Aldous Huxley, Portile perceptiei. Raiul si iadul, Traducere de Mihai Moroiu, Polirom, 2012, 184 p.
Orice admirator al roadelor culese de pe urma viziunilor – si în special a celor de pe teritoriul religiei sau al artei – are, probabil, dorinta de a se afunda macar o data pe tarâmurile larg deschise, de a pasi pe portile perceptiilor altfel imposibile. Mare consumator de viziuni si puternic influentat de misticism si de poemele lui Blake, în a doua parte a vietii, dupa ce a studiat îndelung subiectul, Aldous Huxley a experimentat mescalina, drog halucinogen (extras din radacinile unui cactus – peyotl – prieten milenar al indienilor din Mexic si al locuitorilor din sud-vestul american). Pentru buna perceptie a cititorilor, trebuie neaparat subliniat ca la vremea aceea, mescalina nu era considerata drog, ci substanta chimica destinata cercetarilor.
În eseurile din volumul „Portile perceptiei. Raiul si iadul“, scriitorul împartaseste fara inhibitii circumstantele si urmarile acestei „degustari“, savurate sub controlul unui cercetator. Motivatiile i-au fost, desigur, pur intelectuale si profund existentiale: dorinta de a privi dincolo de cuvinte si idei, de a deschide o poarta în zidul lumii date si de a cunoaste pe propria-i piele masura în care se poate patrunde, din interior, în altfel de taine, prin schimbarea starii de constiinta, prin decojirea sâmburelui unor experiente inedite, prin pasirea dincolo de granitele universurilor insulare, dincolo de simboluri intermediare… Cu alte cuvinte, pentru a da de „lumânarea viziunii“, inaccesibila lui pe cale spontana, pentru „iluminarea“ prin depasirea barierelor spiritului, care sa faca posibila cunoasterea prin iesirea din propria caverna. Cât despre titlului eseului e suficient sa spunem doar ca porneste de la o metafora a lui Blake si a inspirat numele celebrei formatii The Doors.
Eseul are forma unei confesiuni digresive, în care autorul descrie revelatiile avute în timpul experimentului, dar dezvolta de aici o serie de idei generale legate de psihicul uman, de posibilitatile de autotranscendenta pe care le are omul, precum si reflectii despre revelatie ca forta a artei si a religiei. Dupa înghitirea pastilei, marea transformare pe care o resimte nu este patrunderea într-o dimensiune cu totul si cu totul necunoascuta, ci… anularea subiectivitatii ce are drept consecinta proiectarea existentei ca atare. Huxley nu intra, asa cum se astepta, în lumea viziunilor, ci se trezeste „acolo, afara“. Afara din propria-i fiinta, unde gaseste existenta deja cunoscuta, dar scuturata de orice încarcatura afectiva, scaldata în propria-i nuditate. O existenta care se multumeste a fi, fara a cunoaste complicatele nuante de placut si neplacut.
„Non-eul“ este eliberat, odata ce raporturile temporale si spatiale devin lipsite de însemnatate: „Spatiul ramasese la locul sau, dar lipsit de autoritate. Cugetul începuse sa se preocupe acum de fiinta si de semnificatie, uitând de masuratori si de pozitionare în spatiu“. Adaugând si indiferenta fata de timp, belsugul îi ramâne existentei, lumii interioare si semnificatiei infinite.
De fapt, aceasta experienta îl aduce pe Huxley în punctul în care îi da dreptate filosofului de la Cambridge, C.D. Broad, potrivit caruia creierul si sistemul nostru nervos au rolul de a ne proteja, de a constitui o „supapa reductiva“, care ne permite un acces limitat la existenta ce altfel ne-ar coplesi cu cantitatea de informatii, multe inutile si irelevante practic. Exact ceea ce ne permite sa beneficiem de o ramasita de constiinta, facându-ne apti sa traim: „Iar ca sa formuleze si sa exprime continutul acestei constiinte reduse, omul a inventat – pentru ca apoi sa complice la nesfârsit – sisteme de simboluri si filosofii implicite, pe care le-a numit limbi“. Omul apare ca beneficiar si victima, cu atât mai mult cu cât la aceste limitari se adauga si constrângerea limbii care îl face sa confunde conceptele cu daturile, cuvintele cu lucrurile adevarate: „Ceea ce în limbajul religiei se cheama «lumea asta» este universul constiintei reduse, exprimat si, ca sa spunem asa, fosilizat de limba“.
Ceea ce obtine Huxley prin experimentul cu mescalina – „un exercitiu spiritual“ îl numeste el la un moment dat – este un bypass temporal dincolo de valva reductoare, care consfinteste autenticul si realul în limita locului, oferind daca nu „Cugetul fara limite“, macar depasirea materialului utilitarist considerat de cugetele noastre înguste ca tablou al realitatii complet si suficient.
În întregul eseu se contureaza opozitia dintre observatia exterioara si revelatia interioara: „Marturiile religiei si monumentele poetice si de arta plastica pastrate demonstreaza limpede ca, în aproape toate vremurile si locurile, oamenii au acordat mai mare atentie revelatiei decât existentei obiective, considerând mai încarcat de semnificatie spirituala ceea ce vedeau cu ochii închisi decât ceea ce vedeau cu ochii deschisi. Motivul? Obisnuinta naste dispret (…) în lumea interioara nu exista nici munca, nici monotonie. O vizitam doar în vis si în reverie, si este atât de stranie, încât nu o descoperim de doua ori la fel“.
În ansamblui ei, cartea a fost si ramâne controversata, autorul fiind fie laudat pentru incursiunea în „arta de a vedea“, fie acuzat de iresponsabilitate sau chiar de amoralitate, demersul sau putând fi considerat o posibila încurajare a consumului de droguri. Personal, nu am simtit la lectura decât preocuparea pentru limitele psihicului uman, pentru posibilitatea de auto-transcedere. Suspectata de a promova o cale „ilegitima“ de iluminare, un conflict între stiinta si religie ori o falsa experienta mistica, cartea ramâne totusi o propunere de redimensionare a imaginatiei, opusa structurilor simbolice reductive.