G. Calinescu fata cu totalitarismele (IV)

Eseul „Testul de paternitate“ din volumul „G. Calinescu fata cu totalitarismul“, istoricul literar si editorul Nicolae Mecu începe cu o concluzie: „Strabaterea la pas a publicisticii lui G. Calinescu ne pune în chip spontan în fata unei evidente. Marea obsesie a criticului tânar este E. Lovinescu“. Autorul precizeaza imediat ca are în vedere frecventa, cantitatea/ numarul textelor lui Calinescu ce îl vizeaza pe Lovinescu. Mai trebuie precizat însa, tot imediat, ca vocabula obsesie cu referire la Calinescu este folosita de Lovinescu însusi („obsesiune“) în „Agende“. Cercetatorul constata ca G. Calinescu nu a scris despre nici un alt critic sau ideolog literar atât de mult, atât de contradictoriu si de deconcertant – „cu treceri aiuritoare de la o judecata la alta, adesea total opusa precedentei“ si observa ca nu avem de-a face cu „trecatoare polemici“, de felul celor sustinute de Calinescu cu multi alti literatori si gânditori interbelici, ci de reactii si comentarii de o anvergura incomparabila cu acelea. Deci nu e vorba numai de cantitate. Nicolae Mecu urmareste „la pas“ meandrele atitudinii lui Calinescu, repetatele „revizuiri“ privindu-l pe „batrânul critic“ si afirma ca „în întregul lor“ raporturile Lovinescu – Calinescu „sunt guvernate, în ce-l priveste pe Calinescu, de încercarea, ratata, de a-si gasi un parinte spiritual“ (subl. N.M.). Totodata, el anticipeaza: „Se poate replica: dar îl gasise deja, în persoana lui Ramiro Ortiz si în cea a lui Vasile Pârvan. Totusi nu acolo era miza; nu spre domeniile lor de cercetare tindea foarte tânarul Calinescu“.
Un parinte spiritual trebuie sa fie neaparat din acelasi domeniu de cercetare la care aspira un tânar?! E adevarat, se stie, ca, întors de la Scoala Româna din Roma, Calinescu declarase ca nu-l intereseaza decât parerea a doi oameni din România: G. Ibraileanu si
E. Lovinescu. Încât Nicolae Mecu este îndreptatit pâna la un punct sa considere ca „De la Lovinescu – Criticul – astepta tânarul Calinescu recunoasterea si omologarea sa în elita literaturii române; si el intra mai bine decât ceilalti în imaginea lui paterna“. Ideea esentiala din analiza „relatiei atât de speciale cu Lovinescu“ ar fi aceea ca „trairile tânarului fata de Lovinescu se suprapun peste (sic!) trairile fata de tatal natural (Tache Capitanescu) care nu-l recunoscuse“, motiv de suferinta si de umilinta pentru cel care îsi arsese certificatul de nastere, întrucât la rubrica unde trebuia înscris numele tatalui se specifica: necunoscut. Tema devine incitanta si ea se preteaza mai mult sau mai putin la speculatii ce pot fi, si ele, foarte interesante. Nicolae Mecu vede în portretul pe care Calinescu i-l face marelui critic în „Masca apoloniana“: „un Lovinescu-statuie, o faptura fabuloasa, aproape o imagine arhetipala a tatalui-sef de clan, patriarh biblic, întemeietor de stirpe. Un tata mitic, care însa si-a dezmostenit fiul“. E foarte frumos, dar e si discutabil. În paranteza fie zis, portretul lui Ibraileanu schitat de acelasi tânar Calinescu este, daca mi se permite expresia, mult mai mitic: „Cu d-l Ibraileanu intram în domeniul mitologiei, al lui Neptun vegetând printre alge în fundul Marii Egee, al lui Barbarossa care doarme secular într-o pestera, al Batrânului din Munte, vazut de Marco Polo, al duhurilor invizibile si totusi prezente, al numelor sonore înfricosatoare. Fiind nevazut nu-l putem lauda pentru însusiri pe care nu i le cunoastem. Dar îi acuzam autoritatea oculta si reala care vine în ecouri largi din Uralii îndepartati ai «Vietii Românesti», de la o divinitate pentru noi de domeniul mitologiei…“.
În planul strict al „domeniului de cercetare“, ca sa-l urmez pe Nicolae Mecu, o observatie a sa este profunda si definitorie: „Atitudinea lui Calinescu fata de Lovinescu sta pe o contradictio oppositorum, nu pe complementaritate sau pe coincidenta“. Cât priveste însa complexul tatalui, pe care cu siguranta l-a trait dramatic „marele neiubit“, cu inspirata formula a lui Nicolae Mecu, înclin sa cred ca, cel putin într-o anumita etapa a vietii sale, cea a primei tinereti, o „imagine arhetipala“, un „patriarh biblic“ a fost Vasile Pârvan, atitudinea lui Calinescu fata de acesta, aparent paradoxal, fiind „una de complementaritate“ si, în consecinta, mult mai fecunda pentru aspirantul la constructii monumentale în planul spiritului. Oricum, Vasile Pârvan a însemnat pentru Calinescu nu numai un mare model intelectual si moral, ci mult mai mult. În figura si personalitatea acelui Brand „calcând pe un ghetar“, portretizat cum nu se poate mai viu si mai memorabil în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, Calinescu pare sa-si fi proiectat imaginea parintelui tutelar, deci si a tatalui visat. „Putini din rasa noastra – scria Calinescu în numarul din 23 iunie al „Vietii literare“ – au dat o pilda mai monumentala de energie pusa în slujba unei idealitati. Când se profeseaza pentru foloase nationale o filozofie etica a caracterului e prilejul sa spunem ca niciodata aceasta însusire, a acordului între gând si fapta, n-a fost mai stralucit realizata. Si nu e vorba de încapatânarea oarba, de ambitia îndaratnica si surda a omului visator de glorie, ci de nazuinta lucida a unei minti fericite care cauta în constructie rezolvarea problemei vietii. Istoria ridicarii lui Pârvan înflacareaza ca o viata plutarchiana. Si e senil sufletul tânarului care cunoscând-o nu se simte împuns de dorinta de a fi, daca nu mare, cel putin mai putin marunt… Dar se poate ca zâmbetul îndurerat al aceluia pe care Parca i-a taiat firul unui gând nedesavârsit va stârni în sufletul vreunui tânar vreo furtuna sublima, o hotarâre eroica, o nazuinta nobila catre monument, catre expresia permanenta si reabilitarea geniului, care este o cupola michelangiolesca, peste ziduri înalte si groase de truda si meditatie“. Or, acel tânar era chiar Calinescu!
Nu as încheia acest serial – care nu s-a vrut si nici nu este propriu-zis o cronica a cartii lui Nicolae Mecu, ci doar un comentariu dintre cele ce ar putea fi puse sub genericul „Marginalii“ – fara a mentiona eseul „Exemplaritatea unui diptic exegetic“, diptic format din Mircea Martin si Andrei Terian, care, alaturi de Nicolae Mecu însusi, sunt cei mai importanti exegeti ai operei critice a lui Calinescu si cei mai profunzi analisti ai calinescianismului. Nicolae Mecu identifica pe buna dreptate o „compatibilitate valorica“ între eseul lui Mircea Martin – „G. Calinescu si „complexele“ literaturii române“ – si masivul studiu monografic „G. Calinescu. A cincea esenta“, fulminantul debut editorial al lui Andrei Terian, produs în 2009, dupa aproape trei decenii de la aparitia primului. Cartea lui Andrei Terian aduce un aer proaspat privind receptarea operei si personalitatii proteice a lui Calinescu, potentându-le posteritatea, mai ales ca – apreciaza corect Nicolae Mecu – ea „apare într-un moment foarte dificil pentru opera lui G. Calinescu“. De fapt, momentul a luat proportiile unei întregi epoci, numita abuziv postrevolutionara, în care genialul critic si vasta sa opera suporta „asalturi multiple“. Nicolae Mecu releva cu discreta mâhnire: „Într-un fel, se repeta situatia de dupa aparitia «Istoriei», când în dezbatere s-au implicat si «oameni de presa», putin avizati în materie de literatura; când mai ales incriminarile si injuriile proferate s-au ivit pe un teren al confuziei valorilor si criteriilor de judecata; si când aprecierea operei era (sub)minata de mai vechi sau mai noi resentimente“. Pe acest fond a aparut monografia lui Andrei Terian, critic cu o viziune noua si înnoitoare, neminata de resentimente si prejudecati, precum a celor, cum mai spuneam în cursul acestor „marginalii“, îmbatrâniti nu numai biologic, dar si în rele. În concluzie, Nicolae Mecu formuleaza o judecata de valoare si de situare: „În 1932 G. Calinescu îsi începea cariera critica printr-o carte, «Viata lui Mihai Eminescu», în fata careia «batrânul» Ibraileanu nu înceta sa se uimeasca pentru ca, totusi, a aparut, ca ea exista. Un mare scriitor îsi gasise criticul pe masura. În mod similar, prin cartea lui Andrei Terian din 2009 G. Calinescu si-a gasit exegetul“. Cu aceasta carte a lui Andrei Terian posteritatea marelui critic în secolul XXI se afla sub bune auspicii. Iar monografia „G.Calinescu. A cincea esenta“ – conchide reputatul istoric literar si editor Nicolae Mecu – „anunta un destin critic de mare anvergura“. Subscriu fara ezitare!