Cannes 2013 (III)
S-a terminat cu micul rohmerianism din filmul francez, cu nevinovatele impulsuri erotice din vacantele de vara, cu privirile furise, galese sau mirate ale baietilor si fetelor vag ispititi de trecerea pragului catre gradinile necunoscute. Altfel spus, adolescentii lui Eric Rohmer nu mai sunt la moda. Cei de astazi sunt curiosi fara ascunzisuri, grabiti, fara rabdare (pierdere de timp). Nu mai au farmecul sovaielii, al stângaciei, altceva vor ei: sa socheze, sa stârneasca admiratie si, daca se poate, întelegere tocmai pentru ca merg drept la tinta de la bun început. Iat-o pe eroina lui François Ozon din „Jeune et jolie“, film definit de autorul sau drept „portretul unei adolescente de 17 ani, în patru anotimpuri si patru cântece“ (aici, în acest subtitlu, mai zarim umbra lui Rohmer): tacuta, vag plictisita Isabelle (o splendida debutanta, Marine Vacth) s-a saturat de povara fecioriei. Scapa de ea într-o scurta aventura estivala, pe plaja, fara bucurie, fara placere. Operatiune strict mecanica. Altceva o interesa, pasul urmator, practicarea prostitutiei din curiozitate, (nu din perversitate, precum eroina lui Buñuel din „Belle de jour“), din dorinta de a-si testa feminitatea, de a descoperi misterul trupului. Banii nu o intereseaza câtusi de putin, îi arunca într-o punguta, printre rufe. La scoala (celebrul liceu parizian Henri IV) este o eleva printre altii, analizând cu zel, într-o ora de clasa, cunoscuta poezie „On n’est pas sérieux quand on a dix-sept“. Ce-o fi vrut autorul, de ce ne trimite la Rimbaud? Vreo justificare? Prea facil. Iubesc cinematograful lui Ozon, dar filmul are aerul unei ape pe care nu o poti admira doar pentru ca este limpede. Prea nu e tulburata de niciun val. Si în „La vie d’Adèle chapitre 1et 2“, al regizorului francez de origine tunisiana Abdellatif Kéchiche, câstigatorul Palme d’Or, sunt prezente lectiile de literatura. Suntem tot într-un liceu si elevele vor sa descifreze sensul unei fraze din Marivaux, mai exact din „La vie de Marianne“: „Ma îndepartam cu o inima careia îi lipsea ceva si nu stiam ce anume“. „Oare ce a vrut sa spuna scriitorul când vorbeste de inima careia îi lipseste ceva?“ le descoase profesorul. Eu cred ca întrebarea se adreseaza mai degraba spectatorului, invitat sa fie atent, un fel de „pe locuri, fiti gata“. Pustoaica de numai 15 ani, Adèle, va afla la aceasta vârsta violenta pasiunii, cea care nu asteapta numaratoarea anilor. Nu se mistuie pentru un baiat, ci pentru o tânara femeie „cu par albastru“, pictorita în devenire. (Filmul este inspirat de benzile desenate ale Juliei Maroh, „Le Bleu est une couleur chaude“). Dragostea navaleste în viata adolescentei în aparenta înca nedesprinse cu totul de copilarie (când plânge, lacrimile se amesteca pe obraji cu tot ceea ce îi curge din nas). Teama, daruire, gelozie, reprosuri, despartiri, totul exista cu vârf si îndesat. Kéchiche nu a fost interesat câtusi de putin de un film despre marturisirea homosexualitatii, doar o coincidenta a facut ca el sa pice la Cannes exact în momentul marii agitatii legate de casatoria între persoane de acelasi sex. Dragostea este dragoste si cineastul, recunoscut pentru minutia sa aproape diabolica si obsesia stilului, filmeaza ca si cum ar vrea sa vina spre noi tinând în palma exact acel ceva dupa care tânjeste inima. Filmeaza aproape numai în planuri strânse, putine planuri-secventa, multe taieturi. A coregrafiat pur si simplu scenele de sex lesbian, explicite si fara limite de timp, sustinut fiind si de frumusetea trupurilor tinere ale protagonistei, Adèle Exarchopoulos, si partenerei sale, Léa Seydoux. A fost, si de data aceasta, spaima operatorilor, cantitatea de duble a atins proportii gigantice, pentru a avea material din care sa-si croiasca, la montaj, filmul. Apartine, fara doar si poate, cineastilor exasperanti care sunt si mari-monteuri, precum Terrence Malick sau Wong Kar-wai. Si totusi, dincolo de performanta vizuala, dincolo de tot tangajul sentimentelor, ceva lipseste acestui film. Emotia. Nu pot sa nu ma întreb de ce un alt film despre iubirile homosexuale, „Brokeback Mountain“ al lui Ang Lee, ne-a ravasit si s-a înfipt în memorie pentru totdeauna. Poate pentru ca nu a vrut sa ne ia ochii.
Sofiei Coppola i-a revenit onoarea de a deschide sectiunea Un certain regard cu „The Bling Ring“ (programat în afara competitiei), inspirat de un fapt real, relatat într-un articol din revista „Vanity Fair“: „The Suspects Wore Louboutins“. Patru fete si un baiat, o mica banda cunoscuta sub numele de Blin Ring, si-au zis ca daca nu se pot bucura, deocamdata, de faima starurilor, macar sa aiba parte de pantofii lor Louboutins, de posetele Vuitton, de ceasurile, bijuteriile si ce se mai gaseste prin vilele acestora, pe care le viziteaza, din când în când. Mai ales când se plictisesc. Intra ei stiu cum, dupa ce afla pe Internet, desigur, ca stapânii nu sunt acasa. Doar ce altceva are de facut massmedia decât sa dea seama de fiecare pas al starurilor, fie de cinema, fie ale vietii mondene. Destinatia preferata este domnisoara Paris Hilton, cunoscuta fiica de bani gata, cum se spunea cândva, care a acceptat sa fie „calcata“ si de echipa de filmare. Tonele de pantofi si genti vazute pe ecran sunt chiar ale ei, sunt din „viata reala“. Zglobiile fete si al lor cavaler se distreaza nevoie mare, nicio urma de tresarire, de îndoiala care sa aduca filmului un strop de drama, de neliniste. Când sunt descoperite si arestate, sar parintii sa le ia apararea; mai mult, se bucura ca de acum încolo televiziunile vor fi cu ochii pe odrasele, având si ei bucatica lor de celebritate. Este deriva unui fenomen pe care, probabil, îl traiesc, cu o anumita inconstienta intensitate, cei crescuti în Los Angeles. Odata cu laptele mamei, sug si obsesia faimei si a bogatiei.
Multe zile iranianul Ashgar Farhadi a fost pe primul loc al preferintelor criticii, cu al sau „Le Passé“. Pentru prima oara, câstigatorul unui Urs de Aur si al unui Oscar pentru „A Separation“ (2011), niciodata prezent la Cannes, lucrase în Franta. Si tot pâna în ultimele zile protagonista, Bérénice Béjo (zgobia actrita din „The Artist“), era vazuta ca o câstigatoare a Premiului de interpretare feminina, ceea ce s-a si întâmplat. Cu asta, juriul si-a asigurat constiinta curata, Palme d’Or zburând în alta parte, cum bine stim. Filmul continua, însa, sa sape, linistit si tenace în memoria multora, cred, aducând la suprafata, fara ostentatie, temele dragi autorului: vinovatia, responsabilitatea, optiunile bune sau rele, împacarea, imposibilele întoarceri. Comentatorii francezi spun ca din anii ’70 nu s-a mai vazut pe ecranele lor o periferie pariziana filmata cu atâta adevar, doar câteva capete de stradute, între o curatatorie si o drogherie. Acesta este spatiul în care se misca eroina, Marie, o femeie înca tânara, frumoasa, dar, ne vom convinge, coplesita de indecizii, de un trecut nelamurit, cu o viata care îi scapa printre degete. Fostul sot, un iranian, apare dupa patru ani pentru a pune la punct divortul. Splendidul început se va dovedi înselator, bucuria femeii venite în întâmpinare la aeroport este doar un impuls de moment, niciunul nu stie cum sa ocoleasca geamul masiv care îi desparte, mediu banal, dar ostil care va reveni de câteva ori pe parcursul actiunii. Acasa, în fostul „acasa“, barbatul (Ali Mosaffa) va trebui, mai întâi de toate, sa o ajute pe Marie, acum iubita altuia (Tahar Rahim), sa-si descâlceasca propriul trecut, sa faca pace cu ea însasi. A venit pregatit pentru un divort, va fi mediator, sfatuitor. Personajul mi-a amintit de tatal din „Întoarcerea“, acea minune de film al lui Andrei Zviaghintev, barbatul aparut si el dupa o lunga absenta si care va mai trai doar atât cât sa le transmita copiilor, fara multe vorbe, lectia curajului. În ultima zi a competitiei, chiar în ultima, oboseala ne-a fost alungata de încântatorul film al lui Polanski „La Vénus à la fourrure“, prelucrare cinematografica dupa o piesa de David Ives, la rândul ei o adaptare dupa Sacher-Masoch. Ce poate fi mai misterios decât o sala de teatru goala, o scena de pe care, la sfârsitul unei zile, un regizor excedat de ghinioane (Mathieu Amalric) se plânge unui prieten, la telefon de esecul cautarii unei actrite adecvate viitoarei sale montari. Gata, vrea sa traga cortina, obloanele, totul, când o zurlie cu un colier zgarda de catel da buzna în ultimul moment, insistînd sa fie audiata. Pare vulgara, cu creier de vrabiuta, confunda nonsalant ambivalenta cu ambiguitatea, insolenta cât cuprinde (admirabila Emmanuelle Seigner, pe ultima suta de metri candidata la Premiul de interpretare). Este pregatita sa accepte orice. Chiar si sa joace goala? „Nicio problema. Fac asta gratuit. Sado-masochismul asta îl cunosc, doar lucrez în teatru.“ Are un raspuns la toate. „Aici voi pune o suita de Alban Berg“ – o anunta regizorul. „O idee geniala“. „Cunosti muzica lui?“ „Nu.“ Nimic nu o poate darâma pe Vanda: pe masura ce rezistenta barbatului da semne de slabiciune sub asaltul obraznicaturii care, în avântul ei, îi da chiar indicatii de punere în scena, regizorul îsi da seama ca fata nu este deloc o nechemata. Are o anumita idee despre rol, a venit chiar echipata cu câteva costume si încet, încet, ia frâiele în mâna. O încântare dialogul Emmanuelle Seigner, în splendoarea maturitatii, si Mathieu Amalric, actor cu farmecul inteligentei. Mai vechea dorinta a lui Polanski, înca din vremea imediat urmatoare „Cutitului în apa“, poveste cu trei personaje, de a realiza un film cu numai doi eroi, s-a împlinit la timpul cuvenit. Timpul a carui masura o da sansa de a avea interpretii ideali.