„I follow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change
An August summer night
Soldiers passing by
Listening to the wind of changeThe world is closing in
Did you ever think
That we could be so close, like brothers
The future’s in the air
I can feel it everywhere
Blowing with the wind of changeTake me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of changeWalking down the street
Distant memories
Are buried in the past forever
I follow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of changeTake me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of changeThe wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind
Let your balalaika sing
What my guitar wants to sayTake me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change“
Scorpions, „Wind of Change“
Toata lumea stie faimoasa melodie a celor de la Scorpions, „Wind of change“, insa mai putini, mai ales dintre tineri, stiu ca este o melodie politica, dedicata unui moment ce a marcat istoria Europei contemporane: caderea zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989. Ridicat ca o materializare a Cortinei de fier, zidul Berlinului reprezenta linia de demarcatie intre est si vest, intre capitalism si comunism, intre democratie si socialism. „An August summer night“, invocat in prima strofa, face referire la data de 13 august 1961, momentul in care incepea construirea barierei.
Travaliul memoriei, varianta româneasca
Zidul nu a fost distrus in data de 9 noiembrie, acesta este insa momentul in care ministrul propagandei din Germania Democrata anunta ca se va permite trecerea est-berlinezilor in Berlinul de Vest, in conditiile in care au o viza legala. La auzul unui astfel de anunt, populatia din Est ia cu asalt punctele de trecere si granicerii, coplesiti de numarul lor, ii lasa sa treaca. De-a lungul zilelor ce vor urma, zidul este distrus, marcând o noua epoca in istoria Germaniei si a Europei.
In saptamâna 1-9 noiembrie au avut loc la Bucuresti o serie de evenimente reunite sub titlul de Zilele Culturii Germane, legate direct de caderea Zidului. Pe 3 noiembrie s-a desfasurat conferinta „Curaj civic sau revolutie?“, organizata la Sala Dalles de Ambasada Germaniei si Fundatia Konrad Adenauer. Invitati la aceasta conferinta au fost Ambasadorul Germaniei, E.S. Andreas von Mettenheim, Directorul Fundatiei Adenauer, Dr. Holger Dix, Anca Boiagiu, Ana Blandiana, Ion Vianu, Radu Filipescu, Dr. Anneli Ute Gabanyi (profesor german de origine româna, cunoscuta mai ales pentru cartile sale despre cultul personalitatii lui Ceausescu), caricaturistul Mihai Stanescu, moderator fiind Emil Hurezeanu.
Initiativa de a aduna, la 20 de ani de la Revolutie, cele câteva voci ale dizidentei românesti mi se pare laudabila, intr-un fel le datoram o buna parte din efortul realizat pentru darâmarea regimului comunist. O comparatie simpatica utlizata de Emil Hurezeanu in conferinta este cea dintre prabusirea regimului comunist si crima din Orient Express – toti au dus la prabusirea regimului, fiecare a infipt, cu stirea sau fara stirea celorlalti, un pumnal in regim. Gorbaciov cu deschiderea sa, intrunirea pentru drepturile omului de la Helsinki, vizita Papei in Polonia, Solidaritatea, dizidenta facuta deschis sau dizidenta culturala, Soljenitin si Europa Libera, toti au contribuit la caderea blocului comunist. Mi s-a parut potrivita de asemenea si prezenta lui Anneli Ute Gabanyi, care, chiar daca a plecat din tara de foarte tanara, a contribuit, prin cartile sale, la critica regimului Ceausescu.
Nu inteleg insa prezenta Ancai Boiangiu, care probabil ca a primit o insarcinare de campanie electorala – nu este nevoie sa ne spuna nimic, prezenta sa printre dizidenti o pune pe domnia sa si partidul intr-o lumina favorabila. Nu am nimic cu promovarea unor valori de catre un partid sau altul, ba din contra, dar sa incerce sa para mai autentici in aparitiile lor culturale. Atmosfera de la aceasta conferinta ma face sa ma intreb daca le travail de mémoire, asa cum il numea Paul Ricoeur, a fost bine interiorizat la noi, sau daca este facut doar superficial, in incercarea de a da bine public.
Campanie electorala si curaj civic
Fostii dizidenti s-au simtit oare onorati sa participe la un astefel de eveniment, au simtit ca isi aduc inca o data marturia asupra ororilor unui regim sau au simtit ca au devenit niste marionete cu care trebuie sa apari in public? Ii (re)transforma astfel de evenimente in repere ale societatii civile sau avem de a face cu un joc al imaginiilor, ce trebuiesc afisate public de dragul asocierii unui partid sau altul cu imaginea curajului civic reprezentat de dizidenti? Sau poate ca sunt doar eu suspicioasa si circumstantiala, daca evenimentul nu ar fi avut loc in campanie electorala nu as fi facut astfel de asumptii. Dar si in cazul in care s-ar simti manipulati, folositi in incercarea de a aduce voturi, fostii disidenti nu ar putea refuza sa se continue sa vorbeasca, intetind focul memoriei, caci se simt datori sa pastreze vie amintirea pentru ca viitorul sa nu mai copieze trecutul. Sa ne asumam faptul ca evenimentul a fost organizat de Ambasada Germaniei, ce nu are nici un interes electoral ci doar unul civic si cultural de pastrare a memoriei, si sa revenim la Zidul Berlinului.
In cel mai recent roman al sau, „Supleantul“, o poveste de dragoste ce are drept cadru comunismul românesc vazut dinspre partea puterii, Petru Popescu are o scena impresionanta – pentru cei nemultumiti de situatia privilegiata a autorului in timpul regimului, poate fi scoasa din context si pastrata de dragul imaginii celor doua Germanii, separate, dar infratite, fie si macar cu ocazia unui concert Led Zeppelin:
„La concert“ era o strada chiar lânga Zid, cu cladirile bombardate in 45. Inca pline de moloz si cu cu ferestrele astupate cu caramizi. „La concert“ soseau imbulzindu-se prin garduri bombardate baietii si fetele din Berlinul de Est, imbracati in jeans si pulovere si carând paturi si pungi cu bere si carnati. Au intins paturile pe moloz, stiau locul, se vedea, s-au asezat, au aprins tigari si au desfacut berea. Dincoace de zid, il savurau pe Robert Plan tolaniti pe moloz. S-a facut atâta lumina dincolo de zid, incât s-au aprins burtile norilor. Purpurii, incandescente, de la lampi. Baietii si fetele din Est venisera cu oglinjoare montate pe stinghii; ridicate vertical la un anumit unghi, puteai sa zaresti in ele formatia, dincolo de zid. (Petru Popescu, „Supleantul“, Curtea Veche, 2009, p 17).
Lumea intreaga putea fi impartita in functie de acest reper: dincolo si dincoace de zid, si insemnul era la fel de puternic ca alta data despartirea intre lumea sublunara si lumea supralunara, o scindare atât de radicala incât necesita reguli fizice diferite.
Incercând sa imi raspund la intrebarea in ce masura zidul mai este azi un simbol, am dat peste un articol din „Le Monde“ ce sustine ca informatiile de pe pagina de Facebook a lui Nicolas Sarkozy sunt false, acesta nu a fost la Berlin in seara zilei de 9 noiembrie, asa cum pretinde, ci abia o saptamâna mai tarziu. Nu stiu daca Sarkozy doar a uitat, sau a uitat in mod deliberat data vizitei sale in Germania, dar imi imaginez ca oricine a participat la acest moment ce a creat istorie nu a uitat aceea zi! Ce oportunitate minuata ar fi pentru un politician, ce se vrea o voce marcanta in Uniunea Europeana, sa fi fost prezent la evenimentul care a facut posibila o Germanie reunita si mai ales o Europa reunita! Câta legitimitate poate sa ii dea unui politician european participarea sa la daramarea zidului!
Daca presedintele francez ar fi in stare sa schimbe un pic realitatea pentru a se pretinde participant la caderea Zidului, inseamna ca imaginarul politic al europenilor inca este profund impregnant de un astfel de simbol si ca europenii nu au uitat ca au fost separati dintr-un capriciu istoric. Iar imaginile pe care politicienii le aleg pentru a se infatisa sunt totdeauna gândite pentru a atrage o parte a populatiei – cu cât imginile sunt acceptate de un numar mai mare de alegatori, cu atât sunt ele mai eficiente electoral.