Uneori, prea marile asteptari sunt vinovate de o anumita distorsionare a ofertei si, in ultima instanta, a existentei unui festival de anvergura. Alberto Barbera, noul director al Mostrei, nu a fost scutit de handicapul debutului in noul sau mandat. Toata lumea, cu exceptia, poate, a profesionistilor scepticismului (sa le spunem intelepti?), a venit cu ideea/ prejudecata unei editii trasnet, a unei selectii „muc si sfârc“, ca sa spun asa. Au fost de ajuns doua-trei proiectii cu filme derutante sau care, dupa parerea criticilor, nu aveau ce sa caute in selectie, pentru a lasa demonul indoielii sa ne dea târcoale: „Nu cumva Barbera a inceput cu stângul?“ Pe masura ce numele cu rezonanta incepeau sa treaca pe ecranul competitiei, crestea si increderea in alegerile directorului ce se dovedeau a fi altele decât ale predecesorului, al carui principiu a fost „Cât mai multe si de toate“. Asa se face ca, una peste alta, am asistat la o editie care, fara sa fi fost exceptionala, nu ne-a lasat flamânzi. Cu Terrence Malick, chiar daca a dezamagit, cu Thomas Paul Anderson, cu Kim-Ki-duk, cu Bellocchio (nedreptatit) nu se poate spune ca am plecat cu traista goala. Ca sa nu mai amintesc de autorii din afara concursului, in frunte cu monumentul Manoel de Oliveira care, la cei 103 ani ai sai, a trimis la Venetia un nou film, „O Gebo e a sombra“, drama de moravuri (plasata in lumea celor saraci), cu Claudia Cardinale si Jeanne Moreau. Un eveniment a fost si prezenta, pentru prima oara la Lido, a lui Robert Redford, autor si protagonist al filmului „The Company You Keep“. Pascal Bonitzer, sofisticatul critic, scenarist si regizor, daneza Susanne Bier (autoarea premiatului „In a Better World“) au surprins prin pelicule mai lejere, in care nici drama nu stoarce lacrimi, nici comedia, hohote de râs, totul jucându-se pe cartea unei blânde intelegeri a intâmplarilor vietii. Este vorba despre „Cherchez Hortense“ si, respectiv, despre „Love is All You Need“. De altfel, si onoarea serii inaugurale a revenit unui film „fuori concorso“, „The Reluctant Fundamentalist“ al Mirei Nair, cea pentru care s-a batut Nanni Moretti, presedintele juriului in 2001 si care nu s-a lasat pâna nu a vazut-o cu Leul de Aur pentru „Monsooun Wedding“. Din pacate, cineasta indiana este aproape necunoscuta publicului nostru, ca si conationala ei Deepa Mehta, amândoua personalitati exceptionale, prin originalitate si forta, ale asa-numitului cinematograf feminin. Filmul vazut in prima zi a festivalului a fost si unul dintre cele mai puternice ale editiei. Orientul etern si Orientul modern, prins in tavalugul politicii zilelor noastre, traiesc in aceasta ampla poveste extrasa din romanul lui Moshin Hamid, care avea sa declare: „O regizoare indiana sa faca un film despre un barbat pakistanez – iata un lucru deloc usor“. A ajutat-o acceptând sa adapteze scrierea pentru ecran, dar meritul cred ca revine cineastei care a strabatut in pas alert spatii geografice si culturale (Lahore, New York, Istanbul), a construit destine emotionante, capabile sa vorbeasca despre demnitate intr-o epoca a globalizarii. Un tânar si stralucit analist financiar de origine pakistaneza, Changez Kahan, educat la Princeton, refuza compromisul (in viata profesionala si deopotriva in cea sentimentala), cu atât mai mult cu cât, dupa 11 septembrie, nu este scutit de umilitoare suspiciuni. Alege intoarcerea acasa, pentru a deveni un lider al miscarilor studentesti, fara a scapa de bratul lung al banuielilor guvernului american. Tot filmul este construit ca o lunga confesiune – interviu in fata unui ziarist de peste Ocean, bântuit de indoieli, ce fac pregnant dramatismul privirii reciproce Vest-Est. Un actor anglo-pakistanez, Riz Ahmed, domina distributia. Daca filmul ar fi fost in competitie, mai mult ca sigur ca era un candidat la Cupa Volpi (premiul de interpretare). Desi am fost imobilizati in scaune mai bine de doua ore, nu am simtit apasarea timpului. Am intrat cu sperante la prima proiectie din concurs, „Bertayal“ (Izmena), al rusului Kirill Serebrenikov, despre care stiam ca a cucerit nu putine premii la Locarno, Karlovy Vary, la Roma. Un promitator inceput ex abrupto. O doctorita cardiolog, rece ca un sloi de gheata, tip hitchcockian (Franziska Petri, actrita germana) ii spune unui nou pacient, abia sosit pentru o consultatie (actorul macedonian Dejan Lilic), nici mai mult, nici mai putin ca sotul ei o inseala cu nevasta lui. Scurt pe doi. Incepe hora banuielilor. Barbatul spioneaza fiecare miscare a frumoasei si, de altfel, iubitoarei lui neveste, fiecare tresarire, fiecare pas, cea mai mica ezitare sunt asezate sub o lupa maritoare, mânuita cu abilitate si un real simt al accelerarii tensiunii. Nicio scapare, nici urma de tradare. Intr-o simetrie narativa, contrastanta, insa, in planul relatiilor, in casa doctoritei lucrurile stau altfel: celalalt barbat al cuartetului este morocanos, neatent, grabit, lipsit de orice gest de tandrete. Sa fie un indiciu? Greu de spus. Femeia inselata nu se lasa, reface harta locurilor in care presupusii indragostiti se intâlnesc, le strabate alaturi de tovarasul ei de suferinta intru infidelitate. Proba incriminatorie apare, in sfârsit, dar, din pacate, din acel moment, filmul aluneca intr-o invalmaseala de ite din care nu se mai pricepe nimic. Doctorita si pacientul compenseaza tradarea devenind amanti, barbatul este impins spre crima, femeia pare lunatica, (manânca pamânt, rataceste prin paduri), o anchetatoare cu aer de kapo ii promite faptuitorului tainuirea, daca… o saruta. Filmul ce s-a dorit a fi radiografia unei obsesii esueaza intr-o inexplicabila aiureala. Pacat. Descumpaniti, dar cu nadejdea nediminuata, doar suntem la inceput de drum, nu-i asa, trecem din sala in sala. Pentru multi, numele lui Ramin Bahrani era purtator de mari sperante. Il descoprisem pe cineastul american (nascut din parinti iranieni) acum sapte ani, la festivalul de la Torino, cu „Man Push Cart“, mica poveste a unui cântaret rock pakistanez, care isi câstiga existenta vânzând cafea intr-un push cart pe strazile Manhattanului. Viata intr-un oras in care iti faci un loc, in care trebuie sa te strecori, vibratie, autenticitate. Filmul a cucerit numeroase premii si l-a indemnat pe cunoscutul critic Roger Ebert sa-l numeasca pe Bahrani „cineastul deceniului“. Cum sa nu astepti cu nerabdare o noua intâlnire? Inca un „din pacate“. Ce anume l-o fi mânat pe inca tânarul artist sa atace un subiect indepartat de universul sau e greu de spus. „At Any Price“ are, mai degraba, aerul unei clasice pelicule de televiziune despre dramele agricultorilor americani confruntati cu dilema „Get Big or Get Out“ (Ori te extinzi, ori pieri). Prins in acest cerc de foc, un tata asista la disolutia familiei, la indepartarea celor doi fii, la o crima a unuia dintre ei, pe care va fi nevoit sa o ascunda si sa traiasca, apoi, cu remuscarea pâna la moarte. Un joc neasteptat de stângaci al actorului altfel bine cotat, Dennis Quaid, a afundat si mai mult filmul. Si totusi, un merit tot a existat: descinderea in laguna a celui decretat de publicul feminin „cel mai frumos actor de la Lido“, Zac Efron (25 de ani), baiatul cu ochii de un albastru incredibil, interpretul unuia dintre fii. Putini se asteptau sa-l revada atât de repede pe Ulrich Seidl, provocatorul cineast austriac, cel datorita caruia, potrivit spuselor lui Werner Herzog, „…putem sa privim direct in infern“. Ieri, era la Cannes, azi, la Venetia. Pe Croazeta venise cu prima parte a unei trilogii, „Paradise – Love“, despre turismul sexual. La Venetia si-a continuat expunerile deloc angelice cu „Paradise – Faith“. Cam câta dragoste exista in precedenta sectiune, cam tot atâta credinta exista si in acest capitol secund. Caricaturii amoroase ii corespund, acum, accentele blasfemice. Sora eroinei din „Paradise – Love“, Annamaria, propovaduieste in timpul liber credinta curata in Dumnezeu, batând din casa in casa, cu un Christ bagat intr-o sacosa. De cel mai multe ori i se trânteste usa in nas, alteori este primita, dar ceea ce aude sau vede nu o incânta. Nici spectatorul nu are de ce sa fie incântat, ba chiar se scutura de sila când constata ca preacucernica femeie il doreste pe Iisus sexualmente, drept care crucifixul de pe perete se transforma intr-un instrument al placerilor solitare. Si asta nu ar fi nimic, dar cuvioasa eroina se demasca a fi incapabila sa-si iubeasca aproapele, nu mai departe decât pe sotul ei (musulman), handicapat, caruia ii face viata un iad. Imaginile luptelor corp la corp sunt devastatoare, universul preceptelor religioase este aruncat in aer de atâta ipocrizie si minciuna. Ce fel de lume mai este si asta in care dragostea, credinta sunt negociabile, pare sa fie intrebarea fundamentala a primelor doua capitole ale trilogiei lui Ulrich Seidl. Juriul prezidat de regizorul si producatorul american Michael Mann („Heat“) i-a acordat Premiul sau special. Odata cu el am intrat in zona filmelor care au contat in arhitectura si istoria unei editii.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 391