Trebuie sa fii de piatra, cred, pentru ca vazându-l pe Bernardo Bertolucci aparând pe scena festivalului in scaun cu rotile sa nu tresari. Chiar daca socul cel mare se consumase la Cannes, acum vreo doi-trei ani. Si totusi, parca mai ieri, inalt, drept, in plina putere, se intâlnea cu criticii pe Croazeta, amarât ca cineastii „au ajuns sa fie judecati de oameni care nu au vazut in viata lor un film de Truffaut“. Ce-i de facut? Greu de spus. L-am intâlnit acum, ca presedinte al juriului celei de a saptea editii a Mostrei, surâzator, dar, a tinut el sa ne spuna, fara iluzii: „Stiu ca cinematograful nu poate sa schimbe lumea, ar putea, insa, sa creeze una noua“. Oare? Directorul Alberto Barbera a ramas pe gânduri când, la capatul muncii de alcatuire a selectiei oficiale, a constatat cum se impuneau operele care reflecta gravele crize ale lumii de azi: „Un cinematograf care infrunta contemporaneitatea si care se bate cu negativitatea ei, dar niciun regizor nu reuseste sa priveasca mai departe, nu reuseste sa dea un semn de optimism. Ne-a izbit in mod cu totul special prezenta recurenta a filmelor care vorbesc despre fragmentarea nucleului familia, despre absenta tatalui, despre disparitia sau singuratatea fiilor. Altfel spus – familia ca microcosmos simbolic al crizei intregii societati“. Poate de aceea a si deschis festivalul cu „Gravity 3“, al regizorului de origine mexicana Alfonso Cuarón, o poveste aventuros-dramatica despre disperarea de a supravietui. Si nu oriunde, ci in spatiu. Pe urma, a-l revedea pe George Clooney pasind ca si cum ar fi venit sa-si revada familia, dupa o scurta despartire, nu este de colo. Oricât nu s-ar da in vânt Barbera dupa staruri, festivalul, ca oricare altul din lumea asta, cu exceptia celor destinate documentarului, nu se poate lipsi de prezenta vedetelor. Coloreaza viata, barbatilor le aluneca ochii, femeile au materie pentru bârfe nevinovate, adolescentele isi pot da drumul istericalelor. Si, slava Domnului, a existat din toate: frumuseti sa-ti taie rasuflarea (printre ele si Madalina Ghenea a noastra), fitoase antipatice ca domnisoara Scarlett Johansson, altfel actrita buna, dar care, la 28 de ani, se crede diva absoluta (nu mai pierd vremea cu lista pretentiilor si a mofturilor cu care a descins pe laguna), idoli ai tineretului, in persoana lui Daniel Radcliffe, fostul Harry Potter, de dragul caruia fete exaltate au stat o noapte intreaga in fata unui hotel, vânându-l pe ochelaristul serios, cu aer unuia care nu iese din cuvântul mamei. Poate doar când se incalta cu bascheti rosii, asortati cu sosete zigzagate alb-negru. Revenind la „Gravity 3“, cum filmul va intra peste câteva zile si pe ecranele noastre nu voi insista asupra lui. Daca cineva mai crede ca cinematograful este, prin excelenta, o arta a evaziunii, ar trebui sa urmareasca un festival ai carui organizatori au vazut peste o mie de filme, din masa lor rasarind, nu stim cum, imagini care ingheata sângele in tine. Unele ar fi facute, zice-se, pentru cinefili, banuiti a suporta mai usor ororile, caci ochii li se pot agata de mestesugul autorilor. Intr-o oarecare masura e adevarat, in sensul ca respectivii nu arunca si copilul odata cu apa din copaie, nu trec peste lucrul bine facut, dar asta nu inseamna imunitate in fata grozaviei. Tatii si bunicii (da, bunicii) incestuosi ramân ceea ce sunt, parintii alcoolici care isi exploateaza copiii, fiii care isi umilesc mamele, inclusiv vorbind porcos in fata lor, femeile neputincioase in a se opune agresivitatii barbatului nu vor fi niciodata absolviti, moralmente, prin medierea esteticii. Calofilia menita sa rascumpere revolta simturilor nu poate pacali la nesfârsit. Juriul actualei editii a actionat pe muchie de cutit, alegând, cu câteva exceptii, filme apasatoare, fara a trafica, insa, sentimentele. Autorii lor chiar merita a fi urmariti. Trecând peste cei doi candidati la Leul de aur, englezul Stephen Frears cu „Philomena“ si italianul Gianfranco Rosi cu „Sacro Gra“, ultimul fiind si câstigator, echipa lui Bertolucci (Andreea Arnold, revelatia Cannes-ului), Renato Berta (directorul de fotografie al lui Godard, Louis Malle, Oliveira, Téchiné), regizorul chilian Pablo Larrain, compozitorul japonez Ryuiki Sakamoto, actorii Carrie Fischer („Razboiul stelelor“), Virginie Ledoyen, Martina Gedeck si Jiang Wen au impus un palmares in interiorul caruia se regasesc opere cu precadere violente sau, cel putin, agresive. Grecul Alexander Avranos este abia la al doilea titlu cu „Miss Violence“, distins acum cu Leul de argint pentru cea mai buna regie, dar se pare ca si-a ales, deja, un drum, cel marcat de conationalul sau Yorgos Lantimos, remarcat pentru duritatea creatiilor, „Alpis“, „Kinodontas“. Filmele acestuia din urma sunt atinse si de o anume straneitate, pe care nu o regasim, insa, la Avranos. Niciun abur venit de cine stie unde nu pluteste peste „Miss Violence“, doar o neliniste, pe masura ce intrebarile si banuielile se acumuleaza. Inspirat de mult mediatizatul caz al nelegiuitului tata din Germania, cineastul grec arunca in aer institutia familiala. „Nu iarta nimic“, s-a spus despre el. De ce se sinucide o fata de numai 11 ani, chiar de ziua aniversarii? De ce mama ne apare mereu anxioasa, tematoare, ca si cum ar tainui ceva? Banuielile se adeveresc: tatal este un monstru. Sub propriul acoperis se comporta ca un adevarat pater familias, afara practica incestul si proxenetismul, victime fiind propria fiica si nepoata. Nu e usor de indurat o asemenea poveste. Pedeapsa finala, injunghierea bestiei chiar de catre nevasta, a fost primita de sala (proiectia pentru presa) cu aplauze, Venetia fiind, din tot ceea ce am frecventat, singurul festival al carui public (spectatori obisnuiti sau ziaristi) nu-si ascunde trairile. „Miss Violence“ a fost dublu câstigator; actorului principal, Themis Panou, i-a revenit Cupa Volpi pentru interpretare masculina. Are de ce sa fie incântat, din moment ce numele sau va sta, de acum incolo, alaturi de cele ale lui Colin Firth, Silvio Orlando, Javier Bardem, Jean Gabin, Frederic March si atâtia alti gloriosi. Dintr-o selectie ce poate fi numita italo-americana, juriul a trimis Cupa Volpi pentru interpretare feminina in bratele unei batrâne actrite, trecute de 80 de ani, Elena Cotta care, la volanul unei masini intepenite, priveste, martora muta, toata zvârcolirea incapatânata a unei colectivitati roase de orgolii stupide. Filmul Emmei Dante, „Via Castellana Bandiera“, deloc de neglijat, de altfel, se anunta, eventual, pentru o alta recompensa, nicidecum ca un candidat intr-o zona pentru toti rezervata unei singure mari, coplesitoare actrite, Dame Judi Dench, in „Philomena“ lui Frears. Ignorarea ei a fost pentru toata lume o surpriza care ne-a lasat fara glas. Mai multe in articolul viitor. Nici Premiul special al juriului, acordat lui Philip Grönung pentru „Die Frau des polizisten“ („Nevasta politistului“) nu a stârnit o prea mare multumire. Din câte se vede, juriul nu a rezistat broderiilor regizorale, micilor scene de viata conjugala in aparenta armonioasa ale unei tinere familii, cu o fetita adorabila, viata ce se dovedeste a fi doar o coaja fragila turnata peste violentele abia banuite. Cadre lungi, detalii enervant de insistente, tablouri cronometrate meticulos (mereu ni se atrage atentia, „sfârsit de secventa“), strazi pustii, o vulpe trecând in fuga, venita parca in vizita direct din filmul lui Lars von Trier, dureri dezvaluite tacticos si, in final, o crima-sacrificiu odioasa. Multi ne-am intrebat ce s-ar fi intâmplat daca Kim Ki-duc, un rasfatat al criticii si al festivalurilor (nu fara temei), detinatorul Leului de aur anul trecut („Pieta“), ar fi concurat si acum, cu „Moebius“. Doar o ipoteza, pentru ca regizorul din Coreea de Sud abia a reusit sa ajunga la Venetia cu filmul intreg, dupa ce, acasa, a fost subiectul unui scandal incendiar, soldat cu interventia cenzurii, cu obligatia de a taia 21 de scene. Noi am vazut versiunea neforfecata, poate si de aceea asteptarea a fost imensa. Kim Ki-duc, primit cu standing ovations, a divizat si aici audienta. Violenta traita cu deliciu, pâna la ultima limita, pâna acolo unde frisonul atinge chiar si râsul, nu a fost acceptata de toata lumea. „In acest film lansez o intrebare“ – ne-a spus cineastul. „Ce este pulsiunea erotica, unde incepe si unde sfârseste?“ Ne-a mai atras atentia ca, in tara sa, adulterul este socotit un pacat de moarte. O femeie inselata vrea sa se razbune pe intreg neamul barbatesc, nu numai pe sotul infidel. Fiul nu va fi nici el iertat. Operatiunea de taiere a penisului nu-i reuseste, insa, decât cu acesta din urma. Daca reusim sa trecem cu bine peste imaginile masacrului (regizorul sud-coreean nu se joaca), intram in alt film, manipulati, ce-i drept, de forta acestui mare artist. Ne trezim in tragedia culpabilizarii, a caintei, a iertarii, a blestemului fatal. Incestul, sinuciderea ramân in urma, ca tot ceea ce tine de neputinta omeneasca. Si aici, ca si in „Pieta“, Kim Ki-duc este cineastul rascumpararii morale.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 440