Într-un text publicat în urma cu mai mult de o luna de zile (Deci, unde a spus Patapievici chestia aia?, Dilema veche, 17-23 februarie, 2011), Cristian Ghinea scria cum domnia sa a „râs cu pofta“, „apoi cu tristete“, o atitudine provocata de articolul scris de Lavinia Bârlogeanu în Observatorul cultural, o recenzie la cartea Idolii forului coordonata de Sorin Adam Matei. Recenzia doamnei Bârlogeanu pacatuieste si stârneste râsul cu pofta si tristete cel putin din doua motive (ne spune autorul articolului din Dilema veche): este o recenzie excesiv laudativa la adresa cartii mentionate si, mai mult, foloseste o presupusa spusa a lui H.-R. Patapievici („cine nu-l voteaza pe Basescu îsi pierde capacitatea de alegator“) „fara sa mentioneze unde a spus Patapievici chestia aia“ (iata macar un motiv suficient pentru o criza neasteptata de râs).
Din „Politice“: votul cenzitar si urina puternica
Poate ca domnul H.-R. Patapievici nu este responsabil pentru o asa rostire ce ar atesta supusenia basesciana, poate este doar o vorba de dânsii inventata (acei rautaciosi ce nu cad în admiratie spontana când se arata idolii forului autohton). Numai ca exista în librarii si în biblioteci o carte publicata cu ani în urma de actualul director al Institutului Cultural Român, ce cuprinde între coperti asertiuni care întrec în grotesc presupusa spusa redata, fidel sau nu, de doamna Bârlogeanu. Cartea se numeste simplu „Politice“, iar între copertile ei sunt bine conservate opiniile celui ce a fost comparat cu… Kierkegaard!? Ca opiniile autorului scrise în anii ’90 se constituie într-o proba incontestabila a ceea ce Daniel Barbu numea „ateismul credintei democratice“ (Daniel Barbu, „Ateii credintei democratice“, în Sorin Adam Matei, Mona Momescu, coordonatori, „Idolii forului. De ce o clasa de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici“, Editura Corint, Bucuresti, 2010, pp. 40-51) reprezinta o realitate de netagaduit. Bizareria consta în faptul ca reflectiile prinse aici nu au avut parte de nici un fel de judecata critica, mai putin acele aspecte referitoare la poporul român (totdeauna nationalismul verde primeaza în fata corectitudinii politice).
Sa ne afundam putin în epistola („Politice“ se constituie într-o culegere de scrisori adresate lui Alexandru Paleologu, alaturi de mai multe articole aparute în hebdomadarele vremii) numita „Înapoi la chestiunea specificului national“ (H.-R. Patapievici, „Politice“, Humanitas, Bucuresti, 1996, pp. 59-69). Ce a fost scris aici negru pe alb nu a fost niciodata sanctionat ca fiind o scriitura macar de nuanta antidemocratica. Sa pornim la drum. Sunt multe grosolanii de o trivialitate rudimentara, dar ceea ce se constituie a fi proba acelui ateism al credintei democratice, cum nimerit s-a exprimat Daniel Barbu, este apologia facuta de autor votului cenzitar (si asta la doar doi ani dupa ce românii pariasera pe libertate si democratie). Votul universal este afurisit de dl Patapievici, întrucât „în conditiile votului universal si egal dicteaza cei cu urina puternica“ (p. 64). Probabil ca românii nu au stiut sa voteze conform gradului de cultura politica pretins de domnul Patapievici, si de aici scârba manifestata în scris pentru „rrromânii“ care vor distruge România, pentru ca, da, „România ar fi putut fi salvata de rrromâni prin votul cenzitar“ (p. 64). Se întelege, exista doua categorii de români, unii care stiu sa voteze (si doar ei ar putea salva România) si, pe de alta parte, „rrromânii“, cei cu urina puternica si bineînteles care nu vor sti niciodata cum sa voteze (si care, poate, nici nu vor fi atenti la sugestiile filosofilor politici de serviciu).
Tarani si taranoi
Nu se poate face nimic, cu exceptia votului cenzitar desigur, întrucât în vremea de azi cei 80% tarani autentici raportati în interbelic au fost transformati în 80% taranoi stricati dupa 45 de ani de experiente comuniste („Din cele 80 de procente de tarani autentici raportate între cele doua razboaie, au ramas azi 80% taranoi stricati: precum nu se mai poate face nimic cu zgura ramasa în athanor, nu se mai poate face nimic nici din ei – oameni lasati pe câmp, din doi unul, la Judecata de Apoi“ – p. 64). În fata unei asemenea probe de ignoranta pare inutila aducerea unor lamuriri suplimentare. Poate ar trebui totusi mentionat ca acei 80 de procente de tarani autentici din interbelic aveau unele caracteristici demografice si economice esentiale pentru a le întelege viata: erau analfabeti în cea mai mare parte (sau restul doar rudimentar alfabetizati, patru clase era regula), mortalitatea infantila în rândurile acestora depasea 200‰ (o cifra înspaimântatoare chiar si pentru cei care nu sunt familiarizati cu astfel de indici ai calitatii vietii, iar asta se traduce simplu în felul urmator: din 1000 de copii nascuti vii în perioada interbelica, în primul an de viata mureau peste 200; face si asta parte din farmecul discret al interbelicului autohton; ca o comparatie, în prezent mortalitatea infantila la nivel national este sub 20‰), speranta medie de viata la nastere se situa undeva în jurul valorii de 35 de ani, productivitatea agricola a taranilor autentici era una dintre cele mai scazute din Europa etc. etc.
Dar se pare ca nu caracteristicile economice si demografice ale acestora erau importante, a contat doar faptul ca erau… „autentici“, caracteristica pierduta azi (taranoii sunt stricati, si cum pot fi lasati asemenea taranoi stricati sa voteze). Concluzia autorului este una singura: „Cred cu convingere ca garantia progresului în România este votul cenzitar: România va evolua numai în masura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie“ (pp.67-68). Trebuie macar sa mentionam faptul ca între timp autorul „Politicelor“, în firava si nereformata noastra democratie, a ajuns director la Institutul Cultural Român, o pozitie de înalt functionar al statului remunerata si din banii acelor misera plebs, a taranoilor stricati care nu ar trebui lasati sa voteze.
Sunt numeroase alte exemple care pot da seama de caracterul cinic, nedemocratic, ce caracterizeaza culegerea de texte Politice. A le contabiliza este curata pierdere de vreme. Cu luni în urma, când scria o recenzie la Idolii forului, Andrei Cornea („Idoli si idolatri“, „Revista 22“, 22 iunie 2010) se arata indignat de caracterizarea facuta de Daniel Barbu (si de ceilalti ce au contribuit la volum) intelectualilor publici, acestia fiind mânati în acest demers de „urâtenia, invidia si rictusul resentimentar din ei însusi“. Credem ca, cel putin, sintagma ateu al credintei democratice nu este lipsita de substanta, fie si doar în cazul domnului Patapievici aceasta putând avea coerenta logica.
Ce ar mai fi de adaugat? Doar doua chestiuni marunte, neimportante. Prima este opinia extrasa dintr-o declaratie solemna rostita în Camera Deputatilor, la doua luni (27 mai 1917) dupa prima revolutie rusa si e reprodusa de Matei Dogan („Sociologie politica. Opere alese“, Editura Alternative, Bucuresti, 1999): „Timp de 40 de ani, partidele noastre politice au practicat fara exceptie coruptia… Noi toti suntem raspunzatori pentru aceasta situatie, pentru ca nu am facut nimic ca sa oprim aceasta monstruoasa tiranie si coruptie a vietii noastre politice. Prin metodele pe care le-am folosit, am creat, sustinut si dezvoltat atotcuprinzatoarea putere a oligarhiei“ – p. 141. „Atotcuprinzatoarea putere a oligarhiei“ se dezvoltase în conditiile votului cenzitar, vot ce înca stârneste regrete în România postcomunista.
A doua reprezinta un citat din „Modernitatea politica si românismul“ (Editura Nemira, Bucuresti, 1998). Scrie acolo Cristian Preda: „Foarte multa lume se mira ca unii intelectuali români interbelici au avut optiuni politice dezastruoase. Mirarea nu se justifica: întâi, pentru ca poti fi subtil si bine informat într-un domeniu, dar absolut idiot în politica“ (p. 157). Plasata în vremurile noastre, asertiunea respectiva nu ar nevoie de update. Se sustine asa.