Apărut la scurt timp după romanul lui Alain Fournier, Lupul de stepă, publicat în 1927, aduce în atenţia cititorului zbuciumul interior resimţit de un ins incapabil să accepte şi să se integreze în societatea în care trăieşte. O societate ieşită de pe câmpul de bătălie, care încă nu a reuşit să îşi adune rămăşiţele risipite de tunurile neîndurătoare ale combatanţilor şi să-şi continue cursul firesc al vieţii, fiind încă prinsă între obiceiurile nescrise ale burgheziei şi noile cerinţe ale unei lumi în plină mişcare. Asemeni confratelui francez, şi Hesse introduce în opera sa foarte multe elemente autobiografice. Chiar iniţialele personajului său Harry Haller coincind cu cele ale propriului nume, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că acesta îl deleagă pe Harry să spună propria sa poveste camuflată sub haina ficţiunii.
Din dorinţa de a antrena cititorul în procesul lecturii impregnate cel mai adesea de tipare şi manifestări ale unui timp sacru, Hesse utilizează pe lângă temele arhetipale majore şi o serie de elemente ce ţin de sfera bizarului, ca de exemplu teatrul de magie sau acţiuni ce par a se petrece în vis (ce pot fi puse pe seama destul de frecventelor stări bacchice) sau într-un spaţiu paralel realităţii cotidiene, un spaţiu fantastic dominat de dorinţele şi plăcerile celui ce păşeşte acolo. Un episod interesant este cel din finalul romanului, atunci când Mozart, unul dintre idolii lui Harry, îi devine acestuia călăuză prin lume, amintind de Divina Commedia, unde Vergiliu îi serveşte lui Dante drept mentor şi îndrumător printre cercurile întortocheate ale Infernului şi mai apoi prin Purgatoriu: „Mozart se apropie, trecu râzând pe lângă mine, se îndreptă agale spre una dintre uşile lojelor, o deschise şi intră, iar eu l-am urmat curios pe acest zeu al tinereţii mele, căruia toată viaţa i-am dăruit dragostea şi admiraţia mea“.
Textul lui Hesse foloseşte trimiteri la dimensiunea sacră de odinioară şi în special la cea creştină, ilustrată prin mitul păcatului, al stigmatului originar pe care fiecare dintre noi este obligat să îl poarte cu sine, deşi, în mod paradoxal, nu suntem direct răspunzători de acesta. Regăsim acel mal du siècle de care vorbeau romanticii la începutul secolului al XIX-lea, ce aducea în prim-plan incapacitatea de a se adapta la o societate construită din reguli şi dogme, o lume lipsită de aspiraţii şi idealuri înalte, permanent scufundată în banal. Maladia însumează o întreagă epocă plină de schimbări de anvergură atât în sfera literară, cât şi în cea politico-socială, cu transformările majore pe care o conflagraţie mondială le produce atât în interiorul unei comunităţi, dar mai ales în interiorul individului, căci modificările reverberează extrem în sufletul intelectualilor hiperlucizi (Harry Haller personificând figura artistului). Aceste două concepţii se împletesc însă prin faptul că ceea ce reprezintă maladia unei epoci poate fi interpretat ca hibă a întregii umanităţi, mai ales dacă privim din perspectivă mitico-arhetipală.
„Dar eu văd în ele ceva mai mult, un document de epocă, dat fiind că boala din sufletul lui Haller – iată, de lucrul acesta sunt convins acum – nu este capriciul unui individ, ci boala epocii înseşi, nevroza generaţiei lui Haller, o boală care i-a lovit nu numai pe indivizii slabi şi inferiori, ci îndeosebi pe cei mai puternici, mai pătrunşi de spirit şi mai talentaţi.“ Sau: „Aceasta este calea judecăţii. Abia după ce vor fi ispăşit vina epocii lor, se va vedea dacă mai rămâne o contribuţie personală care să justifice tragerea lor la răspundere.“
Observăm în economia romanului prezenţa unor trimiteri la o serie de compozitori extrem de prolifici, reprezentativi pentru un anumit curent artistic, ca de exemplu Johannes Brahms sau Richard Wagner – imagini ale fenomenului romantic – sau W.A. Mozart şi Johann Sebastian Bach, promotori ai mişcării clasiciste, ceea ce ne demonstrează că fiecare perioadă este caracterizată de o oarecare stare de melancolie, de nostalgie pentru vremurile şi epocile apuse, temă ce se leagă inevitabil de condiţia de damnat tocmai pentru că prezintă un deficit şi, prin extindere, o stare de dezechilibru. În perioada contemporană, tema inadaptatului claustrat în propria-i persoană şi în jurul afinităţilor sale a fost adaptată şi într-o serie de filme, cel mai reprezentativ fiind, în opinia noastră, cel al regizorului Woody Allen, intitulat Midnight in Paris. Pe lângă asemenea referinţe, dimensiunea intertexuală este reprezentată prin aceeaşi dualitate clasic-romantic (două curente care ipostaziază fundamente privite în oglindă), printre scriitorii aleşi de Hesse numărându-se Cervantes cu al său Don Quijote, Goethe şi Novalis; mai mult, referirea la zeul Wotan poate fi văzută ca o trimitere la mitul lui Faust, întrucât acesta din urmă „exprimă desăvârşit sufletul german prin aspiraţia către nemărginit ce provine din contradicţiile şi sfâşierea interioară prin acel eros al depărtărilor şi acea aşteptare eschatologică a marii împliniri“ (Jung, În lumea arhetipurilor, Editura Jurnalul literar,
p. 37). Această intertextualitate poate fi reperată, din punctul de vedere al manifestării arhetipale, ca o dorinţă de restabilire a legăturii cu trecutul, văzut ca reprezentare ideală prin comparaţie cu prezentul, ale cărui efecte nefaste alterează peisajul intern al individului.
Dedublarea, tema principală a romanului Lupul de stepă, poate ilustra atât imaginea beneficului, cât şi pe cea a maleficului, limita dintre cele două fiind determinată de nivelul de la care privim procesul. Acesta poate reprezenta detaşarea de cotidian, ce implică un dialog cu propria conştiinţă sau chiar cu acel spirit creator ce sălăşluieşte în fiecare dintre noi, pentru ca, mai apoi, privit dintr-un unghi contrar, acelaşi proces să întrupeze labilitatea psihică asociată cu dezvăluiri ale dublei personalităţi. Care vom vedea că nu se rezumă la o portretizare binară, ci merge mult mai departe, sondând până la cele mai adânci niveluri. Tot de dedublare se leagă două coordonate extrem de importante, în legătură una cu cealaltă, şi anume mitul lui Narcis şi simbolul oglinzii. Una dintre principalele caracteristici ale indivizilor din categoria lui Harry este incapacitatea de a ieşi din propria persoană, de a se integra chiar şi superficial într-o comunitate. Neputinţa aduce cu sine un soi de frustrare, de claustare, efect al cunoaşterii spirituale. Imaginea aminteşte de portretizarea geniului făcută de însuşi Mihai Eminescu, considerat una dintre ipostazierile germenului genialităţii: „(…) dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc“. Oglinda este şi ea un simbol interesant pentru că are închisă între ramele sale de argint o binaritate. Ea reprezintă o modalitate de a te cunoaşte, de a-ţi descoperi cele mai profunde acţiuni şi instincte. Pe de altă parte, se asociază cu latura demonică, negativă, datorită atribuţiilor sale, ca aceea de a păstra închis în ea sufletul celui decedat. Este, astfel, răspunzătoare de imposibilitatea trecerii pragului cosmic, ceea ce coincide în folclorul românesc şi internaţional cu un soi de vampirism: „Figurile în care aţi văzut descompunîndu-se aşa-zisa dumneavoastră personalitate. Căci fără figuri nu pot să joc. Îmi puse dinainte o oglindă şi am văzut din nou, în ea, cum întregul care era persoana mea se descompune în multe euri“.
Stilul în care este construit romanul pare să vină pe filieră manieristă, transformând artistul într-un veritabil arhitect, într-un homo faber ce operează un sacrificiu ca opera să-i fie pe deplin realizată, ca ea să atingă acel nivel de perfecţiune ce imită marea artă a zeilor din Antichitate. Inevitabil, sacrificiul se concretizează prin absenţa iubirii şi imposibilitatea de a o atinge în plan terestru. Mai mult, maniera de scriere înglobează şi o serie de caracteristici inedite ce constau în amestecul planurilor exterior-interior, real-oniric, real-fantastic, inserţii ale bizarului manifestat prin imaginea teatrului de magie, prin Tratatul despre lupul de stepă ce pare că îl descrie exact pe Harry – despre care nu ştim dacă este autentic sau fabricat special de autor pentru a atrage lectorul pe o pistă eronată – şi nu în ultimul rând, prin viziunile pe care acesta le are, ca descoperirea acestui teatru „numai pentru nebuni“. Chiar şi interiorul teatrului ce pare construit dintr-o multitudine de camere poate fi privit ca o ipostază a labirintului, a unui caleidoscop frumos colorat asemeni celui folosit de vechii comedianţi, tocmai pentru a-şi atrage publicul într-un soi de joc straniu, alcătuit din umbre şi lumini magice, ceea ce ne aminteşte de experienţele „la ţigănci“ ale lui Gavrilescu sau de panopticonul imaginat de Max Blecher în opera sa Întâmplări din irealitatea imediată.
Dincolo de timp şi de încercările Istoriei care ameninţă să îi zguduie din temelii existenţa, literatura universală a reuşit, asemeni unui cameleon, să îşi păstreze funcţia totemică de liant al civilizaţiilor, demonstrând maleabilitate şi o capacitate de transformare alchimică prin arderea a tot ceea ce este nefast, pentru ca la sfârşit să renască sub forma unei Phoenix ce vine să purifice locul atins de maladia incertitudinii.
Autor: ELENA MANEAApărut în nr. 494