Disecand Epoca de Aur. Scoala de vara de la Ramnicu Sarat

In perioada 22 august -28 august a avut loc la Ramnicu Sarat o scoala de vara, organizata de IICMER, dedicata istoriei comunismului. Plasata strategic atat in timp – ziua de 23 august a fost „sarbatorita“ prin cateva conferinte despre experientele celor ce au trecut prin inchisorile comuniste –, cat si in spatiu, in jurul inchisorii de la Ramnicu Sarat unde au fost incarcerati Corneliu Coposu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu, lideri ai partidelor istorice, dar si Vasile Luca sau Gheorghe Placinteanu, cazuti in dizgratiile Partidului (asta pentru a ne arata ca Partidul este egal, ii trateaza pe toti in mod nedrept), scoala de vara a intentionat sa ofere tinerilor informatii despre istoria recenta. Majoritatea participantilor au fost studenti la istorie, dar si la stiinte politice sau la drept, din toata tara.
Intre iertare si uitare
Scoala de vara a debutat cu o vizita la inchisoarea de la Ramnic si cu o intalnire cu cativa detinuti politici ce povestesc despre experientele lor. Aceasta intalnire a fost impresionanta nu doar din cauza suferintelor evocate, cat mai ales datorita tipurilor umane intalnite; am vazut intr-un final – ceea ce nu mai vazusem de ceva vreme – niste romani care nu sunt relativisti, care, dupa cate au indurat pentru tara aceasta in al Doilea Razboi Mondial si apoi in temnite, sunt inca patrioti si ar mai fi dispusi la varsta lor (in jur de 90 de ani) sa mai lupte pentru Romania. Lansez rugamintea sa scrie la redactia revistei toti cei care ar fi dispusi sa lupte pentru tara! Probabil ca atitudinea lor tine de un anume tip de educatie care lipseste cu desavarsire generatiilor mai tinere, pentru care patriotismul este o eticheta abstracta.
In aceeasi dupa-amiaza a urmat o prezentare cu un caracter mai general despre istoria inchisorii. Este de retinut faptul ca inchisoarea apare ca una de drept comun in timpul lui Carol I si apoi reprezinta un „popas“ si pentru legionari, printre care e suficient sa ii enumeram pe Capitan si pe Horia Sima. Regimul de detentie special merita amintit, regula numarul unu a inchisorii era sa li se interzica detinutilor sa vorbeasca unii cu altii; se spune despre Coposu ca, dupa iesirea din inchisoare, nu mai putea sa articuleze cuvinte. Dar aceasta interdictie nu a oprit realmente comunicarea, cei care stiau codul morse l-au adaptat pentru a transmite mesaje tusind sau scuturand bocancii de noroi.
Pentru a particulariza informatiile generale a fost invitata sa invoce memoria lui Ion Barbus si a lui Victor Anca, ambii detinuti politici in inchisori comuniste, Anca Cernea. Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca eliberarea din detentie nu inseamna si a scapa de urmarirea Securitatii, viata fostului detinut este monitorizata in cele mai mici detalii (sunt pagini intregi scrise despre cainele uneia dintre familii, de pilda) de cei ce isi dedica existenta ascultarii vietii celorlalti, dupa numele filmului german despre acelasi subiect. Aceste informatii asupra urmaririi provin din cele 26 de dosare de la CNSAS ale celor doi detinuti. In acest context nu putem sa nu ne intrebam cum se poate face o reconciliere cu trecutul? Avem datoria de a pastra vie memoria, dar si de a ierta, cum pot merge cele doua impreuna?
Cu urechea la peretele vecinului
Temele abordate de conferentiari sunt foarte diverse, ele variaza de la folclorul construit al perioadei comuniste, cu baladele dedicate Lenutei tractorista, pana la istoria dizidentei din Republica Moldova sau a celei din Germania Democrata. Cum nu pot sa le trec in revista pe toate, voi da doar cateva repere ce mi-au ramas vii in memorie. O prezentare foarte interesanta a fost cea profesorului Augustin Ioan de la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti, care a vorbit despre arhitectura din totalitarism. Un punct central al prelegerii sale a fost acela ca nu exista per se o arhitectura comunista asa cum suntem tentati sa denumim cu totii, la gramada, cladiri ca blocurile comuniste, Casa Poporului sau Casa Scanteii; ceea ce face ca o arhitectura sa fie specifica regimului comunist este relatia dintre construit si ne-construit, este vorba despre un joc al impresiilor pe care aceasta arhitectura este menita sa le creeze (trebuie subliniat ca majoritatea arhitectilor contemporani se considera heideggerieni si cred in mod serios ca filosoful german a scris special pentru ei). Spre exemplu, ceea ce individul simte in fata Casei Poporului este sentimentul sublimului, in intelesul lui kantian, e un fel de mysterium tremendum, ce face individul sa se simta mic si insignifiant in fata maretiei reprezentate de acest simbol al regimului. In ceea ce priveste blocurile, acestea distrug echilibrul dintre privat si public, dintre sfera intima si sfera publica. Intr-un fel, munca Securitatii ca institutie de supraveghere a devenit doar o munca de coordonare si centralizare a informatiilor in masura in care acestea se puteau afla foarte usor, prin perete, si in masura in care exista un numar considerabil de vecini dispusi sa practice acest „sport“ al trasului cu urechea.
O alta prelegere interesanta a fost cea a istoricului Cristian Vasile, care a vorbit despre statutul arhivelor. Contrar legii, ce presupune declasificarea dosarelor dupa 30 de ani, statutul efectiv al dosarelor depinde de vointa directorului acelor arhive. Pe langa CNSAS si Arhivele Nationale de care a auzit toata lumea si care momentan sunt deschise, mai exista o multime de alte institutii care detin arhive catalogate ca fiind de interes public: Arhiva Ministerului de Interne (ca de altfel a oricarui alt minister), Arhiva Institutului National de Statistica (ce secrete de stat importante se pot ascunde acolo, astfel incat sa refuze accesul istoricilor?), Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, Arhiva BOR, Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice.
Se pare ca viata unui istoric este o adevarata aventura in conditiile in care nu exista un drept de a studia in arhive, ci doar un privilegiu care tine de bunavointa celor ce le conduc, in conditiile in care unii directori permit istoricilor sa citeasca acele arhive, dar nu le permit sa foloseasca public aceasta informatie, sau in conditiile in care nu li se permite sa intre cu incarcatorul de la laptop, pe motiv ca ar consuma din curentul platit de catre acea institutie. Astfel stand lucrurile, nu ma pot abtine sa ma intreb cum se poate face o cercetare academica serioasa fara acces la surse si nu pot decat sa fiu fericita ca specializarea mea imi permite sa lucrez cu documentele publicate si nu sunt obligata sa cer sa intru in arhive.
O prelegere demna de mentionat a fost si cea a lui Mirel Banica asupra problematicii nostalgiei. Cum se poate sa nu idealizezi trecutul in conditiile in care nostalgia este un sentiment natural specific uman? Cum sa faci distinctia intre vremurile lui Stalin si vremurile in care bunicul era tanar si iubit de femei? Oamenii au sentimente puternice legate de tineretea si de copilaria lor, care sunt lipite peste un context istoric concret, cum sa faci sa privesti in trecut fara a ajunge la ideea ca era mai bine, doar pentru ca eram mai tineri si mai frumosi pe atunci? Un element percutant este descrierea lui Mirel Banica despre folosirea nostalgica a epocii comuniste in publicitate, ce propune promovarea unui produs prin apelul la „amintiri din epoca de aur“, dupa numele altui film dedicat perioadei.
Demonismul comuinismului
A urmat si o parte comparativa, Fundatia Konrad Adenauer a invitat doi fosti dizidenti din RDG: Ulrich Schacht, scriitor, si Vera Lengsfeld, din Cercul de Pace Pankow. Aceasta parte comparativa ne face intr-un fel sa ne simtim bine, ei, pana si la nemti s-au putut intampla lucruri urate, uite ca si ei au inchis oameni pentru ideile lor politice! Ceea ce nu ne mai face sa ne simtim asa de bine este partea despre reactia Bisericilor Evanghelice de rezistenta impotriva acestor anomalii sau partea despre reactia de „curaj civic“ in fata arestarilor abuzive.
Scoala s-a incheiat cu o vizita la Jilava; intr-adevar, ce iti poti dori mai mult intr-o zi torida de vara decat sa intri la racoare? Este vorba despre vizitarea Fortului 13 Jilava, partea inchisorii construita sub pamant, inundata de nenumarate ori si utilizata de comunisti pentru detinutii politici. Nu am talent literar pentru a descrie imaginile din inchisoare, tot ceea ce pot spune e ca dupa o jumatate de ora nu mai puteam respira si am inceput sa tusesc ca dupa o lunga boala, amanuntul este important intrucat multe dintre aceste celule erau dedicate bolnavilor de TBC. Mi-as dori ca toti comunistii francezi, sa zicem, pentru ca pe ei ii cunosc mai bine, sa fie obligati inainte de inscrierea in partid sa dea o tura pentru o orã pe la Jilava.
Cursurile de relatii internationale despre realpolitik imi permit sa inteleg ca anumite formatiuni politice, pentru a isi asigura un viitor netulburat, isi elimina fizic adversarii. Ceea ce nu pot sa inteleg este de ce un regim politic opteaza pentru chinuirea lor – sa ii supuna zilnic unui program absurd si unor conditii inumane. Singura ipoteza este cea a demonismului comunismului, altfel nu pot sa gasesc nici o explicatie, potrivit logicii umane, pentru care chinuirea sistematica a lui Ion Mihalache, ce a murit de altfel in puscarie, sa ajute construirea societatii socialiste multilateral dezvoltate.
In incheiere, ceva legat de specificul acestei scoli de vara: spre deosebire de alte scoli de vara, tinute la mare sau la munte in hoteluri de patru stele, cum a fost cea organizata de catre ANSIT in an de criza, la Sinaia, care pun foarte tare accentul pe socializare si pe distractia in gasca, aceasta a fost mult mai ascetica, traditionalele iesiri de seara la bautura au fost inlocuite de vizionarea unor filme despre perioada comunista, iar joculetele de socializare cu dezbateri despre comunism, crestinism, trecerea de la comunism la capitalism, coordonate de Mihai Neamtu, ce s-a ocupat de tot ce tine de organizarea intelectuala a scolii de vara si care de altfel a sustinut si o prelegere despre incercarile de banalizare a studiului comunismului, care se opresc la reproducerea faptelor fara a fi in stare sa se ridice la inaltimea conceptelor si fara sa propuna o analiza teoretica consistenta. Tematica scolii este foarte utila si studentilor romani, multi dintre participanti erau nascuti in 1989 si prin urmare nu puteau avea amintiri despre subiect; as sugera organizatorilor insa o extindere a grupului tinta la tineri din intreaga Europa, de ce nu ar fi invitati, pe viitor, tineri neomarxisti sa participe la astfel de evenimente?