Un cercetăror laborios, punând în lucru cu o expresivitate autentică mijloacele lirice, este poetul şi traducătorul excepţional, Dinu Flămând, locatar al celor două ţări: România, ţara natală, şi Franţa, ţara de adopţie (1989 – 2010), dar şi al Italiei, Portugaliei şi Braziliei pentru sejururi prelungite. Jurnalist bilingv la Radio France Internationale, Paris, realizator de emisiuni de TV în România; din 2011, consilier al Ministrului de Externe, apoi consilier la Ambasada României din Paris reprezentând România la Organizaţia Imternaţională a Francofaniei până în luna noiembrie 2014.
Încă de la debutul său cu volumul de poeme Apeiron (C.R., 1971) şi mai ales cu Stare de asediu (1983), care constituie „un moment de răscruce“ (Ion Pop), poetul îşi dovedeşte propensiunea spre explorarea interiorului şi al ambientului uman, cu subliniată tentă a reflexivităţii şi gravităţii expresiei. Acest consemn al maturităţii depline reprezentat de opul Starea de asediu îl convinge pe cunoscutul critic clujean, de mai sus, să observe pertinent că „planul primar“ coexistă cu reflecţia şi constituie un semn de continuitate, dar implică acum „o tensiune sporită, aproape paroxistică, un dramatism al interogaţiei“ mai accentuate, să recunoaştem, decât înainte. Unii critici consideră că încă volumul Altoiuri (1976) ar constitui o „cezură“ în creaţia lui Dinu Flămând, dar Liviu Antonesei contrapune acestor opinii aserţiunea că poetul şi-a găsit „dificila formulă lirică încă de la volumul de debut“. Are îndreptăţire şi această remarcă, precum şi faptul vizibil că celelalte volume converg debutului augmentând formula poetică originală relevabilă ab initio. Formula avansată de criticul ieşean aducând în sprijin câteva probe, este numită corect „expresionism livresc“.
O bogată şi valoroasă operă poetică originală tradusă în mai multe limbi: franceză, spaniolă, italiană, portugheză, engleză, dar şi aceea de traducător al unor importanţi poeţi ai acestor limbi, ca şi eseurile şi comentariile critice, îl situează pe Dinu Flămând în primele rânduri ale literaturii române, recunoscut şi de critica franceză şi nu numai, deşi este poet de limba română. Este recomandat şi de numeroasele premii naţionale şi internaţionale pe care le-a obţinut.
Se spune că nu a ezitat să acceseze poezia grea nici în domeniul celei personale, nici în cel al traducerilor. Este semnificativă astfel aria poeţilor importanţi, grei, traduşi de el: Fernando Pessoa, Philippe Sollers, Samuel Beckett, Umberto Saba, Omar Lara, Martin Booth, Georges Semprun, Carlos Drummond de Andrade, António Lobo Antunes, Pablo Neruda ş.a. Un principiu ideal asupra tehnicii traducerii avansează poetul Dinu Flămând, susţinând că poezia bine tradusă este aceea care nu e resimţită ca o traducere.
Am intrat cu întârziere în posesia cărţii, Umbre şi Faleze (Editura Brumar, Timişoara, 2010) cu prilejul prezenţei de curând a poetului la Dimineţi de poezie în teatru de la Craiova. Am citit-o cu interes şi plăcere, cartea fiind una fundamentală şi perenă a poetului revenit adesea în ţară după 1990, unde s-a stabilit acum definitiv. Dovadă a valorii scrierilor lui Dinu Flămând stau numeroasele şi pertinentele aprecieri ale unor critici de prestigiu, români sau străini.
Regăsim şi în această carte un „expresionism livresc“ de bună calitate, o poezie specifică a sa „prin gravitatea tonului şi ponderea ideaţiei, prin rigoarea exemplară a trăirii şi incisiva putere a expresiei“ (Ion Negoiţescu), o poezie „infuzată de cultură, de meditaţie intelectuală şi spirituală (…) brăzdată, «ridată» (…) de un profund şi amar sentiment existenţial“ (Lucian Raicu). Sunt aprecierile avizate ale poeziei lui Dinu Flămând din toate timpurile, semnate de doi mari scriitori, care gardează cartea în compartimentul „Referinţe critice“.
Impresionantă, ca şi poezia, este prezentarea grafică bazată pe expresivele fotografii ale calabrienei Savina Tarsitano, ca şi contribuţia editorului Robert Şerban şi a celei care se ocupă de layout, Loredana Târzioru.
Despre „umbrele“ Savinei Tarsitano, numite mai târziu Icoane ale Haosului, dintre care unele însoţesc umbrele şi falezele lui Dinu Flămând şi care consonează cu ele, se pronunţă Stefano Raimondi, critic de artă italian: „Această storia delle ombre, bogată în anecdote, se află la răscrucea unor vaste studii şi discipline de o mare diversitate: artă, psihologie, astronomie, neurologie – iată câteva din domeniile în care umbra a devenit obiect de analize şi cercetări“. Ca şi umbrele plastice sunt şi cele poetice sondate de Dinu Flămând: „Umbre ca releveu, umbre mobile, nepiertoare, intangibile“, după caracterizarea criticului italian. Poemele volumului sunt laxe cât trebuie, cu volute ample, fluente, conturând tablouri ale umbrelor luminii sau ale mării cu falezele ei inimitabile, ce percutează acut emoţia privirii şi a simţului.
O simbolistică reflexivă originală a umbrei ca zonă mată, din preajma luminii sau ca zonă misterioasă din proximitatea sufletului este reflectată în primul ciclu al cărţii, titrat frust Umbre, cuprinzând un număr însemnat de secvenţe fără titlu, însemnate doar cu un x scris de mână şi încercuit. Sunt urmărite poetic, cum reverberează în interioritatea omului, umbrele subsecvente celor şapte culori ale spectrului solar (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet) nenumite, dar subînţelese. Aceste umbre corespondente spectralităţii solare sunt depistate de poet în propriul habitat, astfel: „cum cele şapte culori în lumini ascunse/ în întunericul meu locuiţi/ umbre/ cu feţele voastre interioare// şi precum/ frunza/ moartă/ îşi/ devine/ elicea/ căderii“, tot astfel „în mine cădeţi – morţi ai mei –/ când planaţi/ în afara timpului“. Se dezvoltă astfel o filozofie ontologică, referitoare la înălţarea şi căderea în sine a omului, surprinsă în arcanele unei metafizici relevate printr-o expresivitate poetică meditativă indeniabilă.
„Elanul stingerii“ devine în gândirea şi senzitivitatea poetului „o joacă/ a apei cu focul/ această opinteală a/ incomunicabilului“. Subreptice şi mutual, se insinuează în existenţial moartea şi leagă lanţurile generaţioniste de la primul Big-Bang şi până la cel din urmă posibil. În derularea existenţei umane „noi generaţii la gura Infernului/ parodiază misterele“ până când, ironia soartei, „mare voioşie va fi când alte guri de varani/ vor sfărâma alte cranii“. Cu luciditate ironică poetul revelează parcursul relativ al fiinţei telurice cu filogenia ei pe Planeta Albastră, marcând umbrele unui pesimism filozofic determinat de conştientizarea obiectivă a destinului prestabilit. Teritoriul umbrei se extinde şi asupra iubirii, a iubirii de femeie şi de mamă. Dezavuând oarecum, adică nevoind să recunoască limitele umbrei, eroul liric se adresează în finalul poemului alter-ego-ului: „priveşti în gol cum de pe/ degetul întâmplării se prelinge/ această ironie sonoră“, după ce mai înainte fusese convins că din tot zbuciumul firii rămâne doar umbra, „iar mai violentă decât umbra năvălind din noi/ este numai absenţa umbrei – limita/ luminii finale/ ce nu mai ascunde nimic“.
În ciclul Faleze, din ambientul intimităţii umbrei, eroul liric îşi transgresează fiinţa gânditoare şi senzitivă în postura unui fel de picaro homeric imaginat ca prototip al lui Ulysse, pe care îl aşteaptă simţitoare nu vreo Penelopă, ci propria mamă. Îi dedică lui Ulysse un portret în culori metafizice, supunându-l unui fel de rechizitoriu reflexiv, trecându-l prin toate arcanele aventurii sale cvasi donquijoteşti. Finalul ciclului este unul defetist: „ai devenit o coloană de urlet/ fărâmiţat/ spume/ scame// uluit să vezi cât de puţin conţine acel puţin/ şi cât de puţin timp îţi rămâne să înţelegi/ puţinul“. Sunt aici elemente de meditaţie filozofică, de profunzime, asupra destinului aventurierului în spaţiile lumii şi ale cunoaşterii.
Fauna şi vegetaţia maritimă, dar şi oarecare riverană de pe faleze, sunt expresiv surprinse în mişcarea culorilor, în metafore de o densitate vivantă: „palmier alergând cu frunzişul vâlvoi spre mare/ intensităţi de azur în acest noiembrie/ şi rădăcini de valuri/ scormonind pe sub casele adormite“ sau „chiparoşi – umbre zidite pe verticală/ şi felul tău de a intra în mine abrupt/ cu un miros de brusturi/ dând năvală din lăuntrul uitării“ sau „grădina cu portocali alunecă lent/ spre marginea apei unde/ frunzişul valurilor/ devine lumină rostogolită“. Subsecvent, se simte perpetuu prezenţa omului, secondat de lumină şi umbră, nelipsite din universul existenţial şi potenţate simbolic.
Poetul călător duce cu el în aceste peregrinări exotice şi toate dorurile Transilvaniei natale, luate în rucsac, trăite virtual şi plasate în departele de casă, suprapuse pe imaginile şi senzaţiile provocate de aceste teritorii în care descoperă similitudini: „mă ajunge de departe un fum/ de Transilvanie mediteraneană/ cu dealuri vălurind printre mistreţi// locuim cu toţii plecaţi de.acasă/ şi revenim cum se bolteşte cerul deasupra apei“.
Ambientul natural incumbă participarea afectivă a poetului, a eroului liric, setos de aventura epistemologică şi poetică a altor spaţialităţi geografice pe al căror refec adaugă inserţii culturale şi termeni specifici acestora.
Explorarea grădinii torpicale a Braziliei este efectuată în ciclul final: Trei poeme braziliene, care debutează cu o odă închinată mamei, a cărei imagine o regăseşte şi o trăieşte printre chipurile exotice ale Tropicului, cu păuniţa care „(şi-a părăsit ouăle/ cu o nepăsare sinucigaşă/ atinsă de o aberaţie a instinctului/ şi le cloceşte acum doar vântul)“. Sau în intimitatea freamătului mării „printre mangrovele de pe mal“, în timp ce „cocotierii îşi repetă semnele zborului circular/ cu singura lor grijă de a urca spre nori“ (Grădina tropicală).
În poemul Poeţii Braziliei, este invidiat colegial stilul frust şi senzual al acestora, „şmecheria lor“ reuşind să scoată „din aţa groasă a vocii lor (…) vibraţii suave“, numindu-i pe cei mai cunoscuţi.
Finalul cărţii îl ocupă camparea pe plaja Quinta Pitanga (titlul poemului), în care nisipul „s-a oprit la grilajul de fier/ nu şi vântul sub palma căruia/ cocotierii se curbează ca arcurile“.
Fără a excela în uzitarea figurilor stilistice, Dinu Flămând ne impresionează prin comparaţii şi metafore de o inegalabilă expresivitate, bine integrate în arhitectura modernă a poemelor, în sfera biografismului de tip neoromantic. Cartea Umbre şi Faleze este o carte de mare rezistenţă axiologică, de neignorat şi de nelipsit din biblioteca poeţilor lumii.
Autor: Toma GrigorieApărut în nr. 535