Un trend cinematografic pentru care am toata admiratia este acela al realismului civic. În fapt, acest curent s-ar putea numi si realism social, dar ma grabesc – el musai-trebuie definit imediat – si ca realism etic.
Este adevarat, „realismul social“ poate suna oarecum compromitator, iritant chiar, mai ales în mintea celor marcati de tarele tristelor amintiri ale primilor ani comunisti (atunci când „realismul socialist“ a brutalizat, handicapat si exterminat multa libertate si creativitate). Din pacate, chiar daca „socialist“ nu înseamna nicidecum „social“ sau nu are aproape nimic de-a face cu socialul, prea multa lume, rezumând simplist, confundând si refuzând sensuri, risca sa se comporte afectiv-nevrotic în fata unor termeni. Asadar, „de dragul“ celor speriati de similaritatea sintagmelor, adica al celor carora greu le-ar putea veni sa priceapa ca termeni similari nu înseamna deloc acelasi lucru, evit expresia „realism social“ (si etic), propunând-o pe aceea a realismului civic.
În plus, „civicul“ implica si o pozitionare etica, nu negresit politica – iar aici sunt diferenta si plusul –, ci inclusiv apolitica si anti-propagandistica. Cu alte cuvinte, genul de „mesaj“ al civismului îti lasa si libertatea de a nu subscrie, de a nu achiesa, de-a nu te angaja, adica de-a ramâne în partipris-urile sau egocentrismele tale, fara jena, stigmat ori vinovatie. Numai ca civismul implica politetea prin excelenta, poate mai mult ca orice, iata de ce conceptul detine, ori cel putin sugereaza, nuantele evidente ale umanismului.
Vorbesc aici, asadar, despre filmele care ilustreaza societatea contemporana la modul foarte realist, onest, în multitudinea optiunilor si stratificarilor sale, numai ca nu o fac cinic sau indiferent, nici pretinzând uniformizari si solidarizari în jurul unor ideologii traditionaliste si dominante, de patriotisme partinice si subordonari de masa în jurul unor militarisme discretionare. Vorbesc despre filmele care ilustreaza mai degraba capacitatea individuala si sociala de a tolera, admite, întelege si sprijini inclusiv insii ori minoritatile fragile, vulnerabile. Asadar, este vorba despre ilustrarea unui umanism la care istoria si conventiile traditionale din Europa n-au avut acces pâna nu demult; este vorba de diseminarea unei tolerante sau compasiuni foarte extinse, straine religiilor mediteraneano-europene, asa cum acestea au apucat sa fie practicate la nivel popular si politic pâna nu demult. Caci aceste filme vorbesc despre familii, grupuri si insi mai mult sau mai putin marginali, mai mult sau mai putin „loviti de soarta“, chiar daca prin caracter sau prin unele elemente de destin acestia nu se deosebesc deloc fata de majoritatile masive, nici fata de vip-urile si starurile populare ori de sefii politicilor de tot felul.
* * *
„Secrets and lies“ („Secrete si minciuni“, Marea Britanie) este una dintre primele capodopere ale genului recunoscuta ca atare si prin Palm d’Or, si prin Premiul pentru cel mai bun rol feminin (Cannes, 1996). Scenariu excelent, joc impecabil. Pe scurt, scriptul surprinde o familie egal extinsa si divizata în celule minimale, tipica pentru cartierele oricaror orase mari ale lumii britanice în cadrul careia, o tânara de culoare, de statut socioprofesional si de o psihologie foarte onorabile, îsi descopera mama biologica în Cynthia, o femeie alb-roscata. Cea din urma este mama celibatara, ratata, tarata emotional, în conflict constant cu fiica sa, abandonata de putinele rude ramase, miorlaindu-se aproape nonstop, facându-se evitabila tuturor. Oricum, nici restul personajelor nu sunt confortabile ori lipsite de necazuri si tare. Singurul personaj echilibrat si foarte de treaba este fratele Cynthiei, un urs masiv, extrem de decent, generos chiar, care trebuie sa medieze tot timpul între aceste femei dificile, sotia sa lovita de sterilitate si problemele de serviciu. Descoperirea fiicei abandonate imediat dupa nastere, foarte probabil fruct al unui viol uitat, îi aduce dificilei protagoniste o oaza de libertate sau de pocainta echilibranta, dar o face si mai vulnerabila ori atacabila în fata rebelei fiice cu care convietuieste, ca si a familiei bunului frate. Scena în care ies la iveala toate adevarurile, minciunile, spaimele, secretele si lasitatile acestor familii – atât de firesti si deloc de exceptie – este o scena în stil Yasmina Reza. Adica de un teatralism extrem de bine dozat, foarte inteligent si eficace. Finalul, atât de simplu si calm, dar obtinut dupa jeturi de catharsis general, aduce o împacare si o normalitate în care fiecare poate sa traiasca usor sau bine si toata lumea ar putea fi fericita.
Si daca tot am pomenit despre celebra dramaturga franceza, Reza, sa adaug si faptul ca piesa sa de succes, „Zeul macelului“ sau „Doamne… ce macel!“ (jucata acum si pe doua scene bucurestene), a fost transpusa în filmul „Carnage“ (regia Roman Polanski, 2011). Transpunerea este una propriu-zisa, adica fara nicio inovatie sau adaos regizoral, textul dramei fiind modificat doar infim; asadar filmul este doar filmarea respectivei piese ca la teatru TV. Dar este vorba aici despre interactiunea a doua cupluri întâmplatoare, întâlnite pentru a rezolva civilizat un conflict între copiii lor, de altminteri un conflict tipic hartuielilor dintre scolarii puberi. Numai ca ocazia aceasta trece mereu peste orice limite, asteptari, principii, intentii, decente, trece în scene ale unor cumplite marturisiri si gesturi, în cele mai clare adeveriri ale primitivismelor umane de sub haine sau aparente moderne. Chiar daca nu asistam la agresivitati criminale si termeni triviali, tensiunile atinse si demascarile cele mai crude releva nucleotidele sociale drept bombe ticaitoare, oricând amorsabile, de maxim potential dezastruos sau cancerigen.
În „Mammuth“ (Franta, 2010), Gérard Depardieu este îmbatrânit, masiv, modest si tacut. Ca sa-si completeze punctele pentru calculul pensiei, el trebuie sa se urce pe motocicleta sa veche si sa-si reia tot traseul biografic, cautând adeverinte de la toate locusoarele de munca prin care s-a perindat. Numai ca lumea s-a modificat mult în ultimele decenii, iar omul se adevereste inadecvat, depasit, pretutindeni gasind mai degraba usi trântite în nas si tinerei care-l iau în râs. O frumoasa îl trage pe sfoara si-i fura telefonul (singura lui legatura cu realitatea si cu sotia sprijintoare), nimic nu-i iese din aventura, singurele sale repere sau ajutoare ramânând amintirile tragice si o nepoata dusa rau cu pluta. Marunta sa aventura este o Iliada ratata si o Odisee putin onorabila, mesajul batrânetii umilitoare si a cicatricelor destinului sugerând tuturor privitorilor o atitudine mult mai îngaduitoare, empatica, plina de compasiune.
„I travel alone!“ („Calatoresc singura“, 2011) este un film finlandez în care un tânar visator se trezeste ca are o fetita de sapte ani, iar aceasta îi este trimisa spre pastrare pret de o saptamâna. Conceperea copilului fusese un accident de care uitase total, dar acceptarea si intrarea în noul rol, maturizarea masiva sunt dificile. Nu fara sprijinul mamei, vecinei si al prietenilor, ci, din contra, foarte dificila. Succesul integrarii în noua conditie trece prin tribulatii relationale, finalul nu este teatral, ci sigur si pozitiv, convingând pe toti ca… totul fi-va bine. Un film frumos din toate punctele de vedere.
Dupa ce vezi filmul filandez ti se poate parea mai slab si mai putin interesant „Seducatorul“ (Germania, conceput, regizat si jucat de un star). Tema este exact aceeasi, anul lansarii este acelasi, asadar ideea identica reprezinta o coincidenta. Dincolo de stângacii, caricaturizare, actorie modesta, umor fortat si simplismul multor clisee (un tata-copil sau imatur pâna la tembel, un sot incapabil sa pardoneze gresala nevestei, o mama în impas, o femeie ultra-matura si impozant-feminista, un copil genial), filmul este, la capitolul realizare, totusi, onorabil. Iar conceperea din greseala a unui copil, care îsi va impune drepturile prin candoare, adoptia volens-nolens si adaptarea unui comportament libertin, apoi transformarea iute a unui barbat în tata responsabil, sunt toate teme de interes mai mult decât comun/comunitar. Asa ca, în cele din urma, chiar daca seamana mult prea izbitor cu subiectul finlandezilor, chiar daca jocul actorilor este adeseori în parametri caricaturali, varianta germana a filmului – despre fetita care-si creeaza tatal, despre asumarea neplanificata a unui nou rol social si adaptarea rapida la dimensiunile acestuia –, previne (civic) si educa (în masa) cu impact si eficienta.
Filmele mentionate pâna acum ilustreaza în chipul cel mai revelator fragilitatile (incomensurabile ale) vietii de cuplu, de adolescent sau de senior. Caci absolut oricine se poate trezi brusc agresat, violat, contestat, orice fata poate sa ramâna gravida si sa se confrunte cu avortul ori graviditatea si maternitatea premature. Si orice adult se poate trezi cu identitatea biologica sau sociala în fals, inadecvare ori risc maximal. Suntem, asadar, vulnerabili cu totii, dar nu toti constientizam profund fragilitatea, incertitudinea si frugalitatea vietii. Daca pentru viata reala nu ne educam si pregatim solid prin filme idealiste si literaturi fanteziste, atunci descrierile realiste, însa cu tente mai putin catastrofice si cu finalitati umaniste, chiar ca pot ajuta.
* * *
În „Hasta la vista!“ (Belgia, 2011) un orb blând si urâtel, un paralizat tintuit în caruciorul mobil, însa deloc bleg, plus un frumusel blond, cu cancer cerebral în faza finala, decid sa dea o fuga pâna-n sudul Spaniei, într-o statiune renumita pentru un bordel care rasfata inclusiv pe cei cu handicap. Cei trei vor sa aiba parte, macar pentru prima si ultima oara în viata, de sex. În fata deciziei lor capoase, parintii n-au încotro, asadar abandoneaza urmarirea tinerior, sunt nevoiti sa le permita voiajul. Cei trei sunt flamanzi, doar unul pricepe franceza soferitei valone, dar dupa mai multe conflicte si tensiuni se adevereste ca si aceasta le cunoaste limba. Asadar, limbi, nationalisme, deosebiri si fractionari de orice fel sunt un background plin de simboluri si gravitate pentru o umanitate care, totusi, celebreaza toleranta, compasiunea, cooperarea, accesul si sansa egala la drepturi si libertati. În realitate, mai degraba drumul, interactiunile si peripetiile initiatice de pe traseu, nu scopul ori finalul calatoriei, sunt totul. Oricum, dupa experienta erotica pe care cei trei o obtin în ciuda multor patanii si preamultor dificultati, tânarul blond moare, orbul îsi afla pereche stabila în soferita obeza, paraliticul se maturizeaza si va purta marca unei întelegeri net superioare despre viata, bucurie si lume.
Tema escapadelor care elibereaza si îmbuneaza, a fugii din conditiile aparent grijulii, în realitate oprimante, ale socialului contemporan, a mai fost exploatata în scenarii cu multe similitudini.
În „Vincent vrea la mare“ (sau „Dorinta lui Vincent“, Germania, 2010), o anorexica, un tipicar ipohondru si un afectat neuronal (Vincent are simptomul Tourette), asadar trei tineri cu handicapuri diverse, fug de-a curmezisul Europei, atât de dragul aventurii, cât mai ales din dorinta lui Vincent de a arunca pe mal de mare italiana cenusa propriei mame. Ei fura masina sefei de clinica în care erau internati, apoi pe a parintelui-parlamentar venal. Aventura le este spectaculoasa, dar îi releva extrem de firesti, onesti, sociabili, umani. În final, fata anorexica expiaza (ori doar lesina si este salvata de ambulanta), într-un gest aproape exact ca în cazul blondului din „Hasta la vista!“, pe malul apei visate. Doctorita si tatal-politician, care îi alergasera în urmarire, trec si ei prin situatii care le releva proastele alegeri, necazurile si fragilitatea, alienarea, ipocriziile. Asadar, peripetiile tuturor sunt initiatice, „lectii de viata“, modificatoare de constiinta.
La fel ca „Hasta la vista!“, „Regele curling-ului“ (Norvegia) este alta capodopera a genului de realism civic, care în ianuarie 2013 înca mai ruleaza pe canalul TV Cinemax. Si aici umorul este superb, ba chiar le bate pe celelalte prin stil si abundenta.
Curling-ul este un sport pe gheata, de mare finete, de precizia farmaceutica a golfului, de care numai unii scandinavi au cunostinta. Oricum, seful – un maruntel-urâtel – al unei echipe este de o pedanterie patologica, drept pentru care o sa cada inclusiv în faze halucinatorii. Internat în spitalul-azil, lipsit de libertatea de semnatura, el nu se mai poate prezenta la concurs. Sotia îl tradeaza prin alianta cu fantele echipei adverse, dar prin jocul altor caractere si situatii burlesti (un afemeiat simpatic îi obtine declararea sa oficiala drept în-deplinatatea-facultatilor-si-drepturilor), se ajunge la happy end-ul unei incredibile victorii. Când pietrele din cercul final al jocului sunt excelent plasate de catre echipa adversa si totul pare pierdut, „regele“ curling-ului reuseste o aruncare incredibila, de geniu.
Tot „tipic“ european, realist si civic, superb si întelept este si suedezul „Bijuteriile coroanei“ (2011). Un film de egal realism si basm, de tragism, sublim si tandrete infinite, cu drame peste drame si iubiri sau fantezii de care societatea abunda. Fresca este a unor copii care evolueaza în timp sub presiunile ba ale unui tata bogat, dar tiran (care îsi terorizeaza fiul ca sa devina ce n-ar fi putut deveni), ba ale unor parinti mult prea visatori, sarmani, pagubosi. Cei din urma au o fiica de mare talent, dar si un fiu cu sindrom Down. Asa ca fata va fi faptura de sacrificiu, fiindca se îndragosteste de un hockeist gay si fiindca trebuie sa aiba constant grija de angelicul oligofren pe nume Jesus. Baiatul terorizat al bogatului va ramâne tarat, ba chiar va declansa moartea prin îndemn la înec a bietului Jesus. Pentru ca în final sa cada chiar sub revolverul tiranicului parinte, cel falimentat, criminal si suicidar. Cruda si uluitoare tot timpul, povestea evolueaza în jurul „inimii de aur“ si a „cheilor“. În fond, a iubirii mai tare ca orice, fiindca exista mult egoism, rautate si violenta familiala în lume, nenumarati sunt copiii mutilati emotional, deasa este perversitatea generata de frustrare si invidie, iar productia de ratare sau rebut uman este mai mare decât productia de calitate, valoare, succes. Oricum, cheia finala si singurul aur care ramâne peste atâta amar si nenorocire se afla doar în iubire, inocenta, daruire, sacrificiu. Lipsit de politica sau emfaza, lipsit de ipocrizii religioase (chiar daca aici apar mereu citatele si un pastor foarte la obiect), lipsit de parodieri ale vreunei institutii, filmul este plin de un umanism tulburator, ca si de kantianism civic, adica de cer înstelat si morala.
* * *
Toate acestea – desigur, si multe alte filme europene – sunt filme care nu ilustreaza personaje de fala sau faima. În ele nu apar actori mari de tot, frumosi si faimosi. Majoritatea par banali, dar sunt atât de buni încât nici nu par actori deloc. Nu prea exista aici, în roluri principale, frumuseti feminine de tip talie-de-viespe-si-sâni-hipersexuali; nu exista donjuani de tipul (neo)Adonis-ului pornografic. Femeile au trup trecut si deloc la moda; inclusiv obez ori anorexic. Depardieu-ul din „Mammuth“ este doar un mos hidoselnic (inclusiv tacut-autistic precum un plictis mortal). Sotia sa e o proasta maxima, desi, totusi, un om de treaba. Protagonista din „Minciuni si secrete“ este urâta mai ales pentru ca plânge non-stop si e isterica tare. Dar toate aceste femei sunt atât de credibile, veridice, comune-cotidiene si (aproape) majoritare… Iar mai presus ca orice, toate joaca atât de bine, ireprosabil, încât treptat, ori cel putin pâna în final, ajung sa-ti para extrem de onorabile, acceptabile. Îti devin dragi, recunoscându-le aproape drept rude. Asadar le respecti, ba chiar îti vine sa le ocrotesti inclusiv tu, caci prin mila ajungi la empatie si compasiune. Ajungi la recunoasterea faptului ca au devenit cum sunt printr-o viata atât de reala sau posibila, atât similara cu a ta sau a apropiatilor tai, încât… sunt mult prea firesti si proxime, sunt chiar surorile, mama, matusile, adica foarte-posibilele tale rude.
Filmele realismului civic (mai mult decât cele programat „inspirationale“ sau „motivationale“, deoarece intentia sau pedagogia lor nu este emfatica sau directa), ajuta. În prima instanta, te pot ajuta pe tine – ca sa fii mai atent si mai milostiv fata de atât de multa suferinta si drama… prezente la cam toti semenii din propriul jur împrejur. În ultima instanta, ajuta chiar la salvarea Europei, care s-a grabit sa se „uneasca“ sub stindarde idealiste în ciuda faptului ca detine atâtea straturi sociale cu mentalitati antice si medievale, s-a grabit sa proclame o modernitate suprapusa peste atât de multe milioane de nenorociri si anti-modernitati.
Unita sau nu prea, Europa duce mare lipsa de bun-simt, bunatate, generozitate, umanism. Filme ca acestea ilustreaza starea sa reala, dar si sugereaza ca nu e deloc dificil, cu conditia ameliorarii mentalitatilor, comportamentelor, atitudinilor, ca multe lucruri sa se schimbe spre bine. Mai ales, sufletul omenesc.
Daca aceste si asemenea filme te pot ajuta macar pe tine sa fii un pic mai drept sau milostiv cu semenii (mult prea putini ajungând unde viseaza toti, majoritatea decazând loviti de sorti diverse!), atunci chiar ca… e fain, ca e bine.