Acest eseu urma să apară în România literară, în continuarea celui intitulat Evocări din prima fază. Impresionată de sentenţiozitatea unui cititor, înscris în replică, şi după o lungă ezitare. R.l. mi-a comunicat decizia de a stopa ceea ce redacţia presupunea că se poate transforma într-o polemică. (D.P.)
Cu braţele încrucişate
Aşadar, în înfruntarea sistemică mondială, socialismul european a fost învins, îngropat, spulberat. La noi, cel puţin, s-au şters şi urmele lui sau o mare parte din ele, astfel că istoria de o jumătate de secol, încărcată de atâtea realităţi materiale, pare a fi fost doar un vis. Un vis urât, cum spun „groparii“.
– Cum, domnule, vis urât, mă întreba un ţăran bătrân, fost secretar de partid la CAP-ul din Olteni, comuna unde mă duceam vara să scriu. Miile de fabrici, milioanele de locuinţe, şcolile, policlinicile şi spitalele, căminele şi casele de cultură, toate lucrurile acestea de preţ, vis urât au fost?
– Da, mă rog, industria şi toate celelalte… răspundeam. Doar nu crezi că o să contest eu ce s-a făcut? Un istoric imparţial ar putea certifica, bunăoară, că de două mii de ani nu s-au ridicat niciodată în ţinuturile carpato-danubiene atâtea podoabe ale muncii omului ca în cele câteva decenii de după al Doilea Război Mondial. Fireşte, multe alte popoare şi-au împodobit ţările în perioada modernă, chiar mai spectaculos decât noi, dar unele şi cu resurse din afară, din colonii, şi în timp, chiar de-a lungul a sute de ani. De ce am reuşit noi atât de repede şi susţinut? Am să-ţi spun: toate resursele materiale şi toate forţele umane au fost îndreptate într-o singură direcţie, iar aceasta era creşterea puterii economice a României, nu pricopsirea unui grup, unei categorii puse pe adunat, ca să aibă ce roade şi indivizii în viaţă, şi tot neamul lor, în vecii vecilor.
Dar dumneata uiţi că pe Ceauşescu l-au împuşcat fiindcă ar fi subminat economia naţională? Toată conducerea partidului a fost arestată, la început, sub această acuzaţie, fiindcă nu se hotărâseră încă ce să-i pună în cârcă. Un exemplu: anchetatorul meu a cerut să dau socoteala, în declaraţie, cum mi-am putut permite să subscriu la construirea metroului bucureştean. Am crezut că n-am auzit bine, dar aşa zisese. Fiindcă aşa primise ordin. „De asta aveam noi nevoie, m-a lămurit el, când poporul murea de foame?“ (Abia după aceea, a putut vedea, prăpăditul de el, ce înseamnă ca un popor să moară de foame la propriu.)
Nea Dogaru holba ochii la mine şi se crucea.
– Dar lasă-i pe ăştia, i-am spus, procurori de profesie şi procurori publici autoproclamaţi. Am să te întreb altceva. Când a fost aruncat în aer acel sistem social în câteva zile, s-a opus cineva? La noi, sau în ţările vecine, şi apoi, nu după mult timp, chiar în URSS ? Nu stăteau toţi cu braţele încrucişate? Ba unii şi jubilau? Tăcea bătrânul. Asta nu-ţi spune dumitale nimic? A mormăit ceva.
– Înnebuniseră cu toţii, a găsit o explicaţie, dar cu jumătate de gură.
– Înnebuneşte unul, înnebunesc doi, o sută, dar atâtea popoare deodată? Plus patronul, „Naşul“, cel care ni-l adusese şi nouă plocon. N-a mai zis nimic nea Dogaru. Clipea din ochi, cu aerul celui ce cugetă. Câte cineva ne abătea discuţia în altă direcţie, dar eram sigur că, oricât am fi continuat, fostul secretar de partid al CAP-ului din Olteni n-ar fi pus degetul pe rană. Era peste puterile lui să accepte că ce s-a petrecut atunci a fost dezicerea categorică a câtorva popoare europene de socialism, proba indubitabilă că, în ciuda uriaşului aport al acelui sistem la patrimoniul material şi social al ţărilor respective, ele nu-l iubeau, nu se identificau cu genul de viaţă pe care îl oferea. Prin apatia – să nu zic mai mult – faţă de demolarea socialismului, mulţimile demonstraseră că altceva fusese în sufletul lor, altceva aşteptaseră de la acea societate şi că, oricât de harnic şi ocrotitor pentru cei de jos ar fi fost regimul muncitoresc, el nici chiar pe muncitori nu-i satisfăcea. Că, după un timp, foarte mulţi dintre poporeni au început să regrete schimbarea la care aderaseră, aceasta nu mai interesează în ordinea de idei a eseului de faţă.
Mie însumi, recunosc, mi-a luat destul timp să identific şi să sistematizez noianul de motivaţii ale ostilităţii de masă, ieşită la iveală în anii ’89, ’90, ’91. Pe unele, destule, le percepusem când le trăisem şi, ori de câte ori mi-a stat în putinţă, nu m-am dat în lături să le îndepărtez din aria mea de influenţă sau să le devoalez în literatura pe care am scris-o. Poate nu îndeajuns de mulţumitor, dar sunt totuşi dovezi că nu doar le-am receptat, ci le-am vituperat pe hârtie şi am acţionat împotriva lor în fapt. Ceea ce mi-a lipsit însă de-a lungul anilor (cum s-a întâmplat şi cu mulţi alţii), aceasta reflectându-se atât în scrisul meu cât şi în viaţa activă, a fost revelaţia sau măcar intuiţia că istoria e ceva foarte labil şi imprevizibil – şi nu doar ca ştiinţă a devenirii popoarelor, ci şi ca prezent, ca mediu contemporan ce te absoarbe, te încorporează şi te poartă, ameţitor, ca un fluviu dezlănţuit spre o destinaţie necunoscută. E foarte adevărat şi că sistemul la care ne referim nu obosea să inoculeze pe toate căile ideea falsă a eternismului său legic, în aşa-zisa succesiune fatală, într-o ordine prestabilită, a modurilor de producţie. Dacă aş fi putut dobândi o percepţie mai flexibilă a fenomenului istoric, aş fi evitat entuziasme disproporţionate, încrâncenări absurde şi, neîndoios, greşeli. Ansamblul, prin urmare, l-am conştientizat pe de-a-ntregul după înregistrarea reacţiei populare la actul îngropării socialismului. Poporul însuşi mi-a administrat lecţia cea mai edificatoare şi persuasivă. El a pronunţat – cu premeditare sau spontan – sentinţa finală, fără drept de apel. Cu premeditare, categoriile ce avuseseră de suferit de la bun început şi, spontan, cele ce acumulaseră insatisfacţii şi aversiune încetul cu încetul, până la umplerea paharului.
Majoritatea criticilor raportează socialismul la parametrii ideali. Dar care sistem social, trecut sau prezent, rezistă la o asemenea probă? Care a fost sau este perfect? Dacă le-am supune pe toate radiografierii, cu o tehnică superioară, atotcuprinzătoare, rece şi exactă, ne-am îngrozi de câte erori şi orori a fost în stare fiecare. Şi aşa va fi, probabil, întotdeauna. Asta nu ne împiedică să examinăm, cu luciditatea de care suntem în stare, greşelile cuibărite în propriul nostru trecut social.
Eroarea „obiectivă“
O mare eroare vine din ideologie, având deci caracter genetic. Este vorba de teoria „exproprierii expropriatorilor“ şi, legat de ea, de principiul „dictaturii proletariatului“. Acestea nu au dus la eradicarea tuturor fenomenelor negative din societate, cum se anunţase, ba chiar au adăugat ceva, şi anume nimicirea fizică a unor importante categorii sociale, continuând îndelungatul ciclu istoric al actelor inumane de masă. Se ştie doar, în Antichitate conceptele sociale şi filosofice permiteau exploatarea la sânge şi chiar decimarea sclavilor, în Evul Mediu arderea ereticilor şi „vrăjitorilor“, precum şi prigonirea evreilor pentru un aşa-zis deicid moştenit, mai târziu, în aceeaşi manieră s-a ajuns la exterminarea nobililor pentru anularea moştenirii titlurilor. Abia în secolul al nouăsprezecelea se obţinea eliberarea sclavilor negri din SUA (dar cu menţinerea discriminării rasiale) şi, chiar în secolul al douăzecilea, omenirea asistă la Holocaustul declanşat de nazism pentru stârpirea evreilor din Europa. Nu în acelaşi serial sinistru se înscrie sângerosul război civil din Rusia şi, apoi, în loc de pacificarea societăţii prin amnistie generală, continuarea deposedării oamenilor bogaţi şi trimiterea lor în infernul lagărelor siberiene? Considerându-se că nu a fost destulă suferinţă, se hotărăşte reiterarea acestui scenariu (minus războiul civil) în ţările europene ocupate de Armata Roşie.
Adevărat, la procedeul naţionalizării unor ramuri economice sau a pământului s-a recurs şi în capitalism, dar cât s-a putut pe baze amiabile, prin despăgubiri şi fără persecutarea foştilor posesori – exceptând modul de însuşire de către americani a întinselor teritorii din Vestul Sălbatic aparţinând Pieilor Roşii (sau din sudul mexican). Chiar în revoluţia chineză s-a practicat despăgubirea deposedaţilor, dându-se totodată foştilor patroni posibilitatea să lucreze în fabricile naţionalizate. În ce priveşte vina expropriaţilor de a fi fost la rândul lor expropriatori (iniţial s-a avut în vedere forţa de muncă, deposedarea muncitorilor de roadele muncii în mecanismul capitalist), aceasta nu se poate stabili printr-o lozincă generalizatoare, ci trebuie dovedită juridic de la caz la caz. Dacă averile erau obţinute pe căi ilicite, vinovaţii trebuiau sancţionaţi în mod legal. Abuzul derivat din suspomenita lozincă nu doar că a împovărat sistemul cu o grea culpă morală (şi juridică, de bună seamă), plasându-l în descendenţa celor afectate de inumanitate, dar a fundamentat şi un enorm testimoniu negativ, respectiv ura ereditară a urmaşilor claselor nimicite (şi a urmaşilor acelora). Panorama politică, morală şi psihologică postdecembristă prezintă trăsături caracteristice semnificative în această privinţă. La un moment dat m-am gândit că măcar târziu, după consolidarea regimului, s-ar fi cuvenit ca acestor moştenitori să li se plătească despăgubiri şi să li se ceară iertare pentru suferinţele provocate înaintaşilor, dar mi-am dat seama de nerealismul ideii. Aşa ceva ar fi fost taxat de către marii regizori ai „exproprierii expropriatorilor“ puse în scenă şi la noi, ca trădare de clasă, pactizare cu duşmanul, restaurare a domniei burgheziei şi moşierimii. Şi aşa România era oaia neagră a sistemului din Europa. China şi-a putut permite inovaţia (chiar din capul locului), fiindcă tot ce s-a făcut acolo a fost născut din interior, nu numai fără regizor străin, dar adesea în contradicţie flagrantă cu cel ce îndeplinea acest rol în Europa.
Autoritatea unor legi false
Fără îndoială, nu se poate nega faptul că ideologia comunistă şi-a asumat, într-o garnitură impresionantă, idei dintre cele mai seducătoare ale umanismului: omul eliberat de exploatare şi asuprire, o lume fără oprelişti de rasă, etnie, clasă, sex, puse în calea afirmării valenţelor naturale ale personalităţii, posibilitatea fiecăruia de a-şi câştiga existenţa cinstit, instrucţie şi cultură pentru toţi, excluderea din relaţiile internaţionale a agresiunii, războaielor, dominaţiei celor mici de către cei mari. Şi atâtea altele, dintre care, nu puţine au şi fost transpuse în fapt, schimbând în bine cursul existenţei sociale de ansamblu. Dar, alături de acestea, găsim în idealul de societate comunistă şi ţinte false, irealizabile, rodul unei evidente imaturităţi intelectuale, al euforiei infantile sau parcă de ebrietate. Am în vedere, de pildă, obiectivul desfiinţării statului – singurul mod cunoscut de armonizare, în colectiv, la mari dimensiuni, a existenţelor individuale – sub motivul simplist că acesta a apărut pe o anumită treaptă a civilizaţiei şi ca urmare, pe alta, e inevitabil să dispară. Teza anexă, potrivit căreia pentru a se putea dezagrega, statul trebuie să se întărească mai întâi, apărea de-a dreptul rizibilă. De aceeaşi factură erau teoriile despre înlocuirea administrării colectivelor umane cu administrarea bunurilor, sau despre satisfacerea deplină a necesităţilor umane – când demografii se îngrijorează de epuizarea resurselor şi neputinţa previzibilă a planetei de a-şi mai hrăni locuitorii. Ori retribuţia după nevoi, ca şi omogenizarea societăţii prin dispariţia diferenţelor dintre categoriile umane, dintre indivizi, sau lichidarea diviziunii muncii prin întronarea pluralităţii profesionale a omului – în acelaşi timp lucrător industrial, agricultor, artist şi savant. Asemenea fabuloasă perspectivă de salturi calitative pare rezultatul unui delir ideatic, al unui optimism oniric. Şi, culmea, la capătul fanteziei dezlănţuite, găsim concluzia, cu adevărat de bun simţ, dar complet contradictorie, că omenirea este atât de realistă încât nu-şi propune decât ţeluri pe care le poate atinge. Înscrierea celor de mai sus, alături desigur de numeroasele obiective pragmatice, de necesitate socială stringentă, dădea ideologiei şi un aspect hibrid, neveridic, dubios sub raport ştiinţific.
Dar cel mai supărător era modul de a se prezenta pe sine al acestei ideologii, de a-şi defini funcţia socială şi a se insinua în existenţa umană. Izbea chiar autointitularea ei „concepţie despre lume şi viaţă“, sugerând că înglobează toată cunoaşterea umanităţii. În ce priveşte societatea, dădea de înţeles că deţine cheia definirii şi explicării tuturor pretinselor legi obiective după care s-ar ghida aceasta în escaladarea progresului. Printre altele, era vorba de planificare (indispensabilă, fireşte, într-o economie etatistă) şi prioritatea „dezvoltării industriei grele, cu pivotul ei principal, construcţia de maşini“. Încercam să lămuresc lucrurile cu câte un profesor de economie:
– Cum legi obiective, tovarăşe profesor? întrebam. În societate, nu orice derivă din voinţa şi acţiunea oamenilor este eminamente subiectiv? De unde această obiectivitate? O dictează cineva din afară? Este emanaţie divină? Profesorul cu pricina îşi ridica sprâncenele, zâmbea şi schimba vorba. Iar eu (ca şi el) aveam în faţă imaginea foarte elocventă a mecanismului, când planificatorii şi şefii celorlalte departamente ministeriale ieşeau din „săliţă“ (locul unde Nicolae Ceauşescu vedea propunerile de plan) cu tabelele şi cifrele „obiective“ făcute varză. Iată, aşadar, care era „sălaşul“ obiectivităţii.
În ce priveşte industria grea, cu pivotul ei principal, nu e aşa, cine nu ştia că aceasta fusese o nevoie specială a URSS pe când se izbea de blocada occidentalilor şi trebuia să-şi producă singură atât tehnica militară de superputere, cât şi toate mijloacele de producţie. Dar Anglia, prima ţară capitalistă, îşi acumulase capitalul (în mod primitiv, cum aprecia Marx) industrializând lâna nesfârşitelor ei turme ovine. De unde şi celebra formulă: „În Anglia oile au mâncat oamenii“, sintetizând sacrificiile cu care se făcuse această trecere la noul mod de producţie. La rândul ei, SUA şi-a făcut acumularea primitivă prelucrând, la începutul secolului al XX-lea, carnea cirezilor de bizoni sălbatici din Vestul atunci cucerit. Un film documentar de pe „Discovery“ ne arăta nu demult cum acolo bizonii mâncaseră oamenii (muncitorii se hrăneau cu conserve de carne alterată, plină de viermi). Aşa s-au îmbogăţit şi englezii, şi americanii. Şi, mai de curând, chinezii, umplând lumea cu ciorapi, maiouri, pijamale şi cămăşi, adunând munţi de bani şi căpătând un rol de mare investitor mondial.
Noi n-am procedat aşa din pricina afurisitei de legi „obiective“, extrase la timpul său din cursul scurt de istorie a PC(b) al URSS. N-am dezvoltat intensiv, la proporţiile ce ne stăteau în putinţă, industria uşoară şi alimentară pentru care aveam materie primă, vocaţie tradiţională şi spiritul modern cerut de piaţa mondială. Am pus accentul pe „grea“ şi pe „pivot“, producând oţel şi rafinând petrol (prelucrare primară cu care nu te îmbogăţeşti, cel mult capeţi ceva reputaţie). E drept, pe această linie am produs şi tractoare excelente, şi camioane solide, autobuze, autoturisme, ne-am făcut cunoscuţi şi cu utilaje de primă mână pentru extracţia petrolului – confirmând că suntem o naţiune aptă să meargă în pas cu progresul general –, dar industria uşoară şi alimentară n-au căpătat amploarea cuvenită nici pentru piaţa internă, nici pentru export.
Sub tirania canonului
Cu aceeaşi înaltă autoritate, ideologia dădea verdicte privitoare la legile – acelea cu adevărat obiective – ale mişcării Universului, transformării materiei, formelor ei energetice, locului vieţii în Cosmos, inspirându-se pe cât putea din ştiinţe, dar ambiţionându-se să interpreteze filosofic totul în lumina schemei materialismului dialectic. Toate teoriile duceau la conceptul naiv că Universul poate fi cunoscut până în cele mai mici amănunte şi că dacă într-o serie de taine omul nu a pătruns încă, mâine cu siguranţă acestea vor fi descifrate, incognoscibilitatea spaţiului extramundan fiind o teorie reacţionară şi atât. Siguranţa că omul e buricul firii nemărginite, îmblânzitorul şi stăpânul naturii, ajungând să folosească toate legile obiective în favoarea sa, releva un spirit limitat şi megaloman, arogant şi superficial.
În sfârşit, ideologia se considera şi ştiinţa vieţii, a raporturilor omului cu societatea şi semenii (doar se intitula „concepţie despre lume şi viaţă“!), putând fi preluată şi ca ghid practic al liniei juste în existenţă, cam de factura celor ce ne învaţă cum să ne afirmăm şi să facem avere, cu deosebirea că nu îmbogăţirea cuiva era ţelul (ceea ce nu cred că era rău), ci slujirea devotată a cauzelor generale, deviză pe care în forul lor intim nu prea mulţi o îmbrăţişau.
Impunerea tuturor ideilor amintite aici în fugă, şi a multor altora, ca mod oficial de gândire, căpăta caracterul unui canon de factură laică, însă care, prin fanatism, cultivat ca atare în prima fază, atingea marginile unui misticism de stat. Or, aşa ceva oamenii nu pot suporta mult timp. Ideologia are tendinţa să-şi extindă înrâurirea, să se instaleze în viaţa colectivă şi individuală. Combinată cu puterea politică a emitenţilor, se transformă în monopol şi devine periculoasă, afectând libertatea de gândire şi manifestare, fiind percepută ca forţă străină de natura umană, ca factor de subjugare a personalităţii. Eliberarea de presiune devine o aspiraţie intimă şi, iată, ea şi-a conturat profilul şi şi-a spus cuvântul în decembrie ’89.
Presupun că cel puţin o categorie a societăţii, una de cea mai mare importanţă – am în vedere intelectualitatea – a respirat uşurată că s-a emancipat de această tutelă, ieşind din atmosfera doctrinară grea, pe cât de simplistă pe atât de prolixă, şi mai ales cu o emblemă de titlu sacru. Acum, după un sfert de secol de la anul de graţie, ar fi poate timpul să ne întrebăm: evenimentul degajării atmosferei de poncifele şi obsesiile rigide ale materialismului dialectic şi istoric a determinat cu adevărat un nou suflu creator în sfera gândirii, a analizei sociale, în creaţia artistică, în estetică? Am putut fi martori la o efervescenţă a ideilor proaspete? Am luat cunoştinţă de unghiuri noi în abordarea teoretică a existenţei umane, în descifrarea evoluţiilor societăţii, ca şi în sondarea spiritului? Suntem mai originali şi în acelaşi timp mai realişti? Am scăpat cu adevărat de tirania politicului? Sau, cumva, ne-am înfeudat acestuia şi mai mult, sub pretextul altor fervori şi intransigenţe? Nu cumva iar ne raportăm la puterea trecătoare şi subiectivă a partidelor, la dosarele personale ale oamenilor de cultură, la tabuuri? Mi-e teamă că au apărut noi recenzenţi ce se ocupă cu prioritate de biografii, nu de opere, se lasă captivaţi de cancan, nu de idei, evaluează producţiile spiritului prin prisma partizanatului partinic, inevitabil mărginit. N-o fi şi acesta tot un fel de materialism dialectic şi istoric, niţel întors pe dos?
Se mai naşte şi o altă întrebare: n-am exagerat înrâurirea avută de acea filosofie caducă asupra gândirii şi literelor, n-am pus pe seama ei şi limite ale noastre proprii, mediocritatea, neputinţa? Unde talentul şi forţa creatoare n-au răzbit sau nu s-au ridicat prea sus sau nu ne-au salvat de sterilitate, n-am dat vina pe ideologie, pe uscăciunea şi sărăcia teoriei? Nu cumva am produs fiecare atât cât ne-au ţinut baierile, cât ne-am dovedit în stare de a transfigura în idei şi în artă lumea înconjurătoare? Pe cine să mai dăm vina acum, dacă nu ne iese pasienţa? Nu mai are pe cine să cadă „măgăreaţa”, în afara „putirinţelor” noastre, cum zice Anton Pann. Nu ne mai incomodează nici o ideologie searbădă şi autoritară, nici o linie indicată de „foruri”, nici măcar vreo cenzură sau autocenzură. Numai noi singuri ne mai putem pune obstacole, nouă înşine sau unii altora – dincolo de invidia de branşă care nu se strecoară chiar până la masa de lucru, ci rămâne în paginile publicaţiilor, unde se pare că nu avem loc toţi.
O anumită impresie ne-am făcut despre ziua de azi, dar am putea răspunde pertinent la nedumeririle ce mai persistă numai lăsând specialiştii să ia fiecare compartiment în parte şi să estimeze cu obiectivitate imparţială „roadele”. Dacă am face-o, nu am fi mai lucizi şi, ca atare, nu cumva am putea corecta câte ceva din direcţiile pe care am apucat spontan, cu un sfert de veac în urmă, nu întotdeauna animaţi de suficientă înţelepciune şi curăţenie a conştiinţei?