Goliath-ul cu picioare de lut

– Magistre, saptamâna trecuta ati promis ca vom proceda, cu elan caracatitistic, la un exercitiu de anticipatie vizavi de campionatul intern de fotbal – favoriti, sansela titlu, antrenori, candidati la retrogradare, posibile miscari de trupe, arbitraje…
– Ma bucur ca nu vrei sa vorbim despre Onicas, asistentul care a gresit, se pare, la o faza din meciul Steaua – Universitatea Craiova, involburând crâncen apele nevricoase ale mediei sportive din România care a facut din el, timp de câteva zile, un personaj situat la granita fragila dintre cooperatorul diabolic si criminalitatea de drept comun. Si asta – nota bene! – nu neaparat fiindca a comis o eroare de apreciere – oameni suntem… –, ci   pentru culpa impardonabila ca nu  si-a recunoscut-o, ceea ce confirma adevarul maximei dupa care majoritatea dintre noi nu tinem neaparat la dreptatea noastra, cât, mai cu seama, la omologarea ei publica.
Pe de alta parte, regret ca nu vrei sa discutam despre cele doua medalii de argint cucerite de reprezentantii nostri la Europenele de atletism – ar fi aici de spus câteva lucruri cel putin interesante, dupa parerea mea. Stiu, o  sa-mi raspunzi ca o gala atletica va aduna pe o arena, indiferent de nivelul competitorilor, maximum 50-60 de rataciti, in vreme ce un banal meci de fotbal dintre doua formatii care se bat eroic pentru evitarea retrogradarii va aduce in tribune cel putin de o suta de ori mai multi spectatori…
– N-am vrut sa spun asta, insa trebuie sa fiti de accord ca lucrurile cam asa stau si ca, intr-un orizont de timp previzibil, ele nu se vor schimba, oricâta risipa de consideratii filozofice, intelectualiste si academice am face noi. Vointa Mariei Sale Publicul este infailibila si inatacabila!
– Esti prea categoric ca sa ai câta dreptate crezi ca ai. Ti-as atrage atentia ca una dintre cele mai perverse si mai ticaloase smecherii ale lumii noastre recente este sa-i determine pe oameni sa se multumeasca cu ceea   ce-si doresc. Recurgând la o astfel de echilibristica logica, mai marii si mai mijlociii televiziunilor mioritice care de care mai libere si mai nationale isi justifica torentul de vulgaritate, mahalagism, violenta, imoralitate si analfabetism pe care le promoveaza insidios, fara jena si fara remuscari, lasând sa se reverse pe ecranele TV ororile pe care le stii. Si ei spun la fel: asta vrea Maria Sa Publicul – o minciuna lenesa si periculoasa, de fapt…
– Magistre, vom convorbi intr-o buna zi si despre presa noastra cea de toate zilele – aia scrisa si cealalta, audio-vizuala…
– …Dar acum vrei sa ne intoarcem la fotbal, am inteles.
– Trebuie sa fim parolisti, nu? Ergo: care vi se pare cel mai interesant fenomen care a marcat debutul noii editii de campionat?
– De departe si fara indoiala, fenomenul Piturca. I-as zice chiar: isteria Piturca…
– Sa stiti ca si eu am fost uimit de subita metamorfoza a mass-mediei – aceeleasi care au deversat tone de laturi in bretonul pleostit al respectivului pe vremea când era selectionerul reprezentativei României si care, acum, se intrec in a-i intona ode si epode prin toate ziarele si pe toate canalele radio sau TV. Sa fie, oare, o forma de penitenta? Un mod de a spune: Piti, iarta-ne, am fost nedrepti cu tine atunci când te faceam albie de porci pentru vina ca, din nimic, scoteai egaluri miraculoase cu Italia si Franta, campioana si vicecampioana lumii?!
– Poate fi câte ceva si din toate astea, desi, personal, am mari indoieli: presa de la noi nu-si asuma niciodata vreo gresala, ea triumfa in toate bataliile pe care le angajeaza (cunosti, desigur, celebra deviza: nimeni n-a câstigat un razboi cu presa…), ea este asa si pe dincolo, cea mai tare din parcare etc., etc. Adauga la aceasta infatuare stupida faptul ca Piturca e un oltean care nici nu uita, nici nu iarta, refuzând in continuare orice contact direct cu detractorii de odinioara, actualii adulatori profesionisti, si va deveni limpede ca explicatia metamorfozei de care aminteai se ascunde in alta parte. Nu cred ca micii cameleoni de serviciu au avut brusc revelatia ca Piturca e un mare antrenor, capabil sa demoleze din temelii o formatie si sa construiasca in doua luni din bucatele mozaicate alta nou-nouta, care termina victorioasa toate partidele de pregatire, câstigând si primele doua meciuri oficiale. In opinia mea, avem de-a face cu un tipic comportament deviant al unor insi fara memorie si fara vertebre, care isi imbratiseaza penibil victima de altadata in care identifica eroul posibil al unei campanii pe care ei au pierdut-o in chip umilitor. Ai inteles, desigur, ca ma refer la batalia cu Gigi Becali. Acest personaj a erupt pe scena publica aplicându-i câteva scatoalce bine simtite unui reporter TV, Malonga Parfait, daca nu ma-nsala memoria tinerii de minte, dupa ce, in prealabil, i-a explicat respectivului in ce fel de relatii intime isi propunea el sa intre cu unele dintre rudele apropiate ale caftitului – mama, cu deosebire. Au urmat numerosi alti presari pe care Becali i-a porcait, i-a injurat, s-a rastit la ei, i-a facut prosti si vânduti – in fine, tot arsenalul de jigniri si umilinte pe care insul considera ca are dreptul sa li-l administreze in virtutea faptului ca avea bani si-i flutura insolent pe sub nasul acelor gazetarasi fomisti si obligati zilnic de sefii lor sa faca de planton „la Palat“ pentru a nu pierde vreo aschie din inestimabila comoara de intelepciune si spirit ce emana din frazele lui dezarticulate si agramate. Ani de zile acesti ziaristi au facut sluj in fata unui om pe care-l dispretuiau in sinea lor, dar fata de care trebuiau sa se comporte cu deferenta scrâsnita, cu falsa amabilitate, ba chiar cu surâsul Giocondei pe buze. Adica, exact cum  s-au purtat, de exemplu, antrenorii care s-au perindat intr-un iures devastator in acesti ani prin ograda Stelei, plecând toti cu coada intre picioare si cu basca pe ochi atunci când au vrut muschii fesieri ai stapânului.
Si vine, iata, in aceasta vara capricioasa, un Victor Piturca posomorât, taciturn, inflexibil, constient de valoarea sa, care nu e dispus sa se lase calcat pe coada si pe care-l doare-n palarie de ifosele, mârlaniile  si mofturile lui Becali, reconfigurând intempestiv ecuatia patron-antrenor ce parea statuata intru eternitate pe coordonatele relatiei traditionale boss atotputernic – tuter obedient si ascultator: tehnicianul nu accepta, ci pune conditii, nu primeste, ci da ordine, nu executa, ci se instaleaza el autoritar la comanda. Rolurile se inverseaza, iar fostul stapân nu-si mai prezerva decât doua drepturi fundamentale: sa scoata bani din buzunar ori de câte ori seful ar avea, cu mâna ori cu ochiul, semn a face si, respectiv, sa taca, naibii, din gura, filozofic si disciplinat. Ce razbunare mai dulce si mai crunta ca aceasta ar fi putut cuteza vreodata in visele lor cele mai multicolore niste bieti trepadusi din presa cu care Gigi stersese pe jos fara mila atâta amar de vreme?! Si cum sa nu-l divinizeze pe voinicul din Orodel care s-a dovedit in stare a fi capabil sa-l puna cu botul pe labe pe Goliath-ul cu picioare de lut?!
In alta ordine de idei, Victor Piturca si-a confirmat, cu acest prilej, reputatia de tip de cazino care joaca tare cu orice risc: ipostaza de factotum presupune, implicit, asumarea in totalitate a consecintelor. Când cineva stabileste componenta staff-ului, transferurile, echipa tehnica, presedintele clubului, masorul si frizerul, geometria relatiilor cu suporterii, locul si durata stagiilor de pregatire, salariile si primele jucatorilor, acel cineva trebuie sa fie constient ca, atunci când se va trage linie, el si numai el va fi responsabil pentru rezultate. Daca bilantul va fi cel asteptat, succesul se va imparti gospodareste cu toti factorii implicati – inclusiv  cu portarul de la stadion si cu mânuitorul tastelor tabelei de marcaj; daca nu, esecul ii va apartine in exclusivitate.
– Magistre, am o curiozitate: asa cum l-a desenat pe Gigi Becali figuratia sa publica din toti acesti ani, il vedeti in stare sa-si mentina à la longue conduita cucernica pe care i-a impus-o Piturca?
– Tu ai o curiozitate, eu am un amic – cam dinamovist de felul lui, nimic de zis – care asteapta infrigurat primul egal sau prima infrângere a Stelei pe teren propriu, convins fiind ca patronul din Ghencea nu se va putea controla si n-o sa se abtina sa-si dea iar in petic si drumul la gura. Ce se va intâmpla atunci? Intrebare legitima, cu atât mai mult cu cât in contractul lui Piti a fost inserata o clauza conform careia, antrenorul are latitudinea sa plece de la club oricând doreste si indiferent din ce motiv – situatie in care angajatorul este obligat sa-i plateasca, ca despagubiri, modesta suma de doua milioane euro cash sau in moneda nationala la cursul zilei stabilit cu competenta de B.N.R. Vom vedea la momentul potrivit daca macar instinctul de conservare financiara se va dovedi mai puternic decât naturelul personajului sau dimpotriva.
– Eu unul, as fi gata sa pariez doua milioane de euro contra un leu si cincizeci de bani ca Becali n-o sa-si struneasca nervii si n-o sa-si tina inchisa cavitatea bucala prevazuta cu caninii aferenti…
– Eu, nu. Si asta pentru ca viata in capitalism m-a invatat un lucru pe cât de simplu, pe atât de trist: oamenii care reusesc sa faca bani multi ajung, mai devreme sau mai târziu, sa-i faca banii pe ei. Ceea ce nu e bine, dar nici pe atât de rau pe cât pare.