„Câmpia eterna“, titlul primei carti, tiparita în 1968, a lui George Alboiu (n. 1944), a ramas sintagma sub semnul careia a fost asezata în lecturile critice toata poezia sa. Toposul imaginar cu acest nume îi domina, într-adevar, scrisul, la început mai autoritar, prin abundenta referintelor manifeste la repere geografice dunarene ce vizeaza însa constituirea unei „geografii mitice“ – cum s-a spus –, apoi în chip mai filtrat, prin exploatarea inspirata a unor structuri formale, de sorginte folclorica. Desi Costin Tuchila, autorul postfetei la antologia de sub acelasi titlu aparuta în 1984, afirma ca „George Alboiu nu este un poet încadrabil în asa-zisa generatie ’60“, datele de baza ale limbajului sau îl situeaza, tocmai dimpotriva, chiar dincolo de considerentele de vârsta biologica, în spatiul de expresie esentialmente „neomodernist“ al acesteia; mai exact, printre liricii care, mobilizând o tematica „traditionalista“, o modeleaza cu tehnici ale modernitatii transfiguratoare. Ca si inevitabil, trimiterile s-au facut la poeti ai aceleiasi generatii, precum Ion Alexandru ori Gheorghe Pitut, iar dintre înaintasi la Ion Pillat, dinspre care se aud, când si când, si ecouri prozodice, de „alexandrin românesc“.
„Câmpia“ e aici un teritoriu vizionar, deloc „realist“, în care regimul figurativ al expresiei uzeaza de hiperbolizari expresioniste, conturând un univers fantasmatic centrat pe asemenea simboluri cumva generice, dintre care au fost nu o data citate, alaturi de reiterarea celui aflat în inima viziunii, „Câmpia Eterna“, altele precum: „drumul“, „stâlpul“, „soimul“, „cârtita“, „lacrima“ si, într-un contrast semnificativ, „Muntele Singur“, situat în pozitie centrala, ca un fel de axa de simetrie între fata diurna, solara, si cea nocturna, a vastei întinderi.: „Pentru cei care vad în ceata noroioasa/ a giganticei toamne, în mijloc un munte/ crescut desparte gemând cele doua/ Câmpii Eterne./ Pe o câmpie vesnica zi, dincolo vesnica noapte./ Pe una se scutura soarele alb,/ pe alta soarele negru se scutura./ Strâmtele trecatori doar sufletele/ lasa sa curga printre ele./ Si Dorul misuna la poale de munte“. Asadar, pe de o parte, spatiul plan, al teluricului, care atrage fiinta spre straturile organice, vitale, mocnind de energii latente, vesnic deschis, însa si generator de stari halucinatorii („vom privi în ochii pamântului/ pâna ni se vor umple ochii de ochii pamântului“), si cel al ascensiunii spirituale într-un soi de asceza solitar-contemplativa, direct marturisita: „Cu grele haine de pamânt eu ostenesc spre vârful muntelui sa ma purific“, – uzând de o figuratie emblematica.
Partea cea mai rezistenta a acestei lirici e alimentata de sentimentul osmozei dintre om si pamântul stratificat, saturat de oseminte ale stramosilor, organic legat de faptura traitoare acum: „Capul meu rataceste pe strazile lumii/ dar picioarele mi-au ramas undeva în câmpie“, „intram cu tatal meu în câmpie./ Am intrat atunci si n-am mai iesit“, „în loc de sânge seva picura/ din bratul mursecat de sânge/ pe trunchiurile salciilor plângatoare“, „colinele lungi… nu sunt decât picioarele mamei înlemnite“, „pe fundul râurilor umbla noaptea barbatii/ izbindu-se cu piepturile de maluri“, „Din somn trezit în curtea cu aguzi asculti/ cum gâfâie din fumuri sate dedesubt“, „Plecau oamenii noaptea/ la femeile pamântului îngropate pe câmpuri/ cu sânii doar afara, învârtosati/ îngurguiati de roua turburata“; dar, mai ales, aceste doua versuri autodefinitorii: „Ochiul meu îngropat în pamânt ramâne deschis/ si câmpia e viziunea“…). Înrudirea cu „Viata deocamdata“ a lui Ion Alexandru e evidenta, pe un fond de sensibilitate blagian-expresionist, ce dilateaza enorm senzatia: „E-atâta pustietate încât daca cineva/ s-ar ivi vorbind ar rostogoli/ din negura lui planete întregi/ pe Câmpia Eterna.“ Evocând acest univers, Eugen Simion vorbea despre „viziuni negre“ si despre „un sentiment coplesitor de singuratate, de o imagine a sfârsitului în ordine cosmica, de o senzatie, în fine, de vid si de descompunere în traditia echatologhiei romantice“ („Scriitori români de azi“, I, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1978, p. 240).
Gigantismul acesta al viziunii („un ruralism ridicat pâna la dimensiuni universale“, îl caracteriza Gheorghe Grigurcu în al sau „Teritoriu liric“ din 1972) marcheaza puternic versurile din primele carti ale poetului („Cel pierdut“ – 1969, „Drumul sufletelor“ – 1970, „Edenul de piatra“, – 1970, „Stâlpi“, – 1974, „Poemele câmpiei“ – 1971, „Cântarea României“, – 1977), afisat si în câteva titluri accentuat retorice precum „Gloria lacrimei“ (1971) sau „Cumplita apoteoza“ (1973) si tradând „programul“, vointa cumva exterioara „viziunii“ propriu-zise de a impune impresia de framântare paroxistica a eului într-un cadru de amplitudine cosmica. Mai curajos decât alti cititori ai acestei poezii, Petru Poanta a scris – si cred ca are dreptate – ca „La George Alboiu avem de-a face mai curând cu o hiperbolizare studiata decât cu o stare de spirit. El vede «enorm», dar nu simte „monstruos“. Tehnica poemului ramâne aceeasi aglomerare a imaginilor pe o suprafata restrânsa, pentru a da impresia de zvârcolire colosala si de miscare ritualica“ – v. „Modalitati lirice contemporane“, Ed. Dacia, Cluj, 1973, p. 130). Judecata nu se poate, desigur, generaliza, dar destule exemple elocvente sustin aceste asertiuni si e vizibila adesea în acele prime texte intruziunea „mesajului“ explicit, sustinut de metafore emfatice ori acompaniind-o: „Orgia ma mâna cu biciul pe câmpuri/ în cautarea prietenilor, butoaiele cu lacrimi/ asteapta sa fie baute dar voi adormi/ la umbra lor si-n somn cineva/ le va rostogoli la nesfârsit pe câmpie cântând“; „S-a ridicat Iuda de la pamânt/ si a început sa sarute stelele pe gura/ si cu cât se destrabala el în cosmos/ cadeau taranii pe aratura“; „Cei altoiti pe câte-o piramida/ cei care viseaza/ sa cada din turnuri si din magi/ pot sa priveasca fluviul din pamânt/ si numai zâmbetul pe chipuri rastignit/ îl fura apa si îl duce în etern./ Cara fluviul pe sub pamânt/ cer mâncat de oameni, rumegat de zei“, „În fiecare seara mâncam secolele cu lingura“… În consecinta, poeme sau versuri de foarte buna tinuta sunt sabotate de caderi într-o retorica ce suna în gol: „gurile zdrobite de extaz“, „ochii nostri – hamali sub sacii de lacrimi“, cineva care „merge pe lume gemând / cu ceasul nasterii pe buze ghemuit“ etc. etc. Solemnitati, asadar, rostite cu voce mare, o recuzita acum desueta – cu multi zei, fecioare, magi, lebede si elixiruri, ori cu majuscule presupus prestigioase – „vesnicia Ideii“, „începutul Marelui Desfrâu“, – care fac serioase deservicii discursului liric. Astfel de oscilatii se produc pâna târziu: la aproape un deceniu de la debut, în „Cântarea României“ (1977), se mai pot citi fie reflectii banale si emfatice ca acestea: „Orice creatie e de natura individuala numai Patria este opera unui întreg popor“, fie o dizgratioasa metafora precum în versul urmator: „Ciorba straveche acrita bine cu stelele acestui cer deasupra priponit“; si în alt loc: „cântecul e cea mai veche munca iar cu sudoarea lui ungea Orfeu portile infernului“…
Astfel de erori de reprezentare „vizionara“ sunt corectate în buna masura si compensate de un volum precum „Aventura continua“ (1981), poate cel mai consistent, alaturi de „Turnir“ (1987), din scrisul poetului. Emblema mitica a „Câmpiei Eterne“ mai apare evocata si aici, însa dilatarea retorica a imaginilor s-a mai domolit si, mai ales, textul în sine a suportat concentrari benefice. Renuntarea la excesele poetizarii prin colorare „metafizica“ e privita, totusi, cu o anume reticenta, dupa aparente respingeri declarative, ce se vor dovedi a fi, în fond, ironice: „S-au saturat cu totii de poeme lungi,/ poate ne-am saturat cu totii de poeme lungi./ Transcendenta trebuie acordata în cantitati mici –/ ce-a fost s-a terminat./ La noapte sus va fi doar cerul de care avem nevoie –/ pielea aceasta de animal albastru/ sacrificat în cine stie ce timpuri,/ piele bine întinsa peste toata istoria./ Si acum urmeaza poemul cel scurt:/ Azi-noapte o pasare mi-a cazut prin acoperis / cazuse dar nu prin acoperis / si din albastrul cerului pe gleznele ei nu mai ramasese nimic“. În alta parte, dar cam în acelasi sens, deviind imaginea blagiana a îngerilor morti cazuti din cer, poetul se vede totusi îngenunchind cu multimea si laudând „când cad din cer aceste murdarii“; sub titlul „Conceptul“, barbatul cere „nevestei“ o ceapa în care sa dea „una cu pumnul/ sa tresara din somn toate gradinile“, doreste sa-si „înfig(a) dintii în mirezmele verii“, însa – ironic din nou – „cautând fara succes, conceptul acesta/ în proaspat aparutul Dictionar filosofic“.
Din astfel de mici înfruntari ale tendintelor asa-zicând demitizante ale noului limbaj poetic (în care un Laurentiu Ulici a vazut contaminari cu „optzecismul“ mai detasat de conventii) rezulta totusi opoezie mai modesta ca ambitie „vizionara“, dar mai autentica în fond, ce sugereaza, desigur, o anumita deceptie generata de evolutiile mai recente (ele fusesera înregistrabile în chiar interiorul modernismului care constientizase deja saturatia de conventional si o anume devalorizare a „metafizicului“), dar duce si la interesante, expresive ecuatii între traire si fictiunea ei, între existential si livresc. Fenomenul, nou la George Alboiu, indica o tendinta de diversificare a registrelor expresive, remarcata de citatul L. Ulici, însa care nu trebuie pusa, cred, doar pe seama unor grefe exterioare, ci poate face corp comun cu însasi evolutia sensibilitatii subiectului liric: acesta evoca, de altfel, nu o data viata lui de orasean ramas cu nostalgii agreste, de om al câmpiei „eterne“ dunarene. Or, în acest context, atingerile, contiguitatile dintre regimul afectiv/imaginar si concretele vietii imediate alatura semnificativ chiar actul scrisului cu date ale mai vechiului univers obiectual: „Tu ai asezat o jumatate de pepene/ pe masina de scris/ si toata ziua n-am mai batut nimic/ pentru ca stoluri de ciori coborâsera în bostana/ si loveau pepenii: taca, taca, taca, taca,/ scriind un text absolut inedit./ Ciocurile lor devenisera rosii/ ca picioarele porumbeilor în vremea potopului“. Cum se vede, aluzia biblica transfiguratoare, cu sugestie de dramatism al înstrainarii/regasirii unei prospetimi pierdute a senzatiei, apare semnificativ si reveleaza coerenta logicii interne a viziunii. Tot asa, la alte pagini, „Un kilogram de flori de tei/ cumparate din piata/ exalta biblioteca./ Fosnesc ideile în rafturi/ ca o câmpie seara plina de tei înfloriti./ Se poate gândi, se poate trai“, – desi, nu prea departe, se scrie ca „acolo unde oboseste gândirea începe cântarea“… Un frumos poem reia, sub titlul „Un poet cunoscut“, aceasta opozitie dintre scris si trait, nu fara un ecou din Blaga, cel ce descoperea viata adevarata „la o mie de metri spre rasarit“: „Un poet cunoscut/ a mai scris o poezie despre/ «cartofii din piata si marele public»./ De trei zile si trei nopti fara oprire/ poemul acesta se recita aici./ La câtiva kilometri de oras/ gradinarul nu aude nimic/ dar coboara pe sub pamânt/ lânga cârtite/ si, cu palmele,/ îsi rotunjeste cartofii“. Într-o „pilda“ similara, nostalgia spatiului natural e sugerata în „Anunt din ziarul Timpul“: „În ziua de 23 iulie doua mii si ceva/ între doua gari pe câmpie/ toti calatorii trenului 0987654321/ au tras alarma./ S-au dat jos si/ femei, batrâni, copii, adolescenti / s-au zbenguit prin porumburi./ Nu se stie de ce“.
Se poate întelege, asadar, faptul ca poetul va întâmpina cu rezerve mari „proza“ cotidiana a noului limbaj, anuntat deja cu ani în urma, chiar la un Arghezi: „De la-nceputul secolului proza curge pe strazi/ si trotuare/ cariaza cimentul si oxideaza aurul./ De exemplu: dupa ce-mi perii hainele de acel praf stelar vetust/ azi la prânz mai Platon si Aristotel/ haideti la o ciorba de burta!“ În micul ciclu „Metoda cârtitei“, cu reflectii despre poezie si nu numai, cam în genul textelor ludic-paremiologice ale lui Cezar Baltag din „Madona din dud“ si cu insertii manierist-livresti („Pelin beau, pelin manânc seara nici nu ma mai culc. Pe trepte de marmura tacerea paseste cu gratia unui silogism care minte. (…) Cad frunzele si automat înfloreste polemica“), o varianta a aceleiasi atitudini reapare: „Multumescu-ti tie, doamne, c-am mâncat si iar mi-e foame. În aceste conditii, desi e ceru-aproape, muzica sferelor nu o aude nimeni. Cu zâmbete înghesuite în transport comun, rotile huruie, mârâie, guruie“… Într-un fel sau altul, „realitatea“ vrea sa reintre în spatiul artei, în domeniul scrisului: „Frunzele cad pe sevalet/ si încearca/ sa intre în pictura“, o „femeie frumoasa“, într-o librarie, „cu soldul ea nu sterge niciun titlu,/ cu tâta nu loveste vreo idee/ dar/ tresar toti autorii – morti si vii/ si-ar vrea sa-si scrie cartile din nou“…
„Câmpia Eterna“ a ramas mai curând în amintire, dar sevele ei, acum usor deviate printre carti, mai circula înca. Câte un poem construit pe tipar folcloric rafineaza în plan formal aceste resurse de adâncime ale poeziei lui George Alboiu, ca în „Colind târziu“, care nu e singurul scris într-o asemenea maniera: „Cata-l fata/ înnorata/ pe câmpia/ niciodata./ Îl catara/ nu-l gasira/ lacramara/ si-l lasara./ Cata-l matusi/ prin brândusi/ Îl catara/ nu-l gasira/ lacramara / si-l lasara./ Cata-l nase / prin orase / pe sub strofe / ucigase. / Îl catara / nu-l gasira/ lacramara/ si-l lasara./ Cata-l cuc/ si gugustiuc/ stie tot/ dar e uituc./ Îl catara/ nu-l gasira/ îl lasara/ si, spre seara,/ lacramara“. E, aici, subtil sugerata, si o mica parabola despre inefabilul poetic, încadrata cu un mare rafinament decorativ-verbal.
În „Turnir“ (1987), livrescul si „firescul“ se învecineaza din nou, cu interferente expresive, tradând o poate mai acuta constiinta a facerii textului, poetul se vede nu o data scriind si compara rezultatul scriptic cu freamatul vietii din preajma. „Ferestrele fusesera deschise ca o opera literara“, pozitia si functia poemului sunt resimtite ca revigorante („Cu nicio amintire scriu poemul. El traieste/ aburind pamântul între doua glaciatiuni“), naturalul continua totusi sa concureze cu scripturalul („Cu-un gest regal ea îmi dadu poemul la o parte/ „Hai, lasa scriitura, uite-acum se-alearga ursii-n munti“), toposul câmpiei revine din loc în loc, – acolo „ideile alearga desculte/ si niciodata nu-si amintesc de nimic“), un poem intitulat „Stâlp de seara“ începe asa, repunând în ecuatie si competitie organicul teluric, ideea si cântecul: „Obosit sunt/ nu mai pot sa gândesc/ îmi vine sa cânt/ un cântec ceresc/ dar sa-mi fie gura/ plina de pamânt./ Oboseste gândirea/ si începe cântarea“. (Ultimele doua versuri, prea explicative si repetând o reflectie mai veche, puteau lipsi, desigur). Alta data apare „câmpia eterna a bataturii noastre“, dar majusculele au disparut, doar reminiscente din limbajul grandilocvent al debuturilor se mai gasesc, rar, în câte-un poem: „Deasupra mea e lumea în procesiune/ deasupra mea e zgomotul razboiului/ dintre vazut si nevazutul haituit,/ sufletele pure arând/ la câte nouazeci si noua de pacate“; sau: „La fântâna Gemenilor jefuita de sete,/ obosite de drum se culca femeile/ care au înghitit anafura de soare“… Însa frumoasele ecouri de „colind“ revin, salutar, ca în „Colindul florilor de mar“, atestând aceeasi deplina asimilare a spiritului si tiparelor verbale si simbolice mostenite, si e de regretat doar ca ele nu sunt mai numeroase. Altminteri, poetul marilor despletiri vizionare de altadata, scrie acum si un soi de haikuuri, probând talente de pictor fugar-impresionist si exersat în miniatura: „Un nufar (un nipon)/ floarea de colt/ a lacului“; „E treaza verticala/ orizontala doarme/ si oblica viseaza“, „un strigat peste-o pânza/ când un pictor se îneaca“, – ori delicate „manierisme“ precum: „O zi suparata cazând prin gradina/ sub ochii rosii ai trandafirului“. Cugetari aforistice, unele pe tema obsedanta a Câmpiei Eterne, rotunjesc reflexiv scrisul poetului care se autointerpreteaza în volumul „Roata lumii“ (1994), când mai expresiv, când mai sters: „În termeni aristotelici, Câmpia Eterna ar fi ideea actualitatii infinite“, „Câmpia Eterna, ca planitate pura, contine ideea de unitate a întregului cosmos“ etc. etc. În orice caz, lectura întregii poezii a lui George Alboiu, asa inegala cum este aceasta, masoara un efort de iesire din redundanta si monotonia anuntate la început, oferind date diversificate pentru un portret liric ceva mai complex, ireductibil la majusculele spatiului simbolic conventionalizat sub care se înscrisese, cu avânt programatic–vizionar, în primele sale poeme.
Autor: ION POPApărut în nr. 418