidenţe pentru vârstnicii nu chiar de toată mâna, fac haz de necaz pe seama morţii despre care ştiu că îi pândeşte, ba chiar şi glume adolescentine cum ar fi telefonul din rai dat doamnelor inocente. Asta nu ar fi nimic. Unul dintre ei, Yehezkel, mai hâtru şi mai născocitor, îşi asumă, pe cont propriu, nici mai mult, nici mai puţin decât eutanasierea unui prieten în grea suferinţă. Cu ajutorul unei instalaţii abracadabrante, o ţevărie transportată la spital într-un tub, cu o mândrie de atacatori ai cosmosului. Fiinţă mai delicată, Levana, soţia inventatorului, se opune, dar nu va avea câştig de cauză în faţa solidarităţii de monolit a celorlalţi, inclusiv a nevestelor. Protagonistul este convins de menirea sa ca salvator al sufletelor chinuite până în clipa în care soarta loveşte neaşteptat: iminenta despărţire de propria soţie. Remarcabil simţul nuanţelor psihologice al celor doi autori, aflaţi la primul lor lung metraj, Tal Granit şi Sharon Maymon, care nu cad în capcana unui final mai convenţional sau articulat cu barda. Juriul i-a distins cu premiul suprem, Espiga de oro (Spicul de aur), adăugând acestuia şi Premiul pentru interpretare feminină acordat actriţelor Levana Finkelshtein şi Alza Rosen care „ne-au făcut să râdem şi să plângem”.
Un alt film, dintr-un alt capăt al lumii, a venit cu o propunere asemănătoare, The Angriest Man in Brooklyn (în afara competiţiei) al lui Phil Alden Robinson. Numai că Cel mai mânios bărbat din Brooklyn avea în trena lui un adevăr recent, mai greu de combătut prin umor, oricât o fi el de bun, şi anume moartea, sinuciderea actorului Robin Williams, protagonistul. Nu poţi privi chiar detaşat, chiar dacă eşti prins în febra specifică oricărui festival, toată alergătura personajului Henry Altman pentru a-şi pune viaţa la punct, a cădea la pace cu familia, din momentul în care o tânără doctoriţă (Mila Kunis) îl anunţă că mai are 90 de minute de trăit. Ce să facă mai întâi, cu atât mi mult cu cât, de felul lui, omul este şi iute la mânie, ceea ce sporeşte şansele de a acumula boacăne. Poate sinuciderea (şi, ajunşi aici, cum să nu tresari, ştiind ceea ce ştiam) ar fi o soluţie, dar tocmai fata îl salvează. Mi-am adus aminte de o glumă à la Woody Allen, „Cum să te arunci de pe podul Venanzano, când pentru asta este recunoscut Brooklynul?”. Nu ştiu alţii cum sunt, experienţa privirii unei pelicule cu sentimentul că acesta este ultimul film în care îl mai vedem pe actorul X, de acum încolo locul întâlnirii fiind numai Cinemateca sau televiziunea, a fost pentru mine, întotdeauna, una amară.
Să trecem. Am văzut (de fapt, revăzut) şi un film în care nu moartea individuală trebuie îmblânzită. Cea colectivă se impune a fi ţinută în frâu. Cea care presupune distrugere generală. Diplomaţie, al lui Volker Schlöndorff, celebrul lider al Noului cinematograf german (Toba de tinichea) reface, în cheie ficţională dar cu background-ul atestat de istorie, întâlnirea din noaptea de 23 spre 24 august 1944 dintre consulul norvegian Raoul Nordling şi guvernatorul german al Parisului ocupat, generalul Dietrich Von Choltitz, la cartierul general de la hotelul Meurice. Istoricii evită să-l numească pe acesta din urmă salvatorul Parisului, cauzele pentru care nu a îndeplinit ordinele lui Hitler de a arunca în aer capitala Franţei fiind, spun ei, mai complicate. Nici în film nu se aud marile cuvinte, dar realitatea este că, la întrebarea Arde Parisul?, cu care acum mulţi ani în urmă ne stârnea filmul lui René Clément (Paris brûle t-il?), s-a putut răspunde nu şi pentru că, în ultima clipă, Von Choltitz a cedat în faţa argumentelor lui Nordling de a nu executa ordinul lui Hitler, de a decomanda incendierea marilor monumente, Luvru, Notre Dame, Tour Eiffel, deja minate, gata să sară în aer. Schlöndorff a fost interesat de tema ocupaţiei germane şi într-un alt film, La mer à l’aube (dedicat militantului Guy Môquet, simbol al Rezistenţei franceze), în care personajul interpretat de Jean-Pierre Darroussin spune la un moment dat: „Înainte de a asculta ordinele, trebuie să asculţi de propria conştiinţă”. Diplomaţie, realizat după o piesă de teatru a lui Cyril Gély, aparţine acelei categorii care se sprijină în întregime pe întâlnirea a doi mari actori, pe duelul lor verbal scăpărător. În cazul de faţă, Niels Arestrup şi André Dussolier. Primul, Von Choltitz, greoi, obosit, bolnav, dependent de medicamente; celălalt, Nordling, suplu, surâzător, cu un farmec irezistibil, strecurându-se ca o pisică, apărând precum deus ex machina în biroul neamţului, atacând punctele nevralgice ale adversarului. Ceea ce vedem în film este, pur şi simplu, diplomaţia la lucru. Sigur că asistăm la un ping-pong al cuvintelor destinate să lovească la ţintă, privirea nu se poate desprinde, însă, de gesturile în aparenţă banale dar care, la rândul lor, întreţin tensiunea sau, când e cazul, o destramă. Generalul se agaţă de pahar, cu ajutorul lui amână sau întăreşte un gest. Consulul norvegian nu are la îndemână decât un accesoriu, pălăria aşezată tacticos pe un colţ de masă. După felul în care dă să o recupereze ştim dacă joacă teatru, doar pentru intimidarea adversarului, sau dacă, într-adevăr, nu mai are nimic de spus. De la un astfel de regal pleci binecuvântând talentul marilor actori. Premiul de interpretare a revenit doar unuia dintre ei, lui Niels Arestrup, şi cred că doar din motive de diplomaţie, ca să spun aşa, juriul rezervând o distincţie şi regizorului, Premiul pentru cea mai bună regie. Festivalul ne-a prilejuit o altă fericită întâlnire, cu Volker Schlöndorff în persoană, o adevărată lecţie de istorie. La conferinţa de presă, cineastul a făcut mărturisiri esenţiale, mai ales pentru cei tineri, care vor să cunoască tulburările din Europa postbelică: „Nazismul este o moştenire blestemată”, ne-a spus el. „Ca şi cum te-ai naşte cu o infirmitate. Unul ca mine, născut în acei ani (1939), va fi marcat pe viaţă. Fiica mea are 22 de ani, dar încă simte această povară. Putem uita individual acele momente, dar nu şi colectiv. Când, foarte tânăr fiind, m-am dus în Franţa să studiez, aş fi vrut să fiu francez, aveam impresia că toţi voiau să vadă cum arată un neamţ, privit de aproape. Identitatea nu se poate pierde, însă, precum virginitatea. Cum a fost posibilă oroarea nazismului, sunt întrebat, adeseori. Răspunsuri pot exista, o mie, dar niciunul nu este complet.”
Se întâmplă mai peste tot. Unele filme vin gata aureolate de faima autorului, a subiectului, a interpreţilor, a ceea ce se află chiar mai departe, dincolo de toate acestea. Cum să nu fii curios să vezi o Domnişoara Iulia a veşnic îndrăgitului Strindberg, rol pe care şi-l doresc toate actriţele de dramă ale lumii, în viziunea lui Liv Ullman, muza bergmaniană, în interpetarea unui star al momentului, Jessica Chastain, şi a unuia mai demult verificat, Colin Farrell? Nu fac excepţie, am aşteptat ziua cu pricina. Am văzut ceea ce se cheamă un film frumos prin lumini, costume, decoruri (care nu au respectat vechile linii trasate de dramaturg, ceea ce nu a fost rău), conturul personajelor şi atât. O femeie şi un bărbat aparţinând unor clase sociale de rang diferit, prinse în jocul tragic al seducţiei. Unul îl manipulează, rând pe rând, pe celălalt. Învinge, până la urmă, cel care are antrenamentul unei rase noi, care vrea să-şi depăşească, fie ce-o fi, condiţia. Poruncitoarea, dar atât de fragila domnişoară Iulia va fi victima valetului tatălui său, sfârşind, în film, precum Ofelia nebună, luată de apele unui râu invadat de petale de flori. O fi mult, o fi puţin?