Sunt mulţi mari actori ai artei filmului. Istoria cinematografului universal nu poate fi concepută fără contribuţia lor. O putem analiza pe ţări, pe perioade, pe genuri. Desigur, farmecul lor se relevă şi în funcţie de formula (super)producţiei, ca şi de factura regizorală. Comedia muzicală, de pildă, dar nu numai ea, a produs tandemuri antologice. Fără a recurge la o ilustrare a celor de mai sus, putem identifica diferenţa specifică prin excelenţe de tipul Fred Astaire – Ginger Rogers. Americanii se pricep foarte bine la soiul acesta de aparente bagatele promoţionale. Cei atenţi nu vor întârzia să observe cum strălucirea actorilor este argumentată riguros, prin marele lor talent, construit cu asiduitate, dar şi cu harul unei inspiraţii regizorale complexe, deloc la îndem#na orişicui. Vechiul truism Filmul este o artă, cinematograful, o industrie se cere complinit triadic. Ar fi de adăugat componenta comercială a fenomenului. Astăzi, din păcate, cinematograful este tot mai mult o afacere.
Nimic de ascuns, europenii sunt codaşi, ca să nu spun îndărătnici, la acest capitol, al promovării cu ochii pe bursă. Nu e vina lor. Strămoşii indoeuropeni se simţeau bine la focul din vatra de sub cerul înstelat, mulţumiţi cu destinul lor, conturat în limite autohtone. De aceea vom descoperi o lejeritate a acestei preocupări la marii actori ai continentului nostru, care, precum Albatrosul, se împiedică, st#ngaci, în imensitatea aripilor. Mai rău e că adesea iau ca atare acest zbor frânt.
Din când în când, însă, pe cerul noii arte apar meteoriţi care nu vor să cadă imediat, la ordin, neacceptând să fie împinşi în nebuloasa anonimităţii iremediabiabile. Cum se explică acest miracol? Greu de dat un răspuns mulţumitor pentru toată lumea. Poate fi şi aici mâna destinului. O cred, tocmai de aceea, pe Sophia Loren, despre care încerc să notez c#teva lucruri, când – la aşa-zisul masterclass, cum se spune acum, fiind vorba de o confesiune, cu întrebări retezate din lipsă de timp (dar nu al marii artiste octogenare şi cu at#t mai puţin al publicului de la Sala „Buñuel”, prea dornic să dezvolte conversaţia) –, a spus de c#teva ori că se consideră un om norocos. De ce? Tocmai pentru că de fiecare dată în viaţa ei au apărut, la momentul potrivit, oameni care i-au fost alături. E de văzut c#t a indus ea însăşi acest statut şi cât a pus m#na providenţa. În ce mă priveşte, sunt de acord că uneori, spre a fi răzbunate nedreptăţile, destinul îţi face o bucurie, recopensându-te. Nu oricum, nu degeaba. Se cuvine să fi trecut măcar printr-un mic purgatoriu. Sophia Loren a parcurs mai multe etape prin bolgiile unui infern cotidian, familial, ca să merite ispăşirea.
Profil biografic
Venise pe lume având-o alături doar pe mama. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, un inginer căsătorit, cu doi copii. Mama, Romilda Vilani, profesoară de pian, a părăsit Napoli pentru a naşte la Roma, unii spun într-o clinică, de fapt, un adăpost pentru gravidele singure. Era 20 septembrie 1934, Zodia Fecioarei. Apoi a fost dusă la bunicii din partea mamei, într-un sat, la Pozzuoli. Era bolnăvicioasă, slabă ca o sc#ndură, cum a şi rămas şi cum o văd şi în clipa aceasta c#nd trece pe lângă mine urc#nd scările de la Soixantième, sala unde se proiectează Vocea umană, după Jean Cocteau, filmul realizat în regia unui dintre cei doi fii ai ei, Edoardo Ponti. La aproape optzeci de ani, e încă zveltă, păşind atentă peste şirul de trepte. Rochie albă, totul alb. Pantofii cu tocuri înalte o fac şi mai înaltă. La ceva peste un metru şaptezeci, nu are mai mult de şaizeci de kilograme, deşi nu cred să ţină vreun regim special.
A avut o soră. Îşi aminteşte c#t de greu le-a fost, ce foame au făcut, în timpul şi imediat după război. Mama însă avea un g#nd insistent. S-o ducă la Cinecitta, la Roma. Ea însăşi gustase din plăcerea spectacolului. Fusese o sosie a Gretei Garbo. Se întâmplase în 1932, înainte de a deveni mamă.
Un prim noroc al Sofiei a fost să participe, în 1950, la un concurs, Eleganza, unde a ieşit pe locul al doilea. Norocul a venit de la faptul că în juriul acelei competiţii de frumuseţe se afla Carlo Ponti, viitorul soţ. Sofia avea atunci doar şaisprezece ani. Era încă minoră. Carlo a urmărit-o constant, i-a stat în preajmă, a susţinut-o. A început să apară pe ecran, c#te puţin, câte puţin, ceea ce conta. În 1950, de pildă, a jucat în cincisprezece filme. Deşi însurat, cu doi copii, Carlo a făcut pasul decisiv. Se căsătoresc (o masă în doi, un inel cu diamante), dar biserica nu acceptă. Carlo riscă să fie acuzat de concubinaj şi bigamie. Găsesc însă soluţia. Emigrează în Franţa. Îi urmează, accept#nd situaţia, şi soţia lui Carlo aşa înc#t, odată pronunţat divorţul, Sofia pune piciorul în prag, cum ea însăşi avea să-şi reamintească, şi îl cere pe Carlo. Ceremonia are loc la 9 aprilie 1960, în Franţa, la Sevres.
Revenim la traseul carierei ei. Primul rol adevărat, Barbara Lama, vine în 1952. Carlo avea să-i ofere un contract pe trei ani, schimb#ndu-i şi numele, pentru a treia şi ultima oară. Devine Sophia Loren, după ce apăruse ca Sofia Scicolone şi Sofia Lazzaro.
Amintirea unei mari iubiri
La Soaxantième, aşadar. Avertizând publicul în legătură cu timiditatea ei, Thierry Frémaux o prezintă în faţa unei săli care aplaudă în picioare. Numai z#mbet, cu ochii umezi, îi stă alături Edoardo, care avea să precizeze că acest film de metraj mediu este visul de patruzeci de ani al mamei lui, după o carieră de şase decenii. În fond, Voix Humaine/Human Voice, adaptare după celebra piesă cu acelaşi titlu de Jean Cocteau, este povestea unei femei în v#rstă, Angela, la ultima ei convorbire cu omul pe care l-a iubit toată viaţa. Un singur personaj în scenă, nu şi pe ecran, unde mai apar Giuseppina, femeia din casă, şi Signore, omul iubit. Scurte paranteze în interior, plecarea târzie a cameristei, plimbări pe faleză cu Domnul, filmate de departe. În rest, romantism şi turbulenţe de afectivitate. Convorbire întreruptă, apel reluat, aşteptat cu sufletul la gură, reproşuri, lacrimi, euforie. Toate aceste stări sunt exprimate cu arta unei interprete care a exersat un asemenea tip de scenariu aproape de-a lungul întregii ei cariere.
Pe genericul acestui film de doar douăzeci şi cinci de minute regăsim numele lui Edoardo Ponti, regizor şi semnatar al scenariului, alături de acela al lui Erri De Luca, unul dintre cei mai în vogă scriitori italieni ai momentului, născut şi el la Napoli, autor a peste şaizeci de cărţi, tradus în mai bine de treizeci de limbi.
Fiind în primul r#nd un film cu şi pentru Sophia Loren, Voce umană (La Voix Humaine) evocă, de asemenea, personalitatea lui Jean Cocteau (1889-1963), scriitor şi scenarist reprezentativ pentru cinematogrtafia franceză de după război, de la a cărui moarte a trecut deja o jumătate de secol.
Marile roluri
Cu De Sica, napolitan ca şi ea, a făcut multe filme, vreo paisprezece. I se pun întrebări legate de Premiul pentru rolul principal, Cesira, din Ciociara. Moderatoarea îi aminteşte că a fost dublată, căut#ndu-se altă voce pentru figura ei. Sophia pare a trece peste acest amănunt, spunând cât de încrezătoatre a fost în toate deciziile lui De Sica: „Eram napolitani amândoi, ne înţelegeam perfect”. Rolul îi fusese iniţial încredinţat Annei Magnani care, neputându-l juca, i-a sugerat regizorului numele Sophiei. I-a fost cu noroc. A luat primul Oscar pentru o actriţă de limbă străină. Nu a mers la ceremonie, a aflat la telefon, la şase dimineaţa şi aproape că nu i-a venit să creadă. Mare bucurie, însă, se simte şi acum în glasul ei care începe să vibreze. Oscarul a făcut-o cunoscută şi peste Ocean, unde avea să lucreze cu mari regizori şi actori. Cu Gregory Peck, cu Charlton Heston. În Cidul, nu se poate spune că a fost cea mai bună Chimène, dar e singura de neuitat. Pe ecranul de la Soixantième revedem un fragment din finalul filmului. Impecabilă, impunătoare, de o nobleţe rară.
Ajungem la alt film important cu acelaşi Vittorio De Sica, Căsătorie în stil italian/ Matrimonio alla italiana, adaptarea pentru ecran a unei lucrări dramatice antologice, Filumena Marturano de Eduardo De Fillipo. Restaurat cu concursul Cinematecii din Bologna şi cu participarea a încă două instituţii, filmul prezintă tabloul societăţii italiene în primii ani de după al Doilea Război Mondial. O poveste de iubire între un om cu stare, Domenico Soriano, îmbogăţit peste noapte, şi Filumena, o prostituată. Se cunosc în timpul unui bombardament, în casa de toleranţă unde, constr#nsă de sărăcie, Filumena se afla de numai trei zile. Se plac, se regăsesc, înţeleg că se iubesc, dar Domenico e mereu pe drumuri. C#nd află că acesta vrea să se însoare cu una mult mai tânără, punându-şi toată averea la v#nzare, Filumena trece la atac. Astfel, Domenico ia cunoştinţă de existenţa a trei copii, trei băieţi, pe care mama lor îi crescuse în secret. Reîntoarcerea rătăcitorului este un spectacol rar, strălucitor în derularea lui, jucat cum numai Sophia şi Marcello ar putea să o facă. Momentul final, al reunirii lor, filmat dintr-un foc, o singură dată, cum avea să ne amintească Sophia, va fi reluat şi la masterclass-ul de peste două zile, miercuri, 21 mai.
Antologică secvenţă finală, cu cei doi, Filumena şi Domenico, plonj#nd pe solul de la periferia oraşului! Cearta, înfruntarea, bătaia lor se termină cu un sărut pătimaş. C#nd ecranul se stinge, aşteptăm ca Sophia să comenteze… Tăcere. Pleoapele clipesc, ochii sunt umezi, nu mai poate spune decât „Marcello, meravigliosa”. Moderatoarea caută să o liniştească. Mulţi alţi ochi, din sală, se umezesc dimpreună cu ai Sophiei.
Să nu trecem peste faptul că ediţia 2014 a adus pe afiş chipul lui Marcello din Opt şi jumătate de Fellini. Era acolo Guido, un cineast asaltat de fantasme, plin de ironii, sedus de frumuseţile aduse să-l înconjoare, disputat. Asemenea acestui personaj, dar şi multor altora interpretate, Marcello a fost un bărbat foarte căutat şi iubit, mult apreciat ca actor. Ce altă mărturie mai plauzibilă decât lacrimile Sophiei, după at#ţia ani de la dispariţia acestuia! Cea mai ilustră dintre partenerele lui încă se nelinişteşte amintindu-şi-l. Încă un argument forte pentru sinceritatea sentimentelor acestui bon viveur sau latin lover, cum l-au catalogat publicaţiile de senzaţie. Cu ani în urmă, la Veneţia, am luat un interviu celei alături de care Marcello trăise ultima parte a vieţii, regizoarea Ana Maria Tato, autoarea unui documentar consacrat marelui actor (Marcello Mastroianni: mi ricardo, mi ricardo…). Era în vara lui 1997 şi nu ştiu cum, uşor indignată, repeta un răspuns la o întrebare. „Nu, spunea ea, Marcello nu poate fi asociat cu ceea ce înseamnă bârfă, şuşoteli, flecăreli.” ţin, de asemenea, minte ultima lui prezenţă la Cannes, cu câteva luni înainte de moarte. Juca în Trei vieţi şi o singură înmorm#ntare (1996). La conferinţa de presă a venit împreună cu Chiara, fiica lui şi a altei celebrităţi indiscutabile, Catherine Deneuve. Era palid, slăbit, lipsit parcă de energiile debordante de altădată.
De aceea, acum, la Cannes, când o sală întreagă rămâne înmărmurită la vederea lacrimilor unei femei de optzeci de ani, ne dăm sema că într-adevăr Marcello a fost şi a rămas, înainte de toate, un mare artist. Nu i se poate nega succesul la cele mai frumoase dintre toate frumoasele: Faye Dunaway (1968-1970), Catherine Deneuve (1971-1975), Jacqueline Bisset (1975), Ursula Andress (1977) ş.a. Avea dreptate c#nd reacţiona la întrebările fără perdea ale c#te unui reporter, spun#nd adesea „I’m a lover, not a fighter”. Avem acum încă o dovadă că era un îndrăgostit, şi nu un cuceritor.
Cu zece ani mai tânăr decât ea (se născuse în 1924, la Fontana), şi Marcello trecuse prin dificultăţile grele ale existenţei. Fusese luat prizonier, răzbise apoi cu greu, dar avea să se impună definitiv, în primul r#nd şi graţie tandemului cu Sophia, cei mai teribili actori italieni din toate timpurile. Nu-i vorbă, şi Sophia Loren a fost înconjurată de starurile masculine cele mai în vogă. A jucat alături de Frank Sinatra, admirabilă ca dansatoare de flamenco, cea mai bună din Spania, cum, autoironiz#ndu-se cu un z#mbet de alintare, a fost decretată. Juca chiar sub ochii fascinaţi ai lui Sinatra.
Asemenea lui Marcello, Sophia a avut de trecut peste unele momente încurcate. În 1982, din cauza unor probleme cu fiscul, a trebuit să suporte şaptesprezece zile de detenţie în penitenciarul Caserta. A dus o luptă indirectă, presărată cu tot felul de răutăţi, până să detroneze faima rivalei Gina Lollobrigida. Au fost şi pentru ea clipe de cumpănă. În Houseboat l-a avut ca partener pe Cary Grant, care voia să rămână cu el în America, deşi era foarte legată de Carlo Ponti. A fost o grea încercare, dar, spunea cândva, „simţeam că nu pot să fac asta”. Cu alt prilej, motivase mai pe larg decizia arăt#nd că, venind pe lume şi cresc#nd fără tată, Carlo Ponti, cu douăzeci şi doi de ani mai în vârstă (producătorul îşi lăsase pentru ea fosta soţie, cu care avea doi copii), fusese mai mult decât soţul şi protectorul ei. L-a avut, de asemenea, partener pe Jean-Paul Belmondo, dar şi pe Anthony Perkins.
Marcello e în inima mea
După periplul prin filmografia ei, Sophia pare a cuceri cu simplitate o sală de jurnalişti plină ochi, dispuşi să nu se clintească din fotolii. Surprinzătoare împăcarea cu sine la o asemenea mare artistă. „Viaţa e frumoasă”, spune ea, aproape cu aceeaşi energie tonică, nu lipsită de o anumită nostalgie, ca atunci când rosteşte cu aceeaşi eternă blândeţe: „Marcello este în inima mea”. Să trecem în revistă c#teva răspunsuri din at#tea desfăşurate. Cineva a vrut, de pildă, să afle de ce nu s-a ocupat şi de producţia de film. Răspunsul ei este limpede. C#t a trăit soţul ei, el făcea acest lucru foarte bine. „Eu nu sunt producător, sunt doar o artistă.”
Ce sfaturi poate da tinerilor actori? Să continue, să persevereze, să-şi impună în fiecare zi g#ndul că trebuie să reuşească. Desigur, mai e ceva. Norocul de a întâlni omul care să-i ajute. Din punctul acesta de vedere a fost privilegiată. „De fiecare dată, la momentul potrivit, în viaţa mea a apărut omul potrivit: De Sica, Ponti.” Este lăudată de un napolitan, mândru de originea ei. Îi spune că va fi la Napoli, la teatrul de acolo, peste câtva timp, în vara asta. Un producător din India, un anti-Bollywood, o invită la un festival independent, dar ea îi cere să vină el la Roma.
Cineva o roagă să vorbească despre cum poţi avea succes. Sophia face o paranteză mai largă. Îşi reaminteşte cum, venind la Roma, la insistenţele mamei ei, nu a cunoscut pe nimeni acolo. Nu avea, totuşi, destulă încredere în ea. Înt#lnirea cu De Sica a fost marea ei şansă. Îşi cunoştea limitele: „Am gura mare, nasul lung, urechile dezlipite, nu am nimic extraordinar”. Însă, încet-încet, a deprins un savoir faire, ca apoi, de fapt, de la început, încrederea marelui regizor să dea roade.
Sunt şi filme de al căror turnaj nu ţine să-şi reamintească, Arabesque, în regia lui Robert Altman, cu Gregory Peck. Descoperim şi alte opinii legate de marile nume. Aşa cum se ştie, a jucat în ultimul film al lui Charlie Chaplin, un regizor foarte autoritar, foarte exact, foarte profesionist. Nu credea că ar putea corespunde genului de filme realizate de acesta, dar Contesa din Hong Kong (1967) era o noutate şi pentru Chaplin. Acesta aprecia disciplina actorilor. C#nd Marlon Brando a întârziat la prima zi de filmare, apăr#nd cu un aer lejer, Chaplin i-a spus clar că renunţă la el dacă are de gând să continue aşa. Sur#de reamintindu-şi cum leul Brando s-a transformat într-un mieluşel, acceptând şi respectând programul de filmare. Altminteri un mare actor, un talent uriaş. Revedem o secvenţă cu cei doi, o goană, o urmărire într-un interior. Am#ndoi sunt extraordinari.
Şi totuşi, Sophia Loren îşi etalează cel mai bine stilul napoletan, exuberant, teribil, energic, vital şi necruţător, plin de o tandreţe care obligă alături de Marcello Mastroianni, cu care a şi colaborat cel mai mult. Nu doar că ei sunt cei mai de faimă actori italieni ai tuturor timpurilor şi printre cei mai valoroşi din întreaga lume, ci sunt, cu singuranţă, şi în inima noastră de unde nimeni nu i-ar putea vreodată clinti.