În august, la Pesaro, pe malul Adriaticii, se desfasoara „Rossini Opera Festival“, o manifestare menita sa ofere an de an atât valoroase interpretari ale operelor celebre rossiniene, cât si restituiri de titluri uitate. Festivalul si-a câstigat un prestigiu durabil înca de la prima editie din 1980. În 2011, programul a fost, ca de obicei, divers si incitant, cuprinzând „slagare“ („Barbierul din Sevilla“), lucrari putin cântate („Moise în Egipt“, „Scara de matase“, „Calatorie la Reims“), raritati („Adelaide di Borgogna“), concerte de belcanto (mezzosoprana Marianna Pizzolato, tenorul Dmitry Korchak, baritonii Nicola Alaimo si Mario Cassi, soprana Marina Rebeka), un concert de închidere (oferit de tinerii absolventi ai Academiei rossiniene din Pesaro), conferinte, proiectii video si multe altele. Totul într-o atmosfera de sarbatoare, ca omagiu adus „Lebedei de la Pesaro“, cum este supranumit Rossini. Cochetul oras italian respira prin ruladele muzicii maestrului difuzate la orice colt de strada, afise si portrete împânzesc locul, decoreaza vitrinele magazinelor. Te simti minunat, reconfortant!
Tenorul Bogdan Mihai, debut la Teatrul Rossini
„Dramma per musica“ în doua acte „Adelaide di Borgogna“ sau „Ottone, regele Italiei“ a avut premiera absoluta la teatrul Argentina din Roma, în 1817. Libretul lui Giovanni Federico Schmidt ne poarta în Italia anului 947, la Canossa si în împrejurimi. O istorie complicata, precum toate cele de gen, cu rivalitati politice si amoroase, lupte pentru putere, razboaie, banuieli de crima, captivitati si evadari, razbunari, rasturnari de situatii si bineînteles… happy-end. Seria de spectacole din acest an, cinci la numar, a avut loc la Teatro Rossini, o „bomboniera“ de aproape noua sute de locuri, aranjata în stil clasic italian, cu patru rânduri de loji si balcon, cu acustica ideala, inaugurata în 1818 cu opera „Cotofana hoata“, chiar sub bagheta compozitorului Rossini. Este sediul principal al reprezentatiilor din festival. (Alte locatii sunt Auditorium Pedrotti din incinta Conservatorului Gioachino Rossini si Adriatic Arena, în fapt, o sala de sport cu alura de OZN.)
„Adelaide di Borgogna“ 2011 este productia de autor a lui Pier’Alli, care semneaza regia, decorurile, costumele si proiectul luminilor. În conceptia sa, elementul modern vine prin imagistica scenica, prin jocul si relationarea personajelor. Este o optiune potrivita ce arata fateta cea mai dorita a controversatului Regietheater. Fara translari ale perioadei actiunii, dar cu simbolistica intensa sustinuta de proiectii si cadre filmate, spectacolul captiveaza. Induce reflectii, conexiuni. Decorurile sunt putine, simple si clasice, iar costumele se înscriu si ele în linia desenului de epoca, întregind dualismul clasic-modern, îngemanare benefica pentru spectacolele lirice ale zilelor noastre.
În rolul titular, soprana australiana Jessica Pratt s-a impus de la bun început prin frumoase sunete în pianissimo, moi, aerate (aria „Occhi miei piangeste assai… Oh cara immagine“) si printr-o daruire totala în marele duet cu mezzosoprana Daniela Barcellona (Ottone, în travesti)… o scena de dragoste în care Pier’Alli le-a impus interpretelor o gestica subtila, cu atingeri firave, de mare efect. Tânara Pratt are consistenta perspectiva pentru rolurile de coloratura dramatica si marea arie din final „Cingi la benda candida“ a probat optiunea, prin bravura, abilitate în interminabilele rulade, lungime de fraza sustinuta de o buna tehnica de respiratie, prin varietate de nuante. Supra-acutele au fost spectaculoase, chiar daca, imediat mai jos, unele note înalte – în mod curios – au mai anuntat stridente.
Pe deplin afirmata pe scenele lumii, italianca Daniela Barcellona a cântat cu incisivitate înca de la cavatina din primul act, „Soffri la tua sventura“ si a continuat pe aceleasi coordonate pâna la aria finala „Vieni: tuo sposo e amante“, plina de avânt. În pofida unui glas oarecum aspru, artista este specialista desavârsita a pasajelor de coloratura pe care le serveste cu omogenitate pe ambitus. Coroana de „assoluta“ pe rolurile rossiniene grave nu-i este îndepartata.
Prezenta lui Bogdan Mihai în rolul Adelberto pe afisul de la Pesaro este o consecinta a realizarilor de pâna acum ale tenorului pe scene europene, atractiva pentru manageri fiind apetenta tânarului pentru scriiturile rossiniene, recomandata de extensia glasului, de usurinta cu care preia agilitatile. Si aici, aria „Grida, o natura“ din actul secund i-a aratat cu prisosinta calitatile: fiorituri executate cu pregnanta, supra-acute stupefiante, un legato încarcat de nuantari, care probeaza ca Bogdan Mihai nu se cantoneaza doar în cântul mecanic, de automat. Frazeaza elegant (duetul cu Ottone „Vive Adelaide in pianto“), unduieste desenul melodic („Noi diponiamo il brando“ din aceeasi pagina), simte si restituie accentul si patina italiana a scriiturii (duetul cu Adelaide „Della tua patria ai voti“). În general s-a aratat vehement în recitative, dar pe alocuri s-a îndepartat de caracterul razboinic al personajului sau si a înmuiat atacurile de sunet, acolo unde nu a trebuit. Odata cu acumularea experientei tehnice, anumite sonoritati nazale sau note înalte voalate, mai putin percutante, vor disparea, sunt sigur. Este o conditie sine qua non pentru cucerirea deplina a publicului din Peninsula, foarte sensibil îndeosebi la pozitia de sunet.
În rolul Berengario, bas-baritonul italian Nicola Ulivieri a interpretat eroic, cu voce de stentor, aria „Se protegge amica sorte“, cu rezerva ca sonoritatile acute au aparut necalitative si intonarea lor corecta a mai suferit.
Conturarea altor personaje a revenit Jeannettei Fischer (Eurice), Francescai Pierpaoli (Iroldo, în travesti) si lui Clemente Antonio Daliotti (Ernesto).
Sub bagheta destul de putin imaginativa a lui Dmitri Jurowski, Orchestra de la Teatro Comunale di Bologna a cântat cu ton cald, cu sunet compact si echilibrat. Corul aceluiasi teatru, pregatit de Lorenzo Fratini, dupa mici nesigurante de început, s-a alaturat colegilor instrumentisti, pentru împlinirea unei seri calitative. Cel putin a doua din serie, cea urmarita. La premiera, se pare ca protestele publicului au fost vehemente. Motivele? Se pot doar presupune… de la emotia artistilor la debuturile în roluri noi pâna la aprecierile subiective din partea unor spectatori, greu de controlat.
Moise sau… Bin Laden în Egipt
La reprezentarea productiei cu „Moise în Egipt“, însa, contestarile au fost atât de vehemente la premiera încât au necesitat interventia politiei. De data aceasta, explicatia a fost clara. Reputatul, de altfel, regizor Graham Vick a distorsionat total trama si sensurile ei. În cooperare cu Stuart Nunn (decoruri si costume) si Giuseppe Di Torio (lumini). Ei bine, profetul Moise a fost imaginat în chip de… Bin Laden! Pe lânga implicatiile pe care le are o asemenea asociere imposibila si scandaloasa, vi-l puteti închipui pe erou cântând celebra rugaciune „Preghiera: Dal tuo stellato soglio“, una dintre cele mai sublime, cele mai inspirate pagini din istoria liricii, cu Kalasnikov-ul la piept? „Preghiera“ cu… mitraliera! Lasând la o parte deturnarea totala a ideaticii, oare cum s-a putut gândi regizorul ca o muzica superba poate fi pusa în gura altui personaj, diametral opus caracterial celui caruia i-a fost destinata de compozitor? Si înca. Oare cât de mult l-au inspirat pe Vick rafinatele sunete rossiniene ale instrumentelor de coarde daca a pus în scena violente, somatii, arestari, ridicari din pat în toiul noptii? A reflectat el la subtitlul operei, „Azione tragico-sacra“, înscris de Rossini sau la libretul lui Andrea Leone Tottola?
Iata dezastrul cu regizorii care desconsidera, dispretuiesc partitura, care ignora total muzica, mesajul ei. Necunostinta? Nu se poate spune. Anterior, Vick a creat si productii moderne foarte bune. Rea vointa? Poate. Producere de scandal? Probabil. Dorinta de soc cu orice pret? În mod cert. Independenta creativa nu-l absolva de raspundere pentru modul cum ar fi trebuit sa-l serveasca pe Rossini, sa oficieze în templul lui.
Bineînteles ca britanicul nu s-a oprit aici. Evreii ostracizati în Egipt au fost înfatisati în chip de teroristi cu cagule, care fac scoala, se antreneaza pentru a se arunca în aer (scena ploii de foc provocata de Moise a devenit sinuciderea în masa a evreilor prin declansarea centurilor explozive!).
Cu montarea lui Graham Vick la Pesaro, nascatoare de traume, am cunoscut una dintre cele mai negre pagini ale Regietheater. Poate cea mai întunecata. Am mai afirmat. Astazi, mizanscenele de opera trebuie revigorate. Dar nu într-un asemenea mod!
Unde se va ajunge? Ce se poate face? Este imperios necesar ca managerii de teatre lirice sa-si ia în serios obligatia elementara a onorarii titlurilor pe care le programeaza si sa rezilieze contractele regizorilor derapanti, de îndata ce constata ca ideile pe care le promoveaza sunt discordante muzicii si textului.
Principalii
Mai întâi, cei trei italieni. Foarte bun în rolul Faraonului a fost bas-baritonul Alex Esposito. Timbrul vocii sale este generos si rezoneaza somptuos, incisiv. Autoritar si dramatic, se exprima fulminant-eroic în aria „Cade dal ciglio il velo“, lucru absolut firesc la calibrul sau de glas, dar pe lânga toate acestea începe prima fraza cu o „messa di voce“ (cresterea si descresterea intensitatii sunetului înalt pe acelasi arc de respiratie) de cea mai pura extractie belcantista. Remarcabil. A dominat distributia.
În rolul titular, basul Riccardo Zanellato a avut prea putina autoritate în cânt ca sa desavârseasca aura profetica a personajului. Sunt convins ca nici viziunea lui Vick nu l-a inspirat. Glasul este puternic, desi nu foarte stralucitor, iar legato-ul se cere îmbunatatit.
Cunoscuta vedeta, mezzosoprana Sonia Ganassi (Elcia) a fortat deseori sonoritatile în pasajele de coloratura, dar a derulat o superba cantilena în aria „Porgi la destra amata“, încheiata în pura bravura, cu acute ferme si penetrante.
Osiride a fost rusul Dmitry Korchak, un artist cautat pe scenele europene, în special pentru roluri rossiniene. Conduce frumos linia vocala, cu eleganta, simte ca rolul reprezinta un mare pas catre fundamentarea belcantoului romantic la vocea de tenor. Timbralitatea nu seduce, dar glasul este sigur si patrunzator.
În celelalte roluri, au cântat Yijie Shi (bun în Aronne), Olga Senderskaya (voce neinteresanta în Amaltea), Enea Scala (Mambre) si Chiara Amarù (Amenofi).
Conducerea ansamblurilor de la Teatro Comunale di Bologna a revenit lui Roberto Abbado. S-a achitat cu siguranta de misiune. Dar oare dirijorul nu are niciun rol când constata ca muzica pe care trebuie s-o serveasca neconditionat este ignorata de creatorul productiei?
La 193 de ani de la premiera absoluta care a avut loc la Teatro San Carlo din Napoli, „Moise în Egipt“ a trait o drama la Adriatic Arena din Pesaro.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 343