Un nou val Caragiale bate, in ultima vreme, la malul teatrului românesc. Si (re) pune in discutie actualitatea dramaturgului care va fi sarbatorit (sa speram ca nu de circumstanta, nu lânced taraganat sau in limbajul de plastic bombat al festivismului autohton) in 2012. Intr-un an cultural ce s-ar putea sa-i poarte numele.
Despre actualitatea clasicului s-a tot ras-ras-ras-vorbit si scris pâna dincolo de imprejmuirile banalitatii. Locul acesta comun a devenit, in mare masura, actualizare (la minima rezistenta!) atunci când a urcat pe scena, cu piscina, biciclete, sali de fitness, telefoane mobile, stegulete ale Uniunii Europene pe birouri etc. O frenezie kitsch dublata de fatalitatea ca orice am face si am drege nu putem iesi de sub pulpanele scrisului sau care ni s-a lipit de figura si de suflet „ca marca de scrisoare“ („am zis!“). Acestia sunt parametrii intre care, cu variatiuni nesemnificative ale temei, se tot invârt actualizarile lui Caragiale, fie ca e vorba despre examene de an (multe) la actorie-regie, fie ca e vorba de spectacole cu pretentii gazduite pe scenele unor teatre nationale. Va sa zica, stim cu asupra de masura ca I.L. Caragiale este (ca sa amintesc si eu titlul unei exegeze shakespeariene care a facut cariera) contemporanul nostru. Viceversa, insa, a fost mult, mult mai palid, timid explorata. Iar noul val despre care aminteam tocmai aici bate – sa ne faca sa vedem de ce si cum suntem in actualitatea lui Caragiale, pe care n-o (prea) vedem tocmai din cauza actualizarii.
Alexandru Dabija cu „O noapte furtunoasa“, la Iasi, si „O scrisoare pierduta“, la Bucuresti, Silviu Purcarete cu „D’ale carnavalului“, la Sibiu, Mircea Cornisteanu cu „O noapte furtunoasa“, la Craiova, sunt pe creasta valului. Li se adauga recenta premiera de la Teatrul National din Cluj (Sala Studio „Euphorion“), „Conul Leonida fata cu reactiunea“, in regia si scenografia lui Laurian Oniga.
Gemütlich de mahala
Un spatiu de joc delimitat de stâlpi de rezistenta intre care sunt intinse sfori cu noduri. Un ring imblânzit, o colivie in semiintuneric. Pe lânga peretii abia marcati, aer si cânepa rasucita, in interior, aluneca o silueta fantomatica in camasa alba de noapte. Descânta locul, il incalzeste soptindu-i stranii vorbe de alint al caror inteles nu se desluseste. O incantatie si colivia se transforma in cuib. Intr-un dormitor cu pat generos, masuta si scaun, gramofon si godin. Un cub de liniste inaintea somnului de noapte, decupat din linistea grea a mahalalei, in care se aude doar cucuveaua. Sau, cum isi explica regizorul aceasta optiune, „o pace care care mi se pare foarte bine redata de cuvântul nemtesc gemütlich, când focul arde in camin si pisica toarce la picioare. In româneste, cuvântul potrivit ar fi tihna. Bârfa pe tihnite. Sau a sta la taclale. O revolutie, in propria garsoniera, pe tihnite…“
Deocamdata, revolutia pare foarte departe. De negândit chiar fata de ritualul ce precede odihna nocturna a unui cuplu asezat de la margine de capitala – el, Leonida, copt bine, inainte totusi ca batrânetea sa inceapa sã-i surpe vitalitatea, ea, Efimita, Mita, Mitul, mult mai tânara, cea mai noua din sirul de Mite care i-au urmat ei, „raposata dumneei – nevasta-mea a d-intâi“, caci, dupa cum remarca regizorul recitind textul la nuanta, „nu se stie la a câta nevasta este acum si nici de ce mor ele“…
Intre cei doi, Safta – femeia in casa, un fel de doica-mama prin transfer pentru copilaros-nevricoasa Mita, ascultatoare a povestilor lui Leonida, cu aceeasi detasare cu care le asculta, e de presupus, si pe vremea primei Efimite si, din când in când, infirmiera de azil pentru ambii.
Matura si Caruso
„Mi se pare ca lumea toata este aici, intre cei doi. Apropierea de acest text s-a facut ca un exercitiu de ascultare“, spune Laurian Oniga motivând alegerea acestei piese prea putin ofertante pentru regia la vedere, ofensiva, cu „efecte luminoase si fum“, mai degraba de citit in fotoliu si de savurat replicile pe cont propriu. Ceea ce nu e decât o prejudecata, dupa cum va demonstra regizorul, construind abil, cu mare finete, fara sa deregleze relatia dintre personaje, extratextul si orientându-si actorii spre fatete mai putin vazute, sau niciodata vazute ale complexitatii acestor personaje in sine, dezghiocate din straturi groase de moloz bascalios, de haz concupiscent, de semidoctism adesea excesiv cautat si pus pe tapet cu panas.
In viziunea lui Laurian Oniga, cele trei personaje traiesc zi dupa zi doar pentru momentul de dianintea somnului nocturn, când intra fiecare in lumea povestilor, a povestitului. Ca un magician, ca un saman, Leonida se antreneaza inainte sa oficieze. Asculta „Imnul lui Garibaldi“, interpretat de Caruso, la gramofon, o piesa eroic-hazoasa, pentru a se racorda (a câta oara ?) la epopeea idolului sau. O face cu mâna la inima si dublându-l pe inimitabilul Enrico la refren, se abandoneaza seductiei. Urmeaza apoi mimarea unor gesturi martiale, aduceri aminte dintr-un ipotetic stagiu militar al Conului, exercitii cu matura-pusca si salturi in spatiul ingust dintre mobile, când alerte, când parca filmate cu incetinitorul, la poarta povestii ce va sa vina. Astfel pregatit, cu rugina scuturata de pe oasele de mahalagiu pasnic asteptând imbatrânirea, Leonida se transforma intr-unul din Cei O Mie, combatantii lui „Galibardi“, sub a carui flamura se inchipuie luptând intr-o revolutie adevarata, ca tânar erou (chiar daca in camasa de noapte si cu scufie tricotata pe cap). Si povestea care vine, cu toate incoerentele ei, cu garibaldinii devotati cauzei pâna la moarte, cu „azi aici, mâine-n Focsani“, cu Papa, cu botezul copilului etc. ii proiecteaza povestitorului o aura de seducator in contrast ilariant fata de spatiul in care se povesteste si care stârneste, evident, râsul, un râs insa de extractie cehoviana, ce face ca ochii spectatorilor, cum nota Ion Vartic in „Clanul Caragiale“, preluând o expresie chiar a dramaturgului, „sa fie impaienjeniti de emotie“. Supusa acestei tensiuni fascinante, intr-o constructie de personaj in care, dupa viziunea lui Laurian Oniga, actrita trebuie „sa asculte cu ochii si sa priveascã cu urechea. Sa asculte cu tot corpul ca sa poata sa primeasca“, Mita e un fel de Gelsomina sub seductia lui Zampanò in „La Strada“. Toata numai admiratie si incredere, livrata unei iubiri ce exclude eroticul si o pune sub protectia efectului magic al povestitorului, in care ea isi intinereste partenerul prin acel „Bobocule!“ rostit cu infinita tandrete. Si care ii justifica devotiunea din gesturi precum spalatul picioarelor acestui sot ce le stie pe toate si nu face caz de lipsa ei de instruire, ba dimpotriva.
Chiar daca asculta cu detasare la inceput (presupunem ca a mai facut-o de multe ori si in prezenta celorlalte Mite), Safta nu e nici ea imuna la seductia povestii. Nu-i scapa insa din ochi pe cei doi copii mari aflati in grija ei, sa nu cumva sa dea in fandacsie si sa nu urmeze ritualul de fiecare seara – spalatul, rugaciunea, asezatul in pat. Excesiv protectoare – stie ea ce stie – Safta asculta pe la fereastra si usa dintr-un devotament dublat de curiozitate feminina dedulcita, probabil, si la bârfa. Faptul ca vorbeste cu accent maghiar, ba chiar si rosteste replici traduse in ungureste, nu e un moft, ori o „adaptare“ pentru teatrul clujean. Bine documentat asupra epocii, Laurian Oniga stie ca in perioada in care e plasata actiunea piesei multe tinere din Ardeal veneau in Regat sa invete, ca servitoare, cum sa tina casa. Si unele chiar sã rãmânã. Dozate cât trebuie, aceste accente „exotice“ intregesc ingenios deliciile comice ale spectacolului.
Reactiune cu final deschis
In montarea lui Laurian Oniga, „Conul Leonida fata cu reactiunea“ recâstiga datele esentiale ale motorului dramatic si anume acelea ale conflictului dintre vocatie si aspiratie. Smuls dintre ai sai, din Ploiestiul unde s-ar refugia daca l-ar ajunge bratul lung al reactiunii, si esuat in mahalaua bucuresteana, Leonida se iluzioneaza a avea vocatie de democrat. Cu gândul la traditia ( ?) bastinii, in fond un accidental tropait republican, ambetat de stirile contradictorii si de retorica presei, ale carei subtilitati ( ?) nu le prea desluseste, vrea si el ce vrea tot românul – s-o duca bine cu „legea de muraturi“. Numai ca aceasta vocatie la mâna a doua nu-i ajunge, asa ca Leonida aspira sa fie chiar revolutionar practician, adica sa faca politica. Si nu oricum, ci eroic, daca se poate ca in povesti. Ca in epopeea garibaldina, asupra careia face o fixatie. Salvatoare. Caci elanurile sale revolutionare se consuma in actul povestitului. Prin care seduce si se lasa, la rându-i, sedus. In fond, o fandacsie inca pasnica, asupra careia chiar teoretizeaza, fireste, mutând-o in „curtea vecinului“, a Mitei. A Mitelor. Care, dupa cum remarca regizorul, „traiesc prin transfer, revolutia le este indusa“. Si, victime ale unui sindrom invers decât cel din „1001 de nopti“, al ascultatorului care a ajuns sa „soarba cuvintele, parca dinainte ca acestea sa fie rostite“, strivit de fascinatie, depersonalizat, mor. Cu toate semnele fandacsiei de colivie, transferata asupra lor.
Leonida e un ins din categoria celor pentru care tot ce nu sunt ei sau nu se pot iluziona ca sunt e reactiune. Seductia povestitului, a supralicitarii eroice, a revolutionarului din vorbe inceteaza brusc in fata celui mai mic pericol, fie el si imaginar, si atunci se dezvaluie fricosul, cu geamantanul pentru refugiu gata pregatit si scos de sub pat, dupa ce, intr-o disperata tentativa de inducere in eroare a adversarului, republicanul deschide fereastra si cânta tremurat „Imnul regal“.
Fandacsia care i-a prilejuit, la inceputul piesei, ca joc nevinovat, urcarea pe soclu, da de pamânt, intr-o clipa, cu Leonida. Dupa ce se lamuresc, insa, lucrurile, el incepe sa recupereze ascendentul pierdut. De data aceasta exercitându-si seductia de povestitor asupra Saftei, care s-ar putea, la rându-i, sã intre in cercul vicios.
Si totusi, când Leonida dormea somn adânc, de poveste, inainte ca focurile de pistol de la nunta „békánului“ din colt sa fie confundate cu o noua zvârcolire a reactiunii, Mita a schimbat placa gramofonului si a ascultat, la fel de coplesita si cu aceeasi emotie in „ochii impaienjeniti“, privind in gol, „Imnul regal“. Un semn de timida evadare din jocul periculos? Intredeschisul usii interzise? Tentatia cunoasterii celeilalte fete? Lehamitea ca toti sunt la fel, toti sunt o apa si-un pamânt ? Fiecare spectator e liber sa-si aleaga raspunsul. Asa cum se intâmpla in mai multe momente ale acestei incitante re-citiri, momente strategic plasate in economia montarii. Cu bataie spre finalul deschis.
Revolutia din garsoniera
In montarea lui Laurian Oniga nici o clipa comicul nu da in clocot. Un aer de stranietate se insinueaza treptat, abia detectabil la inceput, cu forta atunci când, vorba regizorului, „frica teatralizeazã“ si gemütlich-ul de mahala se face tandari. Micile bijuterii comice tin mai degraba de extratext, cum e aceea cu furatul semintelor din cornetul Mitei, când ea e o clipa neatenta, sirul (ce pare infinit) de „Miiituuule!“, de la tril si gângureala pâna la aproape intonatie de arie pentru bas-bariton, care insoteste mângâiatul pe crestet al consoartei atunci când Leonida ii explica teoria cu ipohondria si fandacsia ori gestul Conului de a-si stropi obrazul cu apa din ligheanul in care tocmai i-au fost spalate picioarele, gest privit ca o sotie de copil nabadaios de catre cele doua femei care il sanctioneazã cu tandrete sau momentul in care Safta o aseaza in pat pe stapâna ei – o papusa mare – pe bratul consortului, soptindu-i autoritar incantatoriu „culkéte!“.
Sigur, textul e cel al lui Caragiale, foarte bine gazduit si de tihna de tacla, si de pierderea uzului ratiunii. Dar actorii nu se lasa purtati pe spinarea comicului din replici cu lejeritate. Ei nu „joaca“ personajele, ei „stiu“ ce e in mintea personajelor si vor sa comunice asta publicului. Ca sa afle ce ascund personajele, au facut acea operatiune „dureroasa“ pe care o fac de-atâtea ori copiii atunci când ii mâna curiozitatea sa afle ce e, cu adevarat, in interiorul papusii sau in interiorul masinii. Si apoi le cos sau le lipesc, numai ca functionarea lor nu mai e aceeasi. Iar ce-au aflat e un amestec de uluire si dezamagire. Râsul cehovian de la inceput da in râs cu oarece fiori spre final.
Dincolo de „Galibardi“, care numai el ar putea sa faca, si la noi, o „rivulutie“ adevarata, dincolo de evocarea nostalgica a plimbarii pe la revolutie cu nevasta „d’intâi“, dincolo de cititul de stiri din „Aurora Democrata“ si de interpretarea lor aiuritoare, de „bobocule!“, de toate cele rasstiute, daca tai ambalajul strident colorat al masinariei textului dai de frustrare alienanta, de angoasa conspiratiilor din te miri ce, de traitul prin transfer, de incontinenta verbala si câte cele, pe care Laurian Oniga le scoate cu finete la suprafata, propunându-le, intâi de toate, actorilor o viziune asupra „Conului Leonida fata cu reactiunea“ iesita din tiparele peste care se credea ca nu mai e nimic de facut.
Ovidiu Crisan e un mahalagiu debordând de vitalitate. O vitalitate asupra careia cum va lasa sa se vada acest remarcabil interpret, cu talent dublat de consistenta inteligenta actoriceasca, fandacsia a inceput deja sa lucreze temeinic. Afiseaza o robusta normalitate, invârte pe degete pe cele doua femei, pune la bataie infinite nuante ale seductiei atunci când povesteste, e iubitor, protector, binevoitor cu tânara consoarta, se rasfata ca un copil, si nabadaios si viclean, in fata slujnicei devotate, se stie cel mai cel si de aceea isi permite sa fie ingaduitor, generos cu spectatoarele lui, sa nu le jigneasca, sa nu le puna in dificultate sanctionându-le ignoranta. Si totusi, pe masura ce se lasa (pentru a câta oara ?) prins, livrat cu totul povestii, vesela normalitate gliseaza, infinitezimal gradat, spre starea fandacsiaca. Astfel ca atunci când Leonida este pus „fata cu reactiunea“, el intra perfect in scenariul de rezerva, si acesta minutios construit, pentru când va fi cazul. Si chiar dupa ce lucrurile se lamuresc si Conul incepe sa recupereze ascendentul povestitorului asupra Saftei, el nu mai este acelasi. Fandacsia evoluata brutal in fata fricii care deformeaza il face sa vada pretutindeni conspiratii, sa sopteasca, sa pândeasca, sa mearga cu pasi mici.
Romina Merei, una dintre cele mai inzestrate tinere actrite ale Nationalului clujean, e o Mita fragila, aflata cu totul sub puterea de seductie a lui Leonida. Admiratia, devotiunea ei nu sunt lasate sa se exteriorizeze, ci sunt ascunse asa cum se tin intr-un sipet lucrurile de mare pret. Revelatiile de introvertita o fac sa para când in transa, când abulica. E o vrajita fara lecuire. I s-a spus ca e nevricoasa si crede asa cum crede tot ce-i povesteste consortul. Pe care isi doreste sa-l deranjeze cât mai putin si asupra caruia incearca, din când in când, mici gingasii de alcov, neerotice. Traieste prin transfer, impacata cu orice i se intâmpla si i s-ar intâmpla lânga un asemenea consort si probabil asa va si disparea, lasând locul altei Mite. Micile derapaje, micile neadecvari la traitul in/din umbra, precum aceea cu ascultatul „Imnului regal“, sunt exploatate cu rafinament actoricesc.
Regizorul i-a construit Saftei un rol in extratextul bine articulat, credibil, à la Caragiale. Lucia-Wanda Toma face din putin ceva de tinut minte. Si tine masura in tot ce face. Nu ingroasa atributele de unguroaica regatenizata, trece cu dezinvoltura de la comicul blajin la autoritatea de doica-asistenta, participa, supravegheaza si s-ar putea chiar molipsi. De ce? De sindromul fandacsiei. Asa cum l-a inteles Caragiale in vremea lui. Asa cum il intelege, cu mici, specifice diferente, Laurian Oniga in vremea noastra. Montarea lui are final multiplu, deschis, daca vreti. Scena se poate muta oricând intr-un apartament din Berceni sau intr-o garsoniera din Pantelimon. Unde cineva care s-a „plimbat“ pe la evenimente (intâmplator, revolutie, caci este evenimentul cel mai cel al ultimilor douazeci de ani) traieste din vorbe, mai ales in luna decembrie. C-au fost, c-au facut, c-au dres – si fandacsia-i gata ! Fandacsy Syndrome!
Nu Caragiale e mereu actual, s-ar putea ca noi sa fim actualii lui Caragiale…