A. Cinci scriitori bibliofobi
Toată lumea poate cita imediat cinci scriitori care au renunţat la scris. Dar nimeni (cred) nu poate cita cinci scriitori care au renunţat cu totul la citit (ori nu s-au omorât cu cititul), întrucât legătura dintre scris şi lectură se face aproape automat în minţile noastre.
Naivul crede că nu poţi scrie fără să citeşti foarte mult, vagoane de cărţi. Marii scriitori au fost, negreşit, şi nişte mari cititori. Altfel, nu se poate. Aşa ne spun toate presimţirile, aşa cred erudiţii şi prorocii. Până şi prolificul Stephen King a spus odată: „If you don’t have time to read, you don’t have the time (or the tools) to write. Simple as that“.
Nu-i chiar atât de simplu. Aşadar, mai degrabă opusul este adevărat. Marii scriitori nu citesc deloc ori nu citesc prea mult (şi ăsta e cazul cel mai fericit). Din două motive: 1. nu au timp pentru prostii, fiindcă scriu toată ziulica şi actul scrisului îi epuizează; 2. nu au plăcerea cititului, dacă le-ar fi plăcut să citească, s-ar fi lăsat de mult de scris sau, varianta cea mai probabilă, nici nu s-ar fi apucat de compuneri. Librăriile şi bibliotecile sunt pline de cărţi necitite. Ar fi fost nevoie şi de ei. Dar nu… Plăcerea lor supremă este să scrie. Cărţile sunt pentru cititori, nicidecum pentru autori. Lectura dăunează grav creativităţii, face din scriitor un individ uscat, fără rod. Punct.
O să-mi spuneţi că bat câmpii, că nu ştiu despre ce vorbesc, că exagerez, că am ceva cu scriitorii. N-am nimic cu ei, dar ştiţi vorba veche: „Platon mi-e prieten, dar mai prieten mi-e adevărul“. Iar adevărul e unul singur: prozatorii, poeţii, eseiştii nu citesc. A, da, uneori citesc din opera proprie, în faţa unui public emoţionat, compus în special din femei. (Bărbaţii sunt prea vicleni ca să citească, îi ştim ca pe nişte cai breji.) Să vă uitaţi la întrunirile literare şi pe la lansările de carte, 99 % din totalitatea publicului spiritualizat este de gen femeiesc.
Să cităm, deci.
1. Cel mai înverşunat duşman al lecturii e Peter Ackroyd, cred că aţi auzit de el, scrie romane şi biografii romanţate (nu fără oarece vioiciune) şi a făcut deja o avere din scris. Anul şi cartea! Iată ce afirmă, fără să clipească, într-un interviu de acum 10 ani: „Eu unul nu prea citesc literatură nouă. În niciun caz romane. Când citesc, citesc biografii, istorie… Nu pot judeca ceva ce nu cunosc. N-am mai citit un roman de zece, cincisprezece ani“.
2. Încă unul, iau acum din trecut, ca să nu spuneţi că obiceiul dispreţuirii confraţilor e recent. Îl voi numi pe Julien Green, un cititor mediocru (sau, şi mai bine, nul), care a ţinut un jurnal imens (18 volume, mii şi mii de pagini). Notează sec: „Cărţile pe care le recitesc nu sunt aproape niciodată cărţile contemporanilor mei“ (p.100). Şi încă: „Nu prea i-am citit pe contemporani“ (p.291). Altă dată se înfioară: „mormanul uriaş de cărţi ce trebuie citit este descurajator“ (p.279). Julien Green a fost cu siguranţă un cititor descurajat.
3. Nu pot ignora prezenţa majestuoasă a lui Ernest Hemingway. Nu voi spune nimic despre biografia sa, toată lumea o ştie, a fost un mare agitat şi nu s-a omorât nici cu scrisul, nici cu cititul, mai ales după ce a devenit celebru. S-a mulţumit, ca mulţi alţi literatori, cu ceea ce a prins de la şcoală. După moartea lui, biblioteca prozatorului a fost donată unei universităţi din Boston. Mâini pioase au cercetat cărţile peste care, îşi spuneau specialiştii, ochii lui Hemingway întârziaseră în nopţi nesfârşite. Aş… N-au găsit nimic, nici urma unei lacrimi, nici măcar o frunză de arţar presată. Mai mult, exemplarul din Ulysses al lui Joyce avea pur şi simplu paginile netăiate, deşi Hemingway îşi declarase o iubire totală faţă de prozatorul irlandez. Ştiu povestea dintr-un interviu acordat de doamna Leah Price, profesor la Harvard.
4. L-aş menţiona (este obligatoriu) şi pe William Faulkner, bibliofob versat. Faulkner s-a bizuit dintotdeauna pe lecturile din tinereţe. Nu se lăuda că citeşte prea mult, pretindea că străbate în fiecare an Don Quijote, iar o dată la cinci ani Biblia.
5. Aş încheia enumerarea scriitorilor bibliofobi cu Georges Simenon, părintele comisarului Maigret. Dacă a citit vreodată o carte, Simenon a avut mare grijă să nu fie văzut de nimeni. I se ştiu, în schimb, amorurile: nenumărate şi fulgerătoare. A iubit din răsputeri Femeia şi mult mai puţin cărţile. Este ăsta un motiv serios să-l blamăm?
Poate vreţi, în încheiere, şi o sapienţă personală: n-o am. Remarc doar că nici Immanuel Kant nu a citit prea mult, spunea despre cărţi că, în număr prea mare, sunt o otravă. N-ar fi rău să-i urmăm exemplul…
B. Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul
Mulţi scriitori au deplîns vanitatea scrisului. Câţiva au mărturisit că-l urăsc. Recent, în The Huffington Post, Bill Cotter a alcătuit o listă cu 10 mari scriitori care şi-au afirmat dispreţul / ura / lehamitea faţă de scris. Ar fi o activitate neserioasă. Fireşte, înşiruirea lui Bill Cotter este departe de a fi completă. Cam toţi scriitorii îşi urăsc de moarte meseria. Mulţi renunţă fără niciun regret la ea. În lista mea, veţi găsi alţi cinci scriitori cărora nu le-a plăcut să scrie. Aşadar:
1. Nikolai Gogol
După ce publică Suflete moarte, în 1842, sub titlul impus de cenzură Aventurile lui Cicikov, prozatorul începe treptat să creadă că a făcut o eroare imensă, că a fost doar o „jucărie a diavolului“. Scrisul nu înseamnă decît deşertăciune, trufie, slavă deşartă. În 1848, face un pelerinaj la Ierusalim. În noaptea de 24 februarie 1852, deprimat îşi arde manuscrisele. Moare peste cîteva zile. Din partea a doua a romanului Suflete moarte s-au păstrat, totuşi, cîteva capitole. Nu există un răspuns acceptabil la întrebarea: „De ce nu a terminat Gogol Suflete moarte?“.
2. Lev Nikolaevici Tolstoi
Avea lungi perioade în care nu scria (prefera să se plimbe călare prin pădurea din preajma conacului de la Iasnaia Poliana). La un moment dat a hotărât pur şi simplu să renunţe la scris. A afirmat adesea că literatura este imorală, vătămătoare, inutilă. Într-o scrisoare publică, Turgheniev l-a rugat să revină asupra acestei hotărâri. A cedat fără plăcere.
3. J. D. Salinger
A scris puţin, la intervale mari de timp. După 1965, s-a lăsat complet de scris şi nu a mai publicat nimic, deşi admiratorii lui neîmpăcaţi speră că prozatorul cel retras şi dificil a păstrat pentru posteritate, într-un seif, câteva manuscrise. Ziarele au anunţat că publicarea acestor romane ipotetice va începe în 2015. Nu mai e mult, deci.
4. Harper Lee
După ce a scris şi a publicat în 1960 (la insistenţele prietenilor) romanul Să ucizi o pasăre cântătoare (To kill a Mockingbird), roman care a avut un succes instantaneu, fiind recompensat cu Pulitzer Prize, autoarea a renunţat la scris (înspăimântată probabil de succes şi de publicitatea excesivă). Harper Lee mai trăieşte.
În deosebire de admiratorii lui Salinger, admiratorii ei nu-şi mai fac nicio iluzie. Şi totuşi: nu de mult, s-a anunţat cu surle şi trâmbiţe că o editură va scoate un nou roman de Harper Lee. Să vedem despre ce este vorba.
Închei succinta mea enumerare cu un caz similar:
5. Margaret Munnerlyn Mitchell
După ce publică, în 1936, romanul Pe aripile vântului (Gone with the Wind) pentru care primeşte Pulitzer Prize un an mai tîrziu, speriată de zarva iscată în jurul ei, renunţă la scris.
Nu mă îndoiesc că măcar o parte dintre autorii evocaţi de Enrique Vila-Matas în eseul intitulat Bartleby & Co (traducere de Ileana Scipione, Bucureşti: RAO, 2004) şi-au redactat cărţile cu ură. În treacăt fie spus, cu excepţia lui Flaubert, nu cunosc niciun scriitor care să fi susţinut că a scris din pură plăcere şi că lucrul la o carte l-a făcut fericit.
Autor: Valeriu GherghelApărut în nr. 522