În 2007, Gabriel García Márquez împlinea opt decenii de viaţă, şaizeci de ani de la debutul literar, patruzeci de la apariţia Veacului de singurătate şi un sfert de secol de la decernarea Premiului Nobel pentru literatură (1982). Cvadrupla aniversare a fost marcată de o suită de manifestări pe parcursul a trei săptămâni. Capete încoronate, personalităţi politice şi culturale de prim rang, oameni politici şi de stat, scriitori şi artişti celebri l-au omagiat pe marele prozator cu acel prilej. Au venit atunci la Cartagena: regele Spaniei, Bill Clinton, cinci preşedinţi ai Columbiei dar, consemnează biograful său, Gerald Martin, nu au putut fi prezenţi prietenul de o viaţă al lui Márquez – Fidel Castro (bolnav) şi Papa de la Roma. „Încă o dată – scrie Martin – se dovedise că dacă Márquez era obsedat şi fascinat de putere, puterea era, la rândul ei, atrasă mereu şi ineluctabil către el. Literatura şi politica au fost două dintre cele mai eficiente căi de-a atinge nemurirea în trecătoarea lume clădită de civilizaţia occidentală pe planetă: puţini vor fi aceia care să susţină că gloria politică e mai durabilă decât cea obţinută prin crearea unei capodopere… N-am apucat să vorbim decât pe fugă înainte ca eu să părăsesc Cartagena. – Gabo, ce eveniment minunat, am zis. – Nu-i aşa?– Ştii, mulţi oameni din jurul meu aveau lacrimi în ochi. – Şi eu am plâns, însă pe dinăuntru. – Ei bine, eu unul n-o să-l uit niciodată. – E bine c-ai fost de faţă, mi-a zis el, ca să le poţi spune tuturor că n-am inventat nimic din toate astea”.
Sună paradoxal acest „n-am inventat nimic” rostit de un „adept al mistificării”, cum îl caracterizează acelaşi biograf care i-a consacrat personajului său nu mai puţin de şaptesprezece ani de ample cercetări şi studiu. Márquez este făuritorul propriului său mit. Nimeni, nici criticii, nici jurnaliştii, nici prietenii şi admiratorii săi, nici adversarii roşi de invidie, nici detractorii, nici chiar Premiul Nobel nu au contribuit la făurirea mitului Márquez, ca Márquez însuşi. „Scrie ce vezi; orice ai scrie, exact asta o să fie” – i-a spus biografului său englez. Cu siguranţa – poate jucată, poate sinceră – a unui conducător puternic, fin diplomat şi psiholog care îl asigură pe „slujitorul” său că are în el deplină încredere, punându-i însă pe umeri, în fapt, o răspundere grea. Şi asta tocmai pentru că Márquez credea mai întâi de toate în rezistenţa propriului mit. Cu alte cuvinte, el nu se îndoia că ceea ce va scrie Martin va fi, dacă nu întru totul exact, oricum, adevărat. Fiindcă mitul nu poate fi falsificat în esenţa lui.
Parafrazându-l pe un alt mare biograf, cel al lui André Malraux – Márquez e un Destin, cu majusculă, într-un secol, într-un mileniu. Nici unul dintre scriitorii faimosului boom latino-american care au schimbat faţa literaturii, istoria ei, nu a avut influenţa şi destinul columbianului născut până la el în obscura aşezare columbiană Aracataca. La 55 de ani era în culmea celebrităţii. Cărţile sale înregistrau tiraje exorbitante în aproape toate ţările şi culturile lumii. Putea să semneze articole „la aproape orice ziar din lume şi să primească sume uriaşe pentru ele”. El, care nu avusese 82 de pesos pentru a expedia la Editura Sudamericana din Buenos Aires cele 490 de file ale romanului Un veac de singurătate, încât s-a văzut nevoit să trimită doar jumătate din paginile cărţii, iar pentru trimiterea celeilalte jumătăţi, soţia sa, Mercedes, a trebuit să vândă obiectele strict necesare din casă, a „înfruntat şi suportat”, după apariţia amintitei capodopere, timp de mai multe decenii, o faimă de invidiat care l-a pus „în postura de a solicita (sau, mai frecvent, de a refuza!) 50.000 de dolari pentru un interviu de o jumătate de oră”. Era scos din diverse incinte pe ieşirile din spate spre a fi ferit de asaltul ziariştilor şi adulatorilor dar, nu o dată, şi pentru a preveni un eventual atentat, ca „om al stângii progresiste”, implicat în politică, ca fondator al unor organizaţii şi al unor „influente institute de jurnalism şi film”, ca iniţiator al unor acţiuni de amploare şi ca unul ce întreţinea relaţii „cu cei bogaţi, faimoşi şi puternici – François Mitterrand, Felipe Gonzáles, Bill Clinton, majoritatea preşedinţilor Columbiei şi Mexicului şi cu mulţi alţi lideri”, precum şi o „strânsă prietenie” cu Fidel Castro, timp de aproape 40 de ani – „constantă sursă de controverse şi critici”.
În ce priveşte copilăria sa, există importante asemănări cu cele ale unui alt mare scriitor, laureat şi el al Premiului Nobel, José Saramago. De pildă, imaginea bunicului şi rolul iniţiatic al acestuia. Un bărbat înalt, bătrân, care se iveşte „din vremuri trecute”, figură tutelară pentru autorul Evangheliei după Isus Hristos, ca şi Colonelul, care l-a dus pe copilul Gabito să vadă pentru prima dată gheaţa şi peştişorul…
Printre cei contactaţi şi intervievaţi de Gerald Martin, în îndelungata şi dificila sa muncă de documentare, s-a numărat şi Tachia Quintana, pe care Márquez o iubise şi cu care convieţuise în anii ’50 la Paris (va fi apoi cavaler de onoare la nunta ei cu un alt bărbat…). Martin a cunoscut-o tot la Paris, în 1993. Au flanat împreună pe străzile pe care se plimbaseră amanţii, iar Quintana i-a vorbit despre iubirea de odinioară şi despre cum se sfârşise ea. După şase luni, vizitându-l acasă, în Ciudad de Mexico, pe Márquez, şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat despre relaţia, nu lipsită de dramatism, dar şi plină de romantism, cu Tachia Quintana, relaţie la acea vreme cunoscută doar de un cerc foarte restrâns: „A tras aer adânc în piept, ca şi cum ar fi privit cum se deschide încet capacul unui sicriu şi a spus: «Păi, s-a întâmplat pur şi simplu». «Putem vorbi despre asta?» l-am întrebat. «Nu», mi-a răspuns. Atunci mi-a spus pentru prima oară, cu expresia unui cioclu ce închide pentru totdeauna capacul sicriului, că «fiecare dintre noi are trei vieţi: o viaţă publică, o viaţă privată şi una secretă». Dacă aceasta putea fi întrevăzută undeva, a sugerat el, era în cărţile sale. Puteam începe de acolo. «Şi oricum, nu-ţi face griji, o să fiu orice vei spune tu că sunt!»”. Astfel se întreţin şi se reîntemeiază miturile. Mai ales cele fecunde.
Într-un microeseu despre „literatură şi realitate”, publicat în El Espectador, Márquez se referea la realismul romanelor sale, la realismul magic şi se confesa: „Experienţa mea cea mai grea ca scriitor a fost pregătirea Toamnei patriarhului. De-a lungul a aproape zece ani am citit tot ce am găsit despre dictatorii din America Latină şi în special din Caraibe, cu scopul ca romanul pe care mă gândeam să-l scriu să se asemene cât mai puţin posibil cu realitatea. Fiecare pas era o deziluzie. Doctorul Duvalier, în Haiti, făcuse să fie exterminaţi câinii negri din ţară, pentru că unul dintre duşmanii săi, încercând să scape de persecuţia tiranului, se eliberase de condiţia sa umană şi se transformase în câine negru. Doctorul Francia, al cărui prestigiu de filosof era atât de mare, încât a meritat un studiu de Carlyle, a închis Republica Paraguay ca şi când ar fi fost o casă şi a lăsat deschisă numai o fereastră pe unde să intre poşta. Antonio Lüpez de Santana şi-a înmormântat propriul picior cu funeralii splendide. Mâna tăiată a lui Lope Aguirre a navigat pe râu în jos de-a lungul mai multor zile şi cine o vedea trecând se cutremura de teamă, gândindu-se chiar şi în acel stadiu acea mână asasină ar putea înfige un pumnal. Anastasio Somoza García, în Nicaragua, avea în curtea casei o grădină zoologică în care se aflau cuşti cu două compartimente: într-unul se aflau fiarele şi în celălalt, separaţi doar de nişte zăbrele de fier, se aflau închişi duşmanii lui politici. Martines, dictatorul teosof din El Salvador, a dispus să fie acoperit cu hârtie roşie tot iluminatul public din ţară ca să combată o epidemie de pojar şi inventase o pendulă pe care o punea deasupra alimentelor înainte de a mânca, pentru ca să descopere dacă nu erau otrăvite. Statuia lui Morazán, care încă există în Tegucigalpa, este în realitate a mareşalului Ney: comisia oficială, care a călătorit la Londra pentru a o face, a găsit de cuviinţă că era mai ieftin să cumpere o statuie uitată într-un depozit decât să comande una autentică a lui Morazán. Sintetizând, noi, scriitorii din America Latină şi din Caraibe, trebuie să recunoaştem, cu mâna pe inimă, că realitatea este un scriitor mai bun decât noi. Destinul nostru, şi poate gloria noastră, este de a încerca să o imităm cu umilinţă, şi cât mai bine ne va fi cu putinţă”. În eseul despre „literatură şi realitate”, din care tocmai am citat, el atrăgea atenţia: „…nu există nici un rând în vreuna din cărţile mele care să nu-şi aibă originea într-un fapt real”. Nu e de mirare că iubea capodopera lui Vittorio de Sica, Hoţii de biciclete, pentru „autentica umanitate” a filmului marelui regizor.
Márquez, s-a spus, a scris un roman–mit: Un veac de singurătate. Un roman citit de milioane şi milioane de oameni de pe mapamond, care a făcut din el un „scriitor global”. Subiect obsesiv al nenumăratelor comentarii, al interviurilor, al scrisorilor expediate de cititori de pe diferite meridiane. În stilul său derutant, dar eficient în a-şi potenţa mitul, Márquez a afectat de la o vreme un acut sentiment de sastisire, de respingere a insistenţei cu care se revenea mereu la povestea romanului. Încât, povesteşte Martin, la o petrecere, marele scriitor a cerut să se instaleze o pancartă pe care scria „Sunt interzise discuţiile despre Un veac de singurătate”. Carlos Fuentes îi spunea lui Pablo Neruda că acest roman are, pentru America Latină, aceeaşi însemnătate ca a lui Don Quijote pentru Spania. O carte magică, odată cu care autorul şi numele său au devenit, şi ele, magice. În ea, ca şi în Toamna patriarhului, ca şi în Dragoste în vremea holerei, este transfigurată mitologia unui tărâm fabulos, a unei lumi cu rădăcini însângerate, a unui continent cu dictatori bolnavi de singurătate şi melancolie…
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 467