– Ce faceti, magistre? Tot la hermeneutica fotbalului mondial reflectati?
– Desigur, la ce altceva? Sau iti imaginai, cumva, ca sunt cufundat in abisurile metafizice ale arestarii domnului Dan Diaconescu Direct?!
– Si cum se mai vede fenomenul (acesta fiind numele de alint al fotbalului pour les connaisseurs!…) in aceste momente solemne, cand Africa de Sud, la unison vuvuzelistic cu intreg mapamondul, freamata ca o padure de conifere mioritice in asteptarea sferturilor de finala ale marii competitii intertari?
– Fenomenul ca fenomenul: e la fel de mondial ca anul trecut, ca acum sapte ani si ca acum saptezeci de ani cand s-a consumat prima editie a unei competitii ce angaja echipe de pe doua continente.
Cat priveste chestiunea cu „intertari“, aici trebuie sa marturisesc ca am unele indoieli pe cat de metodice, pe atat de intemeiate – din punctul meu de vedere, cel putin…
– Iar vreti sa fiti pradoxal? Toata lumea stie ca, odata la patru ani, Federatia Internationala de Fotbal-Asociatie (FIFA), organizeaza, in urma cuvenitelor preliminarii, Turneul final al Campionatului Mondial cu participarea primelor 32 de Nationale ale lumii, respectiv, cele ale tarilor calificate. Nu vad ce indoieli ar putea sa incapa aici…
– Cateodata nu vedem lucruri simple nu fiindca ne lipseste inteligenta sau pentru ca suntem orbi, ci doar fiindca privim in alta parte. Uite, una dintre indoielile posibile ar putea fi formulata astfel: cat de nationale sunt – de facto, nu de jure – Nationalele care participa la C.M?
– Cat se poate de nationale, mi se pare de domeniul evidentei: fiecare reprezinta cate o tara care si-a castigat dreptul sa fie prezenta la aceasta autentica sarbatoare sportiva, toate sunt alcatuite din fotbalisti din tara respectiva, motiv pentru care toti vibreaza la sunetele aceluiasi imn si asa mai departe…
– Depinde cat de departe! Stii foarte bine ca in randurile celor mai multe dintre reprezentativele de fotbal de pe teritoriul continentului-gazda, Africa, de exemplu, trebuie sa cauti cu lumanarea cate un jucator-doi care activeaza in campionatul tarii ale carei culori sportive le apara. Majoritatea covarsitoare a vedetelor de calibru care infloresc cu generozitate sub soarele austral este risipita in cele patru vanturi ce bat in rafale de milioane de euro nu doar catre azimuturile traditionale – Italia, Franta, Spania, Germania, Anglia, Olanda, Portugalia –, ci, mai nou, inclusiv spre meleagurile tarilor cu fotbal emergent, ceva mai pauper, dar indeajuns de tentant financiar pentru nevoiasii din lumea a treia. Iti amintesc ca un anume Ze Kalanga, titular in Nationala statului Angola, participanta la Turneul final al precedentei editii de Campionat Mondial, a aterizat chiar prin Romania, la Dinamo.
– Unde n-a jucat nimic…
– De acord, dar nu acesta este obiectul discutiei. Sa revenim, asadar…
Migratia valorilor nu e consubstantiala doar tarilor subdezvoltate din punct de vedere fotbalistic, ci si Braziliei, de cinci ori castigatoare a titlului mondial, Argentinei sau Uruguayului, si ele incununate de cate doua ori cu trofeul suprem, ai caror jucatori de elita presteaza, de asemenea, cu aplomb si carte de munca in specipal pe la cluburile-mamut din Europa Occidentala: Real Madrid, Internazionale Milano, Barcelona, Chelsea, Manchester, Arsenal, Milan, Juventus, Bayern M?nchen etc., iar, in ultimii ani, la formatii cu bani multi si avide de performanta si de recunoastere internationala din Rusia, Grecia, Turcia sau Ucraina. Toti acesti jucatori, de la Messi, Drogba, Forlan si Kaka la Asamoah, Cristiano Ronaldo, Milito sau Elano n-au nici o treaba cu fotbalul din tara lor timp de aproape patru ani. Cand se da semnalul declansarii preliminariilor unui nou Mondial, ei se reunesc, sporadic si circumstantial, in aproximativ douazeci-treizeci de meciuri, dupa care toti se intorc mai mandri ori mai plouati, dupa locul ocupat in clasamentul final, la treburile lor cotidiene, in care nu se poate intrezari nici cea mai vaga umbra de nationalism fotbalistic. De aici decurg, probabil, diferentele sensibile dintre atitudinea si apetitul lor pentru performanta atunci cand imbraca tricoul echipelor de club si, respectiv, al Nationalei. Vezi, in acest sens, cazul nefericit, dar simptomatic al compatriotului nostru Adrian Mutu…
– Pot sa va livrez si eu nume de supervedete – Platini, Hagi, Messi, Roberto Carlos, dar nu numai ei – care au evoluat cu aceeasi daruire exemplara si la formatiile de club, si in Nationalele tarilor lor…
– Singura regula din lume care nu admite exceptii este aceea ca nu exista reguli fara exceptii, asa ca…
In ordinea de idei si sentimente enuntata la inceputul dialogului, am impresia ca doar Germania s-a prezentat in Africa de Sud cu un lot de fotbalisti recrutati in exclusivitate din Bundesliga…
– De cind nu mai stau grozav cu exportul in materie, Anglia si Italia au cam fost si ele obligate sa se consoleze cu rezervele interne, cu truditori prevazuti gospodareste cu crampoane si jambiere din propria ograda…
– Posibil, insa asta nu schimba prea mult lucrurile pe fond: statistic vorbind, raman minoritare; deci, irelevante in plan global.
Dar mai e un aspect care asaza intr-o ipostaza delicata conceptul de echipa nationala: libertatea tuturor locuitorilor planetei de a-si alege cetatenia si, odata cu dobandirea ei, posibilitatea oferita fiecarui fotbalist, de pe orice meridian, de a evolua in reprezentativa tarii de adoptiune – pe scurt, asa-numita naturalizare care a amestecat nationalitatile si Nationalele pana la granita caragialianului: care nu mai poate omul pentru ca sa priceapa, ma-ntelegi, o iota! Aminteste-ti ca, nu cu mult timp in urma, daca unui neofit absolut intr-ale fotbalului i s-ar fi cerut sa identifice regiunea de pe Terra de unde provin selectionatele Frantei ori Angliei judecand dupa ficsonomia obrazului componentilor lor, sarmanul putea sa jure cu mana pe Biblie ca se afla in fata unor combinate afro-magrebiene de vreme ce europenii cu pielea alba rataciti prin peisaj puteau fi numarati pe degetele de la o singura mana.
Sau, ca sa venim in actualitate, cel care, prin golul marcat, a scos formatia Germaniei din infernul grupelor se cheama Ozil – nume de referinta mai curand pe malurile Bosforului decat ale Oderului. Ca sa nu mai spun ca nici Podolski sau Miroslav Klose nu debordeaza, onomastic vorbind, de sonoritati teutone…
– Magistre, in fond si la urma urmelor, ce vreti sa sugerati, de fapt, cu toate acestea?
– Ceva destul de simplu: daca tendintele care se fac simtite in fotbalul ultimei jumatati de secol, cu deosebire, vor cunoaste un trend ascendent (si nu sunt semne ca lucrurile vor evolua altfel; dimpotriva…), afro-evenimentul sportiv la care suntem martori in aceste zile isi va diminua progresiv importanta pana la posibila disparitie completa.
– O-la-la! Nu vi se pare, totusi, ca exagerati cu astfel de verdicte catastrofice?
– Nu, si o sa vezi indata de ce. In raport cu fotbalul de club, aflat intr-o viguroasa si continua expansiune ca pondere investitionala, semnificatie simbolica si interes competitional (despre interesele financiare nu mai amintesc, cu toate ca ele sunt decisive in acesta ecuatie!), fotbalul jucat la nivel de echipe reprezentative tinde tot mai mult sa faca, mutatis mutandis, figura marginala a economiilor nationale silite la o concurenta dezechilibrata si fara perspective cu gigantii companiilor multinationale care impanzesc lumea, desenandu-i, practic o alta geografie functionala. Este, daca vrei, varianta sportiva a bataliei dintre autohtonism si interconectare (economica, politica, militara, culturala), dintre nationalism si globalizare.
Mai devreme sau mai tarziu, Campionatul Mondial intertari – deja contestat, in formula sa actuala, pentru nivelul scazut al spectacolului fotbalistic si pentru previzibilitatea celor mai multe dintre rezultatele sale finale – pierde treptat teren in fata ofensivei imparabile a marilor competitii inter-cluburi (Champions si Europa League, Cupa Campionilor Africii, Copa Libertadores) cu coplesitoarele lor concentrari de valori absorbite din toate rezervoarele de talente ale planetei si cu uriasele infuzii de forta financiara asigurate de miliardari excentrici sau doar populisti.
Ce le poate opune o intrecere discutabila (uite, nu spun precara…) din punct de vedere calitativ, neconcludenta la nivel de elita si, in buna masura, desueta, bazata aproape exclusiv pe argumentele traditiei (nici aceea foarte indelungata) si sentimentalismului etnic – el insusi hranit doar cu nostalgii regionale sau de-a dreptul locale si vag producator de adrenalina patriotica? Nostalgia este frumoasa, dar n-are multe sanse de izbanda intr-o confruntare cu pragmatismul si eficienta: sumele ametitoare care circula pe traseele fotbalului contemporan afluiesc preponderent catre competitiile inter-cluburi si tot acolo se cladeste noua mitologie a jocului cu balonul rotund.
In convorbirea noastra de saptamana trecuta am incercat sa te conving ca trebuie sa urmarim meciurile Campionatului Mondial din Africa de Sud, indiferent de imprejurarea ca suntem sau nu fani ai sportului-rege. La argumentele de atunci il mai adaug pe acela ca s-ar putea sa nu mai avem foarte multe ocazii s-o facem: fiecare editie poate fi ultima si, prin aceasta, istorie. Iar de la intilnirile cu istoria nimeni n-are dreptul sa se sustraga…
vata se pune peste tampon pnertu ca este cea mai recomandata si utilizata de medicii dentisti din romania. Din reclama cu camera de sticla am inteles un singur lucru: si anume ca Sara poate sa stea o saptamana fara sa se cace.
Comentariile sunt închise.