Ionel Oprişan, Mitul Brâncoveanu în creaţia populară românească. Studiu monografic şi corpus de texte, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2014
Declarat, cu deplină îndreptăţire, „Anul Brâncoveanu“, 2014 a fost marcat de o serie de evenimente care au comemorat 300 de ani de la moartea tragică a Voievodului muntean şi a copiilor săi, decapitaţi sălbatic la Constantinopole în vara lui 1714, cinstiţi, ulterior, prin canonizarea şi includerea lor în calendarul ortodox român în ziua de 16 august („Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Iordache“), prilej de a rememora viaţa şi faptele lui, ca şi marile contribuţii aduse de domnitorul-martir la propăşirea artei şi culturii româneşti de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea veac.
Fără să treacă neobservată – dar asta este soarta cărţii de hârtie/pe hârtie astăzi, mult mai puţin vizibilă decât mijloacele electronice, audio şi video, digitale etc. –, cartea lui I. Oprişan, Mitul Brâncoveanu în creaţia populară românească. Studiu monografic şi corpus de texte, Editura Saeculum I.O., 2014, 399 p., a reţinut atenţia celor interesaţi, dar nu s-a situat în prime-time-ul vreunei emisiuni TV (o dezbatere la care a participat şi autorul a avut loc, cred, pe un post de televiziune oarecare) şi nici nu s-a bucurat de repetate postări pe Net.
Istoric literar, cercetător la Institutul „G. Călinescu“ al Academiei Române, folclorist – aici ar fi de notat o operă fără egal, cele zece volume de basme populare româneşti contemporane, culese în ultimele decenii ale secolului trecut (al XX-lea) şi începutul celui de-al XXI-lea, transcrise, editate, tipărite, la Editura Vestala, începând cu anul 2002, de un singur om, performanţă cu care nu se poate mândri un întreg institut de specialitate, al aceleiaşi, altminteri respectabile, Academii, dar şi recuperările absolut remarcabile ale unor culegeri şi studii monografice mai vechi, editor robace, autor al unor ediţii de autor cu totul notabile, monografii, bibliografii, umplând, cu cărţile apărute în editura sa, rafturile bibliotecilor celor interesaţi cu opere fundamentale – între care un loc de prim plan îl ocupă „hronicul“ folcloristicii româneşti, datorat lui Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români. Autori. Publicaţii periodice. Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii. Cronologie. Ediţia a III-a, revăzută şi mult adăugită, Editura Saeculum I. O., 2006, 983 p. –, prezent frecvent în presa culturală, I. Oprişan are o energie care îi surprinde chiar şi pe cei care îl cunosc bine de o lungă bucată de timp şi proiecte pentru încă o viaţă, la fel de plină.
Volumul Mitul Brâncoveanu. Studiu monografic şi corpus de texte vine „tocmai la pont“, adăugând contribuţiilor istorice, de istoria a artei etc., între care volumul Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu de Nicolae Iorga, editată chiar de
I. Oprişan, în 2014, cu privire la marele domnitor-martir, pagini relevante despre felul în care mentalul popular a reţinut şi a plămădit, din informaţiile care circulau, la vremea aceea, oricum mult mai lent decât acum, şi se transformau, trecând „din gură-gură“ (adică prin viu grai) mai ales, în forme literare specifice culturii orale (legende, jurnale orale, balade, cântece epice, forme de teatru popular, chiar „colinde“, zice autorul, punând în paranteze „cântece de stea“, ceea ce nu este chiar acelaşi lucru, între care o variantă culeasă de un elev seminarist, din Băneasa-Herăstrău, jud. Ilfov, în anii 1924-1927 şi inclusă în colecţia manuscrisă a lui Gh. Cucu, publicată de C. Brăiloiu în 1936 în seria Publicaţiile Arhivei de Folklore, VI (să notăm aici că volumul respectiv nu a fost inclus în seria de „opere“ ale marelui etnomuzicolog român, ca şi, la fel de straniu, placheta Poeziile soldatului Tomuţ din războiul 1914-1918, Bucureşti, 1944, Societatea Compozitorilor Români. Publicaţiile Arhivei de Folklore) într-un „mit Brâncoveanu“.
Propensiunea lui I. Oprişan pentru problematica mitului în cultura românească, mai ales, s-a manifestat cu mai mult timp în urmă, când a iniţiat o anchetă printre folcloriştii/etnologii vremii (dar şi sociologi, filosofi, istorici, teologi, articleri etc.) asupra mitului/mitologiei româneşti, anchetă ale cărei răspunsuri au fost publicate în Revista de Istorie şi Teorie Literară, din anii 1986-1988, cf. I. Oprişan, În dezbatere – mitologia românească în vol. La hotarul dintre lumi. Studii de etnologie românească, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2006, p. 409-532, urmată de un soi de „concluzii“: După două decenii. Consideraţii asupra unei dezbateri permanent deschise, p. 533-542. Menţionez aici că eu NU am răspuns la acea anchetă, pentru că mi s-a părut uşor conjuncturală (apăruseră, în acei ani, două „mitologii româneşti“, cea a lui Romulus Vulcănescu, 1985, şi a lui Mihai Coman, 1986, vol. II, 1988, care stârniseră reacţii contrare, oscilând între elogii (exagerate) şi demolări (de asemenea nedrepte), ceea ce însemna, pentru mine, că opinia publică/specialiştii chiar nu era(u) pregătiţi pentru o astfel de dezbatere.
Recitind acum cele 29 de răspunsuri şi notele lui I. Oprişan, constat că am fost inspirat că nu am luat parte la acea dezbatere – nu eram pregătit pentru ea ca şi, de altfel, majoritatea celor invitaţi! Sunt păreri à propos de ale unor savanţi (unii) în domeniul lor, dar amatori, totuşi, în spinoasa problemă a mitului, încât cu greu se pot reţine 3-4 idei teoretice pertinente în legătură cu acesta.
Dar, cu tenacitatea-i binecunoscută, I. Oprişan scoate, „din pământ, din piatră seacă“, argumente ale păstrării sau refugierii în formele de artă a cuvântului subsumate evocării figurii lui Constantin Brâncoveanu a unor „nuclee mitice“ revigorate în construcţii epice relativ recente, înregistrate abia către jumătatea secolului al XIX-lea.
Punând laolaltă, cu acribia cercetătorului versat, în „Corpus de texte“, 14 variante ale cântecului epic despre Constantin Brâncoveanu (ultima, Balada sfinţilor martiri Brâncoveni, de provenienţă cărturărească, „text cântat de măicuţele de la mânăstirea Brâncoveni, Olt“), alte 14 în care, incidental sau nu, apare domnitorul-martir sau doar numele acestuia, o serie de cronici versificate, colinde (cântece de stea) (Cf. ante), variante de teatru popular (Constantinul) şi legende (şase variante, discutabile, din multe puncte de vedere), cercetătorul reface imaginea lui Vodă Brâncoveanu aşa cum a construit-o mentalul popular, pornind de la datele istorice reale, agrementate cu constructe ale imaginarului folcloric, strunjit nu doar de închipuirea cântăreţului/ lăutarului, dar şi de aceea a publicului său, iubitor de poveşti sângeroase, de intervenţii miraculoase, de incendii ale mării, nestinse decât de slujba, la malul Bosforului, în Capitala Imperiului Otoman de atunci, islamic în esenţă, unui sobor de preoţi, ortodocşi, desigur, în frunte cu vlădica, de a căror rugăciune „marea dă să potolea“.
Exemplaritatea pare a fi elementul definitoriu al „mitului Brâncoveanu“, pe când toate celelalte dimensiuni ale mitului, în sens etnologic (poveste adevărată, sacră, credibilă şi crezută, obligatoriu a fi ştiută de membrii grupului respectiv, narând despre începuturi, întemeieri, creaţie etc. etc., pentru a recurge la autoritatea lui Mircea Eliade, Aspectele mitului. În româneşte de Paul G. Dinopol. Prefaţă de Vasile Nicolescu, Editura Univers, 1978, lucrare de care toţi cei care au răspuns anchetei R. I. T. L. din 1986-1988 trebuie să fi avut cunoştinţă), nu sunt vizibile în „naraţiunile“ care îl au ca erou pe „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin“.
Şi totuşi, mitul poate să prindă, fie şi în sensul comun al cuvântului, derivat din cel originar (gr. mythos = „minciună“, „neadevăr“, prin extensie „poveste“, „legendă“, „basm“, până la construcţia din terminologia ştiinţifică actuală, „mituri urbane“, „legende contemporane“ etc.), cu ajutorul nostru, contur!
Cartea lui I. Oprişan este un adjuvant credibil, de data aceasta, în procesul mitizării unui personaj istoric real, care a trăit aproape de zorii epocii moderne, în Ţara Românească, şi s-a sfârşit din viaţă, cu numai 300 de ani în urmă, pe malurile Bosforului.