Sari la conținut

Fragmente de jurnal

Autor: EUGEN SIMION
Apărut în nr. 289

Urmaresc o dezbatere, la televiziune, despre Rosia Montana si observ ca numarul celor care apara acest spatiu cu atatea conotatii istorice si sentimentale pentru noi, romanii (Avram Iancu, motii, civilizatia lemnului, exploatarile romane si semne ale culturii romane in Transilvania etc.) a scazut considerabil. A crescut, in schimb, numarul celor care sprijinã pe fata (brutal si cinic) proiectul canadienilor.
Printre cei din urma remarc, din nou, pe Dl. Bogdan Baltazar, fost ambasador al Romaniei la Paris, nu stiu daca nu si ministru, bancher si, azi, consultant financiar. Dl. B.B. sustine in chip hotarat  proiectul care, dupa datele expertilor nostri (expertii Academiei Romane), ar aduce economiei romanesti un profit minim si, dupa 18 ani, ar lasa mostenire romanilor un imens lac cu cianura si un peisaj lunar, adica sterp. Aceasta perspectiva sumbra nu intra, imi dau seama, in prevederile Dlui B.B. si a comilitonilor sai. Reprezentantul Companiei canadiene raspunde iritat la orice obiectie, face promisiuni cu nemiluita, in fine, are argumente pentru orice impotrivire. Pare un mecanism bine programat. Orice i-ai spune, el da replica potrivita. Mie imi lasa o impresie, trebuie sa spun, detestabila. Dar impresia si mai rea mi-o da Dl. B.B. care vorbeste rastit, discursul lui nu-i deloc sovaielnic. Fostul ambasador nu-i deloc diplomat cu adversarii proiectului Rosia-Montana si, pentru a-i pune la punct, nu evita vorbele grosolane. Nu stiu de ce (stiu, dar nu spun) nu-l cred de loc (dar daloc, daloc, vorba lui I.L. Caragiale) pe Dl. Consilier financiar. Impresia mea este ca Dumnealui si-a pus priceperea si inteligenta in slujba unei afaceri necurate pentru noi, romanii… Ca un avocat dibaci si bun de gura care apara, in justitie, o afacere evident necinstita… Aici este vorba insa nu de un individ care, oricat de vinovat ar fi, are dreptul de a fi aparat in justitie, ci de o afacere veroasa si de un spatiu romanesc (Muntii Apuseni) unde se afla, repet, dovezile romanitatii noastre si, intre altele, urmele istoriei noastre moderne. Ce are a face?! Dl. B.B. este gata, imi dau seama, sa apere si astutiile diavolului daca ele ar fi profitabile pentru cine trebuie. Mai putin pentru bietii romani…
*
Imi vine in minte o propozitie din Rousseau: „Nimic trainic, nimic maret nu poate iesi dintr-o pana vanduta“… O propozitie pe care televiziunile noastre ar trebui s-o aminteasca la inceputul oricarei dezbateri.
*
Dupa ce a studiat cu atentie consecintele proiectului Rosia-Montana, Academia Romana s-a pronuntat impotriva acestei exploatari dezastruoase din multe puncte de vedere. Nu si-a schimbat, intre timp, parerea. Adunarea generala a Academiei Romane a votat in unanimitate impotriva acestui proiect in care se vantura multi bani si, dupa cum lumea vorbeste, se cumpara usor constiintele expertilor… Cu bani buni, evident.
*
Pentru ca a venit vorba de Transilvania si de proiectele care, in loc sa sporeasca frumusetile ei, vor s-o desfigureze, vreau sa dau un alt exemplu, complet opus. Am vizitat zilele trecute „Marginimea Sibiului“, dupa ce, cu opt ani in urma am fost in fruntea unei delegatii academice la Saliste, satul din care au iesit 9 (noua) membrii ai Academiei Romane. Intre timp, satul Saliste (care insumeaza mai multe catune) a devenit Oras. „Orasul Saliste“, spre regretul meu si spre bucuria primarului, Dl. Banciu, lector universitar la Universitatea din Sibiu. Regretul meu este ca satul isi pierde simbolul academic, bucuria Dlui primar se bazeaza pe faptul ca Saliste a castigat beneficii financiare. Parasesc subiectul. Satul / orasul Saliste arata bine, este curat, in centrul lui se afla statuile lui D.D. Rosca, Onisifor Ghibu, Ioan Lupas, figuri emblematice ale lumii intelectuale romanesti… Nu departe de aici, la Sibiel, se afla casa in care s-a nascut Andrei Otetea, celebrul istoric si, ceva mai departe, se afla Rasinarii lui Goga si Cioran. In cealalta parte, spre Alba Iulia, se gaseste Lancrami, de unde a pornit Lucian Blaga. Un spatiu miraculos. Cine nu crede ca Romania profunda exista sa vina aici si sa viziteze aceste locuri in care a inflorit, de-a lungul secolelor, civilizatia rurala romaneasca. Nu stiu daca Adrian Marino a trecut vreodata pe aici, dar daca ar fi trecut si ar fi privit cu atentie aceste sate curate, cu o arhitectura de bun gust (vorbesc de casele vechi) si aceste coline ce se intind ca o panza invalurita la poalele muntilor, daca Adrian Marino, zic, ar fi trecut pe aici, n-ar mai fi fost atat de vehement, cum se arata in memoriile lui, impotriva lumii rurale si, in genere, impotriva ruralismului…
Urcam, insotiti de Dl. Ion Botezan, creatorul unei mici intreprinderi locale (300 de salariati), pe muntii din jur si aflu de la el ca padurile au fost si sunt inca ocrotite. Priviti de pe soseaua ce vine de la Sibiu, muntii arata ca o succesiune de berbeci uriasi cu blana verde si deasa. Pare a fi decorul unei vaste opere puse in scena de mana lui Dumnezeu. De pe platoul de la intrarea in Poiana Sibiului se vede pana departe Campia Ardealului, formata din coline lipsite de asperitati, serpuitoare si impodobite ca dealurile lui Horia Damian si Horia Bernea. Un spectacol impresionant. Pentru mine, valah, ceea ce vad de pe platoul aflat in inima acestei Marginimi este spatiul mioritic. Dupa cate imi dau seama, nu s-a pierdut in aceasta mizerabila tranzitie spre economia de piata.
Ulitele satelor sunt curate, casele stau, umar la umar, ca o armata de infanteristi, portile inalte sunt lucrate cu gust, oamenii, vazandu-ne straini, ne dau buna ziua si raspund cu bunavointa la intrebarile noastre, iar cand coboram in Poiana Sibiului, in amurg, am impresia ca am patruns intr-o localitate elvetiana. Nu descopar turme de oi, nici oieri cu palaria minuscula pe cap… Vad masini elegante, femei tinere cu carucioare de copii si adolescenti in blugi, lipsiti totalmente de complexe.
Plecam de aici intariti in ideea ca romanii nu sunt striviti de istorie, cum aud in fiecare seara la TV, si ca gena lor creatoare nu s-a epuizat. Cand ajungem la marginea Sibielului, cobor din masina si culeg un pumn de prune coapte si ma gandesc la destinul lui Andrei Otetea.
*
Un prieten, fost student si acum profesor universitar, ma intreaba ce-am facut in ultimul lustru de viata (de cand am scos impreuna o carte de convorbiri). Intrebarea lui ma deruteaza si, dupa ce fac socoteala nenorocirilor si bucuriilor care s-au abatut asupra mea, ma opresc la cele doua ingerite (cele doua libelule, cum le-am zis odata), Sonia si Diana, care reprezinta darul facut de Dumnezeu casei mele. Numele lor conspirativ este Bubita si Bobita. Am scris deja despre ele si, iata, imi vin din nou in minte. Sunt gemene si au azi varsta de patru ani si doua luni. Doua pete de lumina intr-un tablou social sumbru, doua minuni albe. O experienta, pentru mine, capitala, nebanuita, miraculoasa. Urmaresc cu atentie pe Diana si Sonia si am sentimentul ca, adevarat, copilaria este un paradis. Cel putin pentru cei care au timp si stiu s-o observe. Cand esti copil, copilaria este un sir de intamplari, de bucurii si un sir de frustratiuni. Toate trec repede. Rostul si frumusetea lor le descoperi tarziu, atunci cand copilaria este deja un paradis pierdut.
Avizat de lectura si cu ideea ca, tanar la inceputul anilor ’60, n-am fost suficient de atent la miracolele din casa mea (nasterea unei fetite care intre timp a crescut si, iata, aduce pe lume ea insasi doua fetite!) pandesc acum gesturile acestor doua minunate fapturi care incep sa construiasca propozitii coerente si, cand ma pregatesc sa ies pe usa, ma intreaba ingrijorate unde ma duc si cand ma intorc sau, de stau cu pixul in mana, vor sa stie ce mazgalesc eu acolo, pe hartie, toata ziua. Chiar acum, cand notez in acest caiet, Diana vrea sa-mi fure pixul si, reusind, deseneaza pe caietul meu ceva ce este greu de determinat. „Ce-ai desenat aici“ – intreb eu curios… „Un hami“, zice Diana, intrigata ca eu, care par a sti cate ceva, nu observ ce frumos „hami“ a deseneat ea. „Hami“ este, desigur, catelul generic, catelul universal pe care Diana il iubeste enorm, in toate imprejurarile. „Hami“ si, nu stiu de ce, lama. A vazut odata la TV o reclama cu o fetita care aduce acasa un pui de lama si, de atunci, asteapta cu nerabdare sa-l vada din nou. Iar de „hami“ – nu mai vorbim. Ii cunoaste pe toti cainii din cartierul nostru: „hami negru“, „hami mare“, „hami alb“, „hami mic“… Deocamdata acestea sunt categoriile cu care opereaza. Sora ei, Sonia, are alte pasiuni. Sa se priveasca, de pilda, in oglinda. Cand trece prin fata ei, face ce face si arunca o privire pentru a vedea daca tricicleta arata bine sau daca motul pe care i l-a facut mama in varful capului se afla la locul lui. Cand primeste un lucru nou – de pilda un cal frumos de plus – Sonia il arata intai oglinzii de la intrare si, apoi, vine in camera mea pentru a-l prezenta si a obtine o judecata de valoare care, mai totdeauna, este pozitiva. Nu intarzie prea mult, are mereu cate ceva de facut sau de cerut. Conversatia de acum cu Diana atrage atentia Soniei care, aparand in mare viteza din camera alaturata, vrea sa vada numaidecat opera sorii sale… „Ce-i acolo, buni?“, ma intreaba ea precipitat… Dupa ce afla, ataca alte teme si alte obiecte. Observa ca lipseste „Alo Gri“ (telefonul mobil de culoare gri) si este foarte intrigata. „Oare unde e Alo Gri?“. Acest oare apare in limbajul Soniei si Dianei inaintea oricarei propozitii interogative. Le auzi: „Oare unde e miau negru?“, „oare unde e Moco mare?“, „oare n-ai vazut, buni, pe oac-oac?“ etc. Cand „Alo Gri“ este descoperit, Sonia ataca rapid clapele si, daca se intampla sa nu-l strice, il abandoneaza dupa o vreme. „Alo Gri“ este preferat nu stiu de ce lui „Alo negru“, mobilul mamei.
Ma opresc aici. Risc sa devin un bunic sentimental. Rauvoitorii mei abia asteapta…